Nov 23, 2015

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Revoluţie şi contrarevoluţie

Mai întîi – deci, în ultimule zile ale anului 1989, în lunile şi în primii ani care au urmat actului iniţial de colaps al regimului comunist de tip sovietic – toată lumea, în ţară, în Europa şi pe glob, a vorbit despre o revoluţie în România; apoi cuvîntul revoluţie, după cum se ştie, a fost tot mai mult înlocuit cu altele: lovitură de stat, preluarea puterii (evident, prin acţiunea unui grup constituit în scopul înlocuirii unui dictator cu o conducere doar aparent mai liberă, dar aptă să păstreze structuri autoritare anterioare, discret dominante). Nu voi reveni la dezbaterea pe această temă, a inexistenţei unei revoluţii anticomuniste reale, temă stupidă oricum, uşor de combătut de către oricine a avut fie şi doar experienţa de stradă a zilelor acelea, dar sînt mişcat de proba obsesivităţii îndreptată asupra personalităţilor posibil acuzabile pentru faptele violente care au urmat prăbuşirii comunismului ca sistem statal, într-o ţară ce remarcase anterior relativ puţin prin opoziţia la totalitarism. Asistăm periodic, dar acum poate mai mult decît în alte momente, la aducerea în justiţie a unor presupuşi vinovaţi pentru victimele Revoluţiei şi, cu deosebire pentru cele ale unor grave şi triste evenimente româneşti, constînd din raidurile marilor mulţimi de mineri asupra Capitalei. Specificul Revoluţiei Române este unul foarte simplu dar încă nesubliniat: în mod obişnuit o revoluţie este urmată, după ceva vreme, de o contrarevoluţie – în România, revoluţie şi contrarevoluţie s-au suprapus şi, se poate constata, continuă să se suprapună, chiar dacă, de acum, doar firav. În măsura în care vieţi pierdute pot fi atribuite unor vinovaţi identificaţi nu este nici o discuţie asupra faptului ca justiţia trebuie să acţioneze în conformitate cu legea şi în deplină autoritate. Rămîne însă de amintit cuvîntul marelui revoluţionar Georges Jacques Danton, condamnat sub o guvernare în care Maximilien Robespierre acumula aproape întreaga putere:  „revoluţia este asemenea zeului Saturn – îşi devorează proprii fii”. Un an mai tîrziu, Robespierre însuşi avea să constate adevărul spuselor fostului său camarad, ghilotinat la iniţiativa sa. Revoluţia îşi devorează copiii – contrarevoluţia face acelaşi lucru. Ce mai poate fi spus? Cu totul în afara unei stări revoluţionare, la acuzaţiile aduse lui Richard Nixon, în cunoscutul proces rămas pentru istorie sub numele  „Watergate”, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a răspuns foarte simplu: există un domeniu politic separat de cel al justiţiei. Nixon a fost obligat să renunţe la preşedinţia ţării sale dar, în consecinţa edictului înaltului for juridic, nu a suferit într-un alt mod, în respectiva cauză este drept, însă, că faptele de care era acuzat nu includeau şi pierderea de vieţi omeneşti. Cuvintele lui Danton, însă, precum şi cele alcătuind hotărîrea Curţii Supreme a SUA, mă fac să întreb cum ar fi arătat Revoluţia Română, ori istoriile evoluţiei României, care au urmat, şi dacă ar mai fi arătat cumva, cîtă vreme unele dintre persoanele sub acuzare în anii trecuţi şi astăzi nu ar fi existat, nu s-ar fi implicat în evenimente, sau s-ar fi implicat de partea dictatorului. Cine le-ar fi luat locul? Dacă înlocuitorii existau, şi trebuie să fi existat, cum a fost posibil să nu îşi exprime capacităţile, măcar mai tîrziu într-un mod cu adevărat decisiv? Nu ar fi necesar să se creeze un drept politic, rămînînd în termenii cei mai democratici, distinct, însă, atît faţă de dreptul civil, cît şi de cel penal general?

Revista indexata EBSCO