Nov 24, 2015

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Arta de a trãi şi iubi filmul

Pînă nu demult, apariţia unei cărţi de critică, istorie sau estetică cinematografică era o raritate, un eveniment pe care cinefilii şi cineaştii îl receptau ca atare. Din fericire acea perioadă a trecut, editurile fiind acum mai deschise spre gen, încît apar cărţi destul de multe şi destul de bune; sigur că nu compară nimeni numărul lor cu numărul cărţilor din domeniul literaturii, să zicem, sau din alte domenii, dar cititorul interesat de arta filmică îşi poate alcătui o minibibliotecă personală cu cărţile ce vin spre el. Numai în primele zile din octombrie curent am primit – de la unele edituri sau de la autori – patru asemenea cărţi: două de Titus Vîjeu, dedicate regizorului Dan Piţa şi operei sale (la una dintre ele ne-am referit în numărul trecut) şi două de Mircea Bunescu: Imaginea – o incursiune estetică şi Arta de a trăi şi iubi filmul. Andrei Blaier. Chiar dacă – din cauza proastei organizări a difuzării – cărţile au ajuns la noi cu oarecare întîrziere, ele ne reţin interesul pentru ceea ce promovează, pentru ceea ce ne propun. Cea de a doua carte a lui Mircea Bunescu – asupra căreia ne oprim acum – readuce în actualitate personalitatea creatoare şi opera unui regizor, Andrei Blaier, care, fără să fi fost de talia celor din prima linie valorică, a marcat totuşi evoluţia cinematografiei româneşti cu cîteva lucrări importante nu numai pentru perioada în care au apărut, ci şi pentru prezent, ca dovezi convingătoare ale unei realităţi cinematografice în dezvoltare.

Blaier a fost un cineast laborios. Un critic afirma că, dacă s-ar socoti metrajul peliculelor filmate de el, ar rezulta că a filmat mai mult chiar şi decît industriosul Sergiu Nicolaescu. Fişa lui de creaţie este impresionantă: treizeci de lung-metraje de ficţiune, două seriale tv. (cu patruzeci şi trei de episoade – să ne amintim, de pildă, Cireşarii!), scurt-metraje documentare, teatru tv., filme utilitare sau filme publicitare alcătuiesc „cartea de vizită a celui ce avea să exploreze cu har şi inspiraţie medii sociale şi personaje în profunzimea lor umană, dincolo de schematismele dictate de ideologia şi de politrucii epocii” cum notează Călin Stănculescu în prefaţa volumului, în care, printre altele, îl caracterizează pe regizor drept „un revoltat căzut pe gînduri” care, colaborînd cu oficialii vremii o făcea cu un umor irezistibil şi „cu o detaşare aproape machiavelică”, gîndul director fiind doar acela de a-şi construi o operă care să reziste timpului, să dureze.

Ca unul care – fără a-l urmări în mod special – i-am văzut şi i-am comentat filmele (la ora premierelor) îi păstrez un respect reţinut, socotindu-l un creator onest şi, în destule situaţii, inspirat. Am în vedere, fireşte, cîteva filme care au punctat pozitiv palmaresul cinematografiei româneşti la data apariţiei lor. Ar fi, mai întîi, Dimineţile unui băiat cuminte (1967) rezultat din colaborarea cu un tînăr scriitor, Constantin Stoiciu, al cărui scenariu, după proza „Ia-o din loc!”, încerca, şi în bună măsură reuşea, să descifreze problematica dificilă a tinerei generaţii oarecum derutate de incertitudinile sociale în care vieţuia. Scenaristul şi regizorul izbuteau să dezvolte – cu o prospeţime şi cu o sinceritate mai puţin obişnuite la acea vreme – o dezbatere despre alegerea drumului în viaţă. Se afirma atunci, în rolul principal, actorul Dan Nuţu, ca o mare promisiune pentru arta interpretativă nonconformistă (debutase cu doi ani înainte în Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie). Iar regizorul Blaier îşi înnoia stilul (faţă de cele cinci sau şase filme anterioare) printr-o scriere cinematografică limpede, cursivă, folosind procedee noi (introversiunea, flash-back-ul, îmbinarea de planuri temporale, etc.). Cei doi, regizorul şi actorul, vor colabora din nou, în 1968, la filmul Apoi s-a născut legenda, după care Dan Nuţu – urmînd îndemnul din proza lui Stoiciu – „a luat-o din loc”, oprindu-se undeva peste ocean (nu înainte de a fi fost, o singură stagiune, actor al Teatrului Naţional din Iaşi, unde a jucat un singur rol: în spectacolul „Cînd luna e albastră”, alături de Cornelia Gheorghiu şi Ştefan Dăncinescu).

Revenind la filmele lui Blaier, ne mai amintim Pădurea pierdută (1971), pe un scenariu de Mihnea Gheorghiu, film oscilînd între realitate şi legendă, cu o aură tragică, specifică zonei din care se inspira şi Panait Istrati. Distribuţia era bună, asigurînd, în fapt, succesul filmului (Ilarion Ciobanu, Cornel Patrichi, Cornel Coman, Colea Răutu, Ernest Maftei). A urmat Ilustrate cu flori de cîmp (1975) – un film mai conformist, despre condiţia morală a societăţii, un film în care fiorul tragic şi interpretarea excelentă (Eliza Petrăchescu, Carmen Galin, Draga Olteanu, Elena Albu) erau atuurile principale.

Dar filmul pentru care Andrei Blaier merită să nu fie dat uitării este Prin cenuşa imperiului (1976, scenariul: Zaharia Stancu după propriu roman „Jocul cu moartea”). Acţiunea se petrecea în 1917, în timpul primului război mondial – care era şi fundalul pe care se proiectau destinele implicate în dezbaterea de idei: un tînăr („un copil fără vîrstă, înverşunat şi blînd”, cum îl caracteriza regizorul) şi un bărbat ciudat, Diplomatul („personaj de esenţă tragică, care îşi ascunde tot timpul condiţia, încercînd s-o uite, s-o mistifice” id.) rătăcesc printr-un imperiu (austro-ungar) care se destramă. Filmul era (şi, desigur, rămîne) valoros prin adevărurile rostite şi prin maturitatea expresiei artistice, Blaier arătîndu-se aici mai inspirat ca oricînd, mai sensibil şi inteligent, stăpîn pe mijloace, etc.

Din restul filmografiei sale: Urgia (1977, scenariul Florin Tănase), Totul pentru fotbal (1978, scenariul Mircea Radu Iacoban), Lumini şi umbre (1979-1982, scenariul Titus Popovici, Fr. Munteanu), Fapt divers (1984, scenariul Ioan Grigorescu), Dreptatea (1989, scenariul Titus Popovici), Crucea de piatră (1993, scenariul Titus Popovici), Terente, regele bălţilor )1995, scenariul Fănuş Neagu) – o filmografie pe cît de bogată, pe atît de diversă şi ca ideatică şi ca realizare artistică, din care se desprinde profilul unui cineast bun „cetăţean al lumii filmului” cum îl numea prefaţatorul cărţii, mai sus amintit. Chiar dacă acestuia nu i se pare hazardată încercarea lui Mircea Bunescu de a aduna „sub semnul prenumelui (Andrei) încă două nume de referinţă ale cinematografului contemporan – Wajda şi Tarkovski” nouă ni se pare; e bine să păstrăm măsura tocmai pentru a oferi cinefililor de azi profilul exact şi onest al unui cineast cu merite reale în evoluţia şcolii româneşti de film.

Revista indexata EBSCO