Nov 24, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Despre o lume în care teama avea multe feţe

„În toamna anului 2002, la un an după atacul terorist împotriva World Trade Center din New York şi cu o jumătate de an înainte ca SUA şi aliaţii să invadeze Irakul, canalul de televiziune american ABC a difuzat un interviu senzaţional cu Parisuola Lampsos, irakianca de origine greacă, prezentată drept «amanta» lui Saddam Hussein. Aşa şi era. Însă relaţia dintre sîngerosul dictator irakian şi Parisuola Lampsos era mai complicată şi mai complexă decît o insinua cuvîntul «amantă» […]. Relaţia lor a durat mai bine de treizeci de ani…”.

                                   Lena Katarina Swanberg

 

„Teama are multe feţe. Eu le cunosc pe toate. Întotdeauna cel mai teamă mi-a fost de ce li s-ar putea întîmpla copiilor mei. apoi vine teama care se confundă cu singurătatea, deoarece anihilează tot ce sînt şi mă transformă într-un nimeni. Mi se face părul măciucă cînd mă gîndesc la fuga mea din Irak. Închisoarea de sub pămînt din Kurdistan unde m-au încuiat nişte străini. […] Am încredere în Dumnezeu. El se află deasupra mea şi eu îi vorbesc ca unui prieten […] Teama are un pol opus. Se numeşte milă.”

Parisuola Lampsos

 

„Istoria” aşa cum „ajunge” la noi înseamnă şi rezultatul unei ţesături de interese despre care avem ani, poate secole după asta prea puţine informaţii ca să înţelegem de ce un fapt ni se „livrează” într-un anume fel. Răul nu apare de unul singur, nu creşte neudat de apele intereselor de tot felul. Nici Saddam, nici Osama bin Laden, Hitler sau Stalin, nu ar fi putut să facă ce au făcut fără un anume tip de „reacţie”/ de duplicitate, din varii motive, fără nepăsarea (ori tolerarea, funcţie de interes) celor care ar fi putut face ceva. Fiecare a apărut, pe de altă parte, într-un tip de societate, e produsul unui tip de mentalitate/ mediu/ educaţie/ familie ş.a. Uneori uităm asta şi vedem doar „partea finală”: pe Gadafi ucis, Saddam spînzurat ori Osama bin Laden împuşcat. Sau, acum, valurile de refugiaţi/ migranţi/ imigranţi (analiştii nu se pun de acord mereu).

Saddam Hussein e istorie. Dar au rămas multe întrebări despre cum s-a ajuns la războiul din Irak, legăturile lui cu Occidentul, cu Al Qaeda şi Osama bin Laden dacă/ în ce fel s-au concretizat ş.a. Nu puţini leagă toate astea de felul cum arată acum Irakul şi alte ţări din regiune, ce se întîmplă în zonă – atentatele fără număr, ISIS (rezultanta a „ceva”, are arme de „undeva”), refugiaţii ş.a.. Cu ceva timp în urmă am văzut un interviu cu Parisuola Lampsos, apoi am răsfoit într-o librărie londoneză cartea ei, apărută, iată, şi în limba română.

Dincolo de a cîntări ce/ cum a făcut Parisuola, de judeca dacă/ cît e veridic/ verificabil, cum am citit în varii articole/ comentarii, am privit aceste pagini şi ca un alt fel de călătorie în lumea pe care a construit-o Saddam Hussein, dictator sîngeros, prins, la rîndu-i, într-o ţesătură de interese. Sînt secvenţe în carte despre discuţii cu vreun oficial al vreunei ţări, din care Saddam înţelegea ceva (de pildă că primise „aprobare” să atace Iranul[1], Kuweitul[2]), pentru ca ţara respectivă, ulterior, să nege asta. (Parisuola lasă să se înţeleagă că Saddam s-a folosit/ a fost folosit în păinjenişul unor interese.[3]) Pe de altă parte, Saddam se considera invincibil.

Pentru „înţelegerea anumitor elemente pentru cei nefamiliarizaţi cu Irakul şi Orientul Mijlociu”, şi prezentarea vieţii Parisuolei în „contextul istoric şi politic adevărat”, sînt inserate fragmente cu caractere italice. Primul e despre crearea Partidului Baath, venirea la putere a preşedintelui Ahmad Hasan al-Bakr[4], secondat de Saddam.

În lumea Parisuolei (Pari, cum i se spunea; Saddam îi zicea Shaqra/ Blonda), fată din înalta societate a Bagdadului (născută la Beirut), Irakul nu e prea „vizibil”. Nu călătorim prin mahalalele Bagdadului, prin vreun sat/ oraş al ţării (mai mult e descris Beirutul aflat în război, cînd merge cu copiii la soţul ei, Sirop), pentru a ne apropia de cum trăiau/ gîndeau oamenii obişnuiţi. Lumea despre care vorbeşte e mai mult înalta societate ori cea din jurul lui Saddam Hussein, căruia îi e „oferită” la cerere (ca şi fii săi, avea un „aparat” care-i procura fetele dorite[5]) de o vecină, şi ea fostă amantă[6]. Uday o va viola, peste ani, şi pe fiica Parisuolei.

Pe scurt, citim că Parisuola (numele ei, „unic”, spune ea, e o combinaţie după cele ale bunicului şi bunicii sale) avea 16 ani cînd l-a întîlnit pe Saddam. Se descrie ca „o fetiţă drăguţă din societatea înaltă a Bagdadului”. Se considera europeană, din familie creştin-ortodoxă cu filiaţii greceşti, de la care toţi aveau „aşteptări înalte” – să nu se „facă de ruşine”, să-şi păstreze virginitatea, să aibă un tip de comportare. Saddam avea cam 30 de ani, dar asta „a contat mai puţin în ceea ce avea să urmeze, decît faptul că provenea dintr-un mediu radical diferit de al meu”. Era de origine modestă[7]. Tatăl lui fie dispăruse, fie murise înainte de naşterea lui Saddam. După ce mama sa s-a recăsătorit, şi-a petrecut mare parte a copilăriei în casa unchiului său din Bagdad[8]. O perioadă care, scrie ea, pare să fi fost întunecată, Saddam nu vorbea despre asta.

Ţinută din scurt acasă, deşi ştia că e greşit ce face, ea e atrasă de Saddam, de „ochii lui căprui, bizari, cum nu mai văzusem vreodată. Căutătura lui Saddam strălucea metalic, parcă era din argint sau aur patinat”. I-a spus: „Aveţí ochi de animal. Aveţí o privire rece”. Nu ştia cine era atunci el, şi acest fapt, „în mod paradoxal” „mi-a dat putere, pentru că singura mea teamă în acea seară, cînd de-abia împlinisem 16 ani şi tocmai îl întîlnisem pe Saddam Hussein pentru prima dată în viaţă, era să nu afle mama că dansasem”. De la acea întîlnire, cînd „şeful” a dat de înţeles tuturor că ea îi aparţinea, nimeni nu avea voie să o atingă, destinul i s-a schimbat. Cum a făcut asta? „În lumea arabă există anumite gesturi simbolice pe care trebuie să le cunoşti pentru a înţelege ce se petrece în mod real. Nu e suficient să cunoşti limba arabă. Nu e suficient nici măcar să poţi vorbi din ochi. În ţările arabe trebuie să stăpîneşti limbajul simbolurilor”. – Saddam i-a oferit o bucată de peşte cu semnificaţii aparte, numită layal a-sayyad.

Un fragment în care scrie despre societatea din Bagdad: „la fel ca şi în Beirut, în perioada în care familia mea locuise acolo, deosebirile dintre diferite grupuri etnice, economice, religioase şi culturale erau însemnate. Exista o graniţă foarte strictă între ceea ce era permis şi ceea ce era nepermis.” Locul femeii şi al bărbatului: „Bărbaţii trăiau într-o lume, iar femeile în alta şi nimeni nu discuta vreodată despre  chestiunea asta. Unei femei îi erau interzise multe lucruri. Mie îmi era clar că o fată e diferită şi, totodată, tratată diferit faţă de un băiat. Nu existau reguli scrise”, dar „erau marcate cu litere de tipar de la bun început”. Concret: „Ştiam că tata lua deciziile în ce mă privea, atîta vreme cît eram fată. Cînd deveneam femeie adultă, urma ca soţul meu să decidă pentru mine”. „Asta era ierarhia normală, acceptată de toată lumea.” Dar Saddam Hussein „s-a plasat” „deasupra tuturor”. Ea, la 16 ani, nu a înţeles asta decît „după ce deja se întîmplase”; nici tatăl şi, ulterior, nici soţul ei n-au înţeles. Mai mult, „se poate spune că, în calitatea sa de dictator, Saddam a preluat puterea în vieţile tuturor irakienilor.” Şi: „la rîndul său avea deasupra sa un braţ, cînd văzut, cînd nevăzut, care aparţinea Statelor Unite. Braţul lua şi da. Mîngîia şi lovea. Ucidea chiar în momentul în care considera util”. De altfel, de multe ori întîlnim în carte referiri la cum era căutat şi folosit Saddam (unii spun, aidoma lui „Deep Throat”: follow the money”), cît a putut vedea/ afla Parisuola, fie de la el, fie de la Uday sau Qusay, fiii lui (cu care tatăl era într-o relaţie stranie, vînîndu-se chiar unii pe alţii), ori din alte surse, de la locul său de muncă, la Federaţia Irakiană a Femeilor ş.a.. Deşi trăia astfel de viaţă, căutînd soluţii să supravieţuiască şi să-şi protejeze familia, Parisuola spune: „nu mă interesează politica”[9].

Cum a fost această relaţie? „Diferenţele uriaşe dintre experienţa mea de viaţă şi cea a lui Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El îşi lua în permanenţă revanşa. În ce mă priveşte, n-am învăţat niciodată să mă supun. Mi-am ştiut dintotdeauna valoarea. Eram mîndră de familia mea iubitoare şi am învăţat de timpuriu că respectul nu înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare ca şi cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită”.

Parisuola se îndrăgostise într-un fel ciudat de Saddam, pe care îl descrie ca bărbat arătos ş.a. Şi Saddam îi spune uhibuki, „te iubesc”, deşi „nu se iubea deloc pe el însuşi”, iar „faptul că simţise dragoste pentru mine îl mirase profund”. Dar, cînd încerca vreo formă de opoziţie, el îi spunea: „Eu sînt Saddam […] şi cu asta basta. E mai bine să nu ştii cine sînt. Dar o să înveţi. Saddam e pretutindeni. Te văd oriunde ai fi şi orice ai face.” Sau: „sînt în permanenţă cu tine. Oriunde te-ai afla. Să ştii asta. Eu văd tot”. Deşi au fost perioade mai lungi sau mai scurte în care nu s-au văzut, la reîntîlnire, el „confirma” „că totul în viaţa mea fusese aranjat în funcţie de dorinţele lui. Era obsedat de putere şi să domine”. Parisuola vorbeşte şi despre serile în care Saddam vedea tot felul de filmuleţe cu cei urmăriţi[10], făcea notiţe şi urmau „măsurile”.

În pofida suferinţelor pe care le-a îndurat din cauza lui, deşi a ajutat la certificarea identificării lui cînd a fost prins, nu încearcă să-l „cosmetizeze” pe Saddam dictatorul, care „se folosea de oameni ca de unelte. Ustensile pe care le putea schimba,” „nu vedea oamenii ca pe nişte indivizi unici, mai ales după ce a devenit preşedintele Irakului.” El avea „misiunea” să vadă „întregul”, şi „pe măsură ce acumula putere, întregul devenea sinonim cu Saddam însuşi”. De altfel, el îi spunea: „Dacă propria-mi mînă mă ameninţă, atunci mi-o tai”.

Sînt multe alte lucruri în carte care pot duce la o mai bună înţelegere a acelei lumi. De pildă despre căsătorie, care, „în Irak”, „nu are nimic de-a face cu dragostea”, „la mijloc sînt puterea, sîngele, banii” (cam în acelaşi mod s-a căsătorit şi ea cu Sirop, de care a fost nevoită să divorţeze ca să nu fie ucis, în cele din urmă, de Saddam, care i-a confiscat averea, casa ş.a.). Asta pentru că „neamurile urmăresc să rămînă bine închegate, contează prin ce vene curge sîngele familiei ca să ştii în cine poţi să ai încredere.” Şi de aceea, credea ea, fusese un „trofeu poleit cu aur, furat din lumea care îi era încă inaccesibilă – lumea banilor şi a puterii”. Un „clan tradiţional” irakian „reprezintă propriul său regat, cu propriile sale legi şi propria sa avuţie.” Pentru un bărbat pe primul loc e familia, „e datoria lui”, cum, spune Parisuola, „era şi datoria lui Saddam” (deşi avea mereu probleme cu „neamul lui”). Sau despre atrocităţile din Irak, despre vînătorile, care îi plăceau dictatorului, reţeaua de tuneluri de sub Bagdad („era plin de tuneluri subterane conectate într-o reţea”), folosită în primul rînd de Saddam, paranoic cu propria protecţie. Niciodată nu ştiai unde o să apară, unde o să fie la un moment dat, dacă nu voia să ştii; îşi găsise sosii.

Este o carte a cărei lectură înseamnă, poate, şi multe întrebări, dar şi înţelegerea unor aspecte/ aflarea unor răspunsuri, fie şi fragmentare. Dincolo de „povestea” de viaţă relatată de Parisuola Lampsos (a fugit din Irak în 2001, călătorind, cu peripeţii, un an, pînă în Thailanda, unde a primit protecţia americanilor – „Statele Unite se găseau pretutindeni în lume. Dacă voiau să îndeplinească ceva, o făceau fără probleme”. Stă în Suedia din anul 2003), citim şi despre o lume a intereselor de tot felul, în care o parte, Irakul, a devenit fieful lui Saddam, pînă ce a fost înlăturat. O lume care nu-şi găseşte pacea nici azi, şi pare stăpînită de moarte şi teroare.

 

Parisuola Lampsos, Lena Katarina Swanberg, Viaţa mea cu Saddam Hussein, traducere de Sînziana Demian, Pandora M, Bucureşti, 2010, 416 p.

[1] În varii articole/ documente citim că, deşi a dat greş cu Iranul, era blamat pentru nerespectarea drepturilor omului, atrocităţile împotriva minorităţilor, „he was still regarded by the West as the best bulwark against Islamic fundamentalism. British and American firms vied with one another for Iraq’s plump rearmament contracts, and by the end of the 1980s Saddam’s army was the fourth largest in the world. He had an arsenal of Scud missiles, a sophisticated nuclear weapons programme under way and chemical and biological weapons in development.” “The Telegraph”, 1 ianuarie 2007.

[2] Avea mari probleme după războiul cu Iranul, lipsuri serioase de fonduri ş.a.

[3] De pildă, în Grecia a fost„primită” cu invitaţia de a pleca: „Statul grec nu vrea să aibă probleme cu Saddam Hussein”.

[4] Am păstrat grafia din carte.

[5] „Bărbaţii din clanul Hussein  se foloseau întotdeauna de iscoade pricepute, a căror datorie era să stea la pîndă. Nu prea conta dacă îşi făceau treaba ademeniţi cu promisiuni ori sub ameninţarea torturii. Important era să livreze fetele”. (p. 35-36)

[6] Pari a fost „livrată” la fel. „Singurul lucru neobişnuit e că relaţia mea cu Saddam nu a luat sfîrşit”, a durat „cîteva decenii”.

[7] Saddam Hussein al-Majeed al-Tikriti s-a născut pe 28 aprilie 1937, în satul Al-Quja, o zonă populată de ţărani săraci, lîngă Tikrit, oraş la nord de Bagdad.

[8] Khaytallah Tulfah, pe care l-a ucis cînd avea 14 ani.

[9] Apoi: „Sînt multe lucruri pe care nu le înţeleg şi de care nici nu-mi pasă. Dar sînt de părere că am pierdut ceva cînd forma tradiţională de feminitate a devenit desuetă”.

[10] „Nu ştiu cîţi cameramani avea Saddam la lucru în încăperile de interogatoriu, la locurile de execuţie, în camerele de tortură, în închisori şi pe linia frontului. Dar se făceau filme multe, […] Aşa se comportă oamenii cînd sînt înfricoşaţi. Nu e nici măcar nevoie să-l vadă pe cel care îi înspăimîntă. Doar faptul că ştiu sau cred că ei înşişi sînt văzuţi de cineva e la fel de înfricoşător ca şi contactul vizual direct”.

Revista indexata EBSCO