Nov 23, 2015

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Filosofia naturalã – între magie şi axiomã

Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale ştiinţei moderne, socotit de unii ca fiind primul şi cel mai mare dintre oamenii  de ştiinţă ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar şi pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este şi autorul unor cărti care nu ţin strict de domeniul ştiinţific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 şi Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733.De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediţie Alexandru Anghel, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Cogito”, 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar şi scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes şi Alexandre Koyre, ca şi prefaţa lui Roger Cotes la ediţia a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei naturale şi Optica au fost traduse în limba română în 1956 şi 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupaţi de filosofia ştiinţei, de interferenţele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor ştiinţifice, dar şi pe cei care vor să afle şi cum a fost omul Newton.

Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 şi prefigura Principia; în această lucrare de tinereţe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănţuirea paşilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definiţiilor şi legilor generale ale mişcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puţini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauţi concepte fondatoare ale ştiinţei mecanice după Galilei şi Descartes? Poate că şi Newton se întreba cum să elaborezi o „ştiinţă mecanică” cu concepte care invalidează orice măsurare a fenomenelor; dacă spaţiul şi corpurile nu sînt distinse decît de gîndire, devine imposibilă reperarea în spaţiu a poziţiilor succesive ale corpurilor, începutul şi sfîrşitul mişcării, măsurarea vitezei şi efectuarea măsurătorilor asupra oricărui fenomen de mişcare. Pentru omul Newton aceste întrebări şi nedumeriri trebuie să fi fost şi mai chinuitoare deoarece avea o frică paralizantă în a-şi rosti gîndurile şi descoperirile, şi mai ales să le expună judecăţii celor din jur; iar cînd o făcea, ajunsese la limita neîntreruptei introspecţii: „Darul său special a fost capacitatea de a întreţine neîncetat în propria minte o problemă pur mentală până cînd reuşea să o străpungă până la capăt. Cred că Newton putea întreţine o problemă în mintea sa ore, zile sau săptămîni întregi până când aceasta îi ceda secretul. De ce îl numesc magician? Fiindcă a privit întregul univers şi tot ce se găseşte în el ca pe o enigmă, ca pe un secret ce poate fi citit prin aplicarea gândirii pure la anumite dovezi, anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a presărat prin lume pentru a permite frăţiei ezoterice să practice un fel de vânătoare filosofică de comori”, scrie John Maynard Keynes.

Antologia de texte newtoniene ne apropie de metoda şi principiile fundamentale ale filosofiei naturale; Newton îşi întemeia studiul pe cîteva reguli simple: admiterea doar a cauzelor adevărate şi suficiente pentru explicarea fenomenelor; pentru aceleaşi efecte trebuie să atribuim aceleaşi cauze; calităţile corpurilor sînt acceptate universal, nici sporite, nici diminuate; propoziţiile obţinute din fenomene prin inducţie trebuie considerate adevărate. Principia este şi astăzi percepută ca o carte dificilă, dar în egală măsură este văzută ca unul dintre cele mai mari texte ale istoriei ştiinţei şi adevăratul punct de plecare a ceea ce avea să devină mecanica raţională. Prin prezentarea legii gravităţii universale, cartea marchează o etapă esenţială în istoria gîndirii ştiinţifice, este desăvîrşirea transformării concepţiilor relative la „sistemul lumii” început cu lucrările lui Galilei. Supunînd aceleiaşi legi a gravitaţiei universale fenomenele cereşti (mişcarea planetelor) şi terestre (căderea corpurilor), Newton unifică fizica: aceleaşi principii, aceleaşi legi se aplică de acum şi cerului şi pămîntului; physica coelestis şi physica terrestris erau identificate şi unificate. După ce dezvoltă ansamblul dinamicii, Newton se ocupă de mişcarea corpurilor în medii care opun rezistenţă, pentru ca în final să expună legea gravitaţiei universale. Reclădind lumea printr-o matematizare/geometrizare a naturii, mai lăsa Newton loc divinităţii? „El domneşte peste toate lucrurile nu ca un suflet al lumii, ci ca un domn al universului. Şi din pricina stăpînirii sale, este numit Domnul Dumnezeu Pantokrator sau Împărat Universal. Dumnezeul suprem este o fiinţă eternă, infinită si absolut desăvârşită. Domnia unei fiinţe spirituale constituie un dumnezeu, o domnie adevărată constituie un dumnezeu adevărat, o domnie supremă – un dumnezeu suprem, o domnie închipuită, un dumnezeu închipuit. Iar din domnia adevărată urmează că Dumnezeul adevărat este viu, inteligent şi puternic, iar din celelalte perfecţiuni, că este cel viu, inteligent şi puternic; iar din celelalte perfecţiuni,că este cel mai înalt sau cu desăvîrşire cel mai înalt”. Mecanismul complicat al lumii, aşa cum îl înţelegea Newton, era unul în care natura şi legile sale erau întruparea voinţei şi raţiunii lui Dumnezeu, „Creatorul tuturor lucrurilor”, cel care „a făcut lumea şi o cârmuieşte în mod nevăzut”.

Multă vreme indisociabile, ştiinţa şi filosofia au avut tendinţe divergente începînd cu veacul al XVII-lea; atunci, ştiinţa s-a separat de filosofie şi s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate domeniile realităţii, privînd încet-încet filosofia de obiectul său şi chiar de legitimitatea sa. În plan general a rezultat o îndepărtare crescîndă şi o neînţelegere pe măsură, mulţi oameni de ştiinţă avînd tendinţa să considere filosofia o întreprindere sterilă, dacă nu chiar extravagantă, în vreme ce filosofii priveau construcţiile ştiinţifice ca instrumente utile, dar incapabile să satisfacă interesele superioare ale raţiunii. Într-o oarecare măsură se repeta disputa despre philosophia ancilla theologiae. Dar în amîndouă situaţiile neînţelegerile nu mergeau către profunzimea domeniilor de cunoaştere, ci erau doar  expresia de suprafaţă a unor sterile dispute despre o neînsemnată supremaţie. Disputa a plecat totdeauna de la o presupusă supremaţie a unui domeniu asupra celuilalt, înainte de a vedea în fiecare elementul fundamental şi orizontul către care tindea cunoaşterea, către care tindea fiecare. Nu supremaţia era subiectul dominant, ci alegerea căilor specifice, iar aceasta s-a petrecut în epoca modernă, cînd spiritul filosofiei pozitive a început să se pronunţe în lume în opoziţie evidentă cu spiritul teologic şi metafizic. Revoluţia galileeană a însemnat şi naşterea noii ştiinţe, a fizicii matematice, care a adus noi descoperiri în studierea naturii, scopul fizicii matematice fiind nu doar facilitarea calcului numeric al diferitelor constante, ci mai ales cunoaşterea armoniei ascunse a lucrurilor, iar în această revoluţie Newton este numele aşezat pe frontispiciul cunoaşterii.

Printre alte ştiinţe ale naturii, fizica prezintă un caz particular, în mod tradiţional fizica făcînd pereche cu discursul filosofic, cu metafizica, iar această situaţie s-a păstrat pînă la Descartes; acesta imagina filosofia ca un arbore ale cărui rădăcini erau metafizica, al cărui trunchi era fizica şi ale cărui ramuri erau înţelepciunea. Newton vorbea despre „filosofia naturală”, contribuind la o nouă definiţie a fizicii în raport cu filosofia, care includea mecanica, ştiinţa mişcării corpurilor. Celebra carte a lui Newton, Principia a fost reeditată de două ori în timpul vieţii autorului, iar aceste reeditări aveau loc acum trei veacuri! În prefaţa la ediţia a doua, Roger Cotes scria: „Desfăcând astfel porţile, el ne-a deschis drumul spre tainele cele mai frumoase ale naturii. Ne-a lămurit în sfârşit atât de clar structura foarte elegantă a sistemului lumii. […] Aşadar, acum putem să aprofundăm mai bine măreţia naturii, să ne bucurăm de cea mai plăcută contemplare şi să putem cinsti şi venera mai mult pe creatorul şi stăpânul universului”. John Maynard Keynes spunea că în personalitatea lui Newton s-au întîlnit Copernic şi Faust; ce elogiu mai strălucit adus magicianului care a aşezat mişcarea corpurilor cereşti în reguli, legi şi axiome?

Revista indexata EBSCO