Nov 23, 2015

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Rîpa robilor

Urît nume, unul ca de spaimă, pe potriva realităţii căreia îi este etichetă. Fiindcă el denumeşte locul în care erau azvîrlite cadavrele celor morţi în închisoarea din Aiud. Aveam o acută obligaţie să văd cimitirul unde au fost îngropaţi deţinuţii din faimoasa închisoare, aveam această obligaţie pentru că de prea multe ori în ultimii 25 de ani am citit şi am scris şi mai ales am vorbit despre el. Aici fuseseră aduşi mulţi ani la rînd cei morţi în închisoarea din oraş şi aruncaţi adesea anonimi în gropi comune. Printre ei şi Mircea Vulcănescu,  adică personalitatea cea mai de seamă din generaţia din care mai fac parte Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica, Petre Ţuţea şi atîţia alţii. Şi mai aveam un motiv, unul personal, să merg în pelerinaj în acel spaţiu de apocalipsă. Ştiam că a fost înălţat un monument în memoria celor care îşi au acolo sfîrşitul pămîntesc, iar el îl are ca autor al conceptului pe arhitectul Anghel Marcu, regretatul meu prieten. Şi atunci, după toate aceste premise, cum a decurs confruntarea mea cu spaţiul unic de suferinţă şi de sfinţenie?

Fusesem anunţat de cineva tocmai din Paris, de doamna Sanda Sfinţescu, că de ziua Crucii, în 14 septembrie, avea să fie ţinută o slujbă anuală de pomenire a celor morţi şi îngropaţi în Rîpa robilor. Nu mi-a fost deloc uşor să găsesc locul. Anghel Marcu îmi spusese că respectiva rîpă a robilor se află undeva nu departe de închisoare, în marginea oraşului, iar monumentul care o identifică putea fi zărit de pe şoseaua pe care trec maşinile. Îi scăpase lui un amănunt sau poate eu nu reţinusem tot ceea îmi spusese: nu era vorba de şoseaua principală, de cea care traversează oraşul, de pe care eu m-am zgîit zadarnic ani la rînd fără a putea să identific locul şi monumentul respectiv. Ci era vorba de drumul camioanelor cărora le era interzisă trecerea prin centrul localităţii, obligate să îl ocolească. Într-adevăr, de pe această şosea a camioanelor, nu fără un oarecare efort, tot întrebînd din om în om, am găsit spăimoasa Rîpă a robilor. Era un cimitir şi deasupra lui, pe culmea acelui deal, profilat pe cer, era şi monumentul, aşa cum îl ştiam din macheta văzută în casa arhitectului şi din multele fotografii pe care acesta le avea.

Mai întîi este cimitirul propriu-zis, chiar la poala dealului, căţărîndu-se pe pantele acestuia, dar deosebit radical de imaginea pe care i-o ştiam din fotografiile vechi, aceea a unei rîpe aproape pustii, cu puţine cruci şi doar cu nişte bănuite gropi comune. Acum e o completă aglomerare de morminte foarte îngrijite, cu cruci din bucăţi de marmoră, genul kitsch foarte răspîndit pretutindeni în ţară. Şi aici primul şoc! Observasem, pe teritoriul Ardealului de Nord, aproximativ pe arealul care a fost cedat Ungariei pe durata celui de-al doilea război mondial, că se întinde ca o cicatrice de nevindecat obiceiul ca în firmele medicilor, ale avocaţilor şi ale notarilor numele celui care îşi anunţă profesia să fie scris după practica maghiară: mai întîi numele şi abia mai apoi prenumele. Adică întotdeauna la aceştia e scris Pop Gheorghe şi nu Gheorghe Pop ca la toate popoarele cu excepţia maghiarilor. Sărmanul Gheorghe Pop de Băseşti! Bietul Vasile Lucaciu! De ce imbecili urmaşi maghiarizaţi mai au parte! Şocul de acum a constat în faptul că obiceiul maghiar este atotprezent pînă şi în cimitire poate pentru ca, fie şi oricît de puţin, să fim maghiarizaţi pînă la Judecata de apoi. Definitiv iobagi ai poporului de grofi!

Ca să ajung sus, la monument, am străbătut înghesuiala acelor morminte amintindu-mi de versul lui Lucian Blaga, poetul care se adresează unui Hristos imaginar, spunîndu-i: „Dă-te, dă-te doar puţin mai / într-o parte. Fă-mi şi mie/ loc pe cruce”. Şi mi-am spus în gînd: cu ce preţ, cu cîţi bani îţi poţi cumpăra un loc în acest cimitir pentru ca să aştepţi învierea cu ciolanele tale putrezind printre acelea ale martirilor? Să te înghesui lîngă eroii neamului, printre cei veşnici, făcîndu-ţi loc pe crucea acestora, poate cu speranţa că ceva din eternitatea lor se va revărsa şi asupra ta. Dar oamenii de rînd în osîrdia lor de a-şi avea locul de odihnă veşnică printre martiri şi eroi au avut în această acţiune un concurent teribil, de departe mult mai puternic decît ei toţi la un loc. Mă refer la biserica strămoşească, harnică în a-şi acapara şi în a-şi gospodări aici teritoriile proprii, smulse de sub stăpînirea martirilor care le plătiseră cu propria viaţă. Alături cu cimitirul, nu ştiu dacă tot pe un spaţiu cu morminte, dar cu siguranţă pe aceeaşi rîpă a robilor, şi-a chivernisit ea o mînăstire chiabură şi construieşte acum o biserică dolofană. Să fie sănătoasă! Eu nu sînt împotriva ei, ba din contra. Am susţinut, chiar am militat polemic pentru construirea catedralei din Bucureşti. Sînt de părerea, eu un credincios greco-catolic, că în orele de religie din şcoli ar trebui să se facă nu o istorie a religiilor – cum susţin îndeobşte intelectualii, ci o cateheză ortodoxă, tocmai pentru a ne fi ţinut neamul sudat într-un bloc unitar, acum cînd naţionalităţile se destramă vertiginos. Şi mai sînt ferm convins că pentru un creştin nu există altă şansă decît aceea de a îngenunchea în faţa altarului unei biserici. Dar privesc cu îngrijorare extinderea din prezent a bisericii naţionale, dilatarea ei exclusiv materială şi mai deloc spirituală. Pentru mine, chiar în acest sens, experienţa de acum a Aiudului a fost un exemplu dureros dacă nu cumva ceva şi mai grav. Fiindcă am impresia că biserica a depăşit un prag al bunei cuviinţe, al smereniei creştine, trecînd spre o cădere tragică în materialitatea lumii, pierzînd legăturile cu cele sfinte.

Am participat apoi la slujba religioasă din biserica mînăstirii, serviciu religios amplu, cu insistenţe canonice, plin de vibraţie, bogat în cîntări şi în referinţe la aceleaşi ştiute întîmplări cu Răstignitul. Enoriaşii, bărbaţi şi femei, ascultau referirile istorice din evanghelii de parcă le-ar fi auzit atunci pentru întîia oară. Cînd preoţii au ieşit cu sfintele daruri, ei au rostit în viteză, mecanic, după pomelnice, numele unora trecuţi la Domnul dar oricît de mult mi-am încordat auzul nu am auzit printre ale atîtora şi numele lui Mircea Vulcănescu. Şi nici pe acela al arhitectului Anghel Marcu. Doar numele pentru care s-a plătit taxa de cuviinţă, cele ale superiorilor din ierarhiile bisericii, ale conducătorilor ţării, cum se întîmplă pretutindeni în modul cel mai previzibil. Naivul de mine îmi imaginasem că aici, în Aiud, jertfa din altar trebuie înălţată la Domnul doar pentru martirii şi eroii neamului, ale căror moaşte zac în Rîpa robilor. Numai o atare atitudine abruptă cred eu că ar putea să atenueze vinovăţia noastră, a celor care le-am supravieţuit cu toţii în mod nedemn. Nici un alt nume, mai ales dintre cele de mari ierarhi rostite în ton neruşinat linguşitor, nici un alt nume nu poate fi aici decît o blasfemie, o uzurpare.

În final un parastas a avut loc chiar lîngă monumentul gîndit de Anghel Marcu, dar nici în această împrejurare nu a fost pomenit nici el şi nici Mircea Vulcănescu, ci doar aceleaşi nume anonime şi cele ale unor prelaţi care ar fi trebuit să aibă cuviinţa de a se ascunde în tăcere în acest loc prea sacru pentru ca ei să-l profaneze fie şi doar prin pomenirea vreunui cognomen. Ierarhi şi înalţi ierarhi cărora nu le-ar strica un dram de smerenie cînd calcă pe morminte de martiri. Pentru toată această situaţie altceva este încă şi semnificativ. În încăperea mică a monumentului, unde cineva îşi desfăşura un comerţ mizer cu lumînări şi cu cărticele religioase de două parale, pe măsuţa lui era expusă o machetă minimă a monumentului şi lîngă aceasta o inscripţie cu litere îngroşate care atenţiona că respectiva machetă a fost donată de… şi urma un nume sau două. Şi iarăşi despre autorul proiectului absolut nimic. Dar nici măcar aceasta nu mi se pare că ar fi cel mai grav lucru, ci faptul că biserica întinzîndu-se ca o rîie a luat în stăpînire monumentul şi nu doar că l-a anonimizat, de parcă el nici nu ar fi altceva decît o creaţie populară, fiindcă numele arhitectului nu este scris niciunde, ci i-a alterat semnificaţiile, i-a modificat înţelesul, i-a ignorat adevărata filozofie.

Icoane, iconiţe, mici iconostase, prapuri diverşi – au fost montate în cele două încăperi ale monumentului de cineva care a simţit că acesta nu este suficient de bisericesc, de popesc ci doar creştin într-un sens suprem, dar pentru acela nemulţumitor. Ceva nu era suficient şi atunci monumentul trebuia readus pe drumul de jos al limbajului preoţesc de lemn. Cuiva i-a fost imposibil să recunoască că există creştinism şi în afara, şi lîngă biserică, unul poate în acest caz, al Rîpei robilor, mai adevărat. În interiorul său, monumentul adăposteşte două încăperi, una în faţă, cu deschiderea spre cimitir, unde s-a cuibărit negustorul de lumînări şi cărticele de doi bani, un osuar, cu cîteva trepte abrupte care urcă spre două vitrine laterale cu oase, cranii, femure, găsite la dezgropare şi presupuse a fi ale unor martiri. Ele sînt estompate de icoane puse de oameni care nu au înţeles că indiferent al cui chip l-ar purta, aici ele sînt insuficiente cînd alături sînt chiar mădularele unor sfinţi încă şi mai adevăraţi. Toate detaliile trebuie reţinute ferm. Aici nu e vorba de creştinismul de biserică. Pentru acesta sînt destule lăcaşurile de cult care în ultima vreme au cam potopit ţara. Aici e un osuar pe care îl spurcă negoţul cu lumînări. Cu faţa spre răsărit, adică spre Dumnezeu, sînt expuse oasele celor care au fost jertfiţi spre mîntuirea neamului. Orice altceva, inclusiv o icoană, e aici de prisos şi doar o blasfemie.

Pe partea cealaltă a monumentului, în simetrie dar cu o structură inversă, este o încăpere mai mare, însă în aceasta nu urci, ci cobori adînc. Cobori ca într-o reculegere a aducerii aminte. Iar jos de tot era prevăzută o cruce gravată pe perete şi sub cruce o candelă care trebuia să ardă în veci. Toate acestea şi înţelesul lor au fost copleşite cu icoane, de parcă cineva ar vrea să spună că nu jertfa celor îngropaţi în Rîpa robilor e importantă ci doar ceea ce pot spune icoanele fade de găsit pretutindeni, oarbe cum sînt cu limbajul lor popesc de lemn.

Era, cum am spus, ziua sfintei cruci iar eu mi-am ridicat, nu doar o dată, privirile spre creştetul monumentului şi mi-am spus că măcar acolo nu a intervenit biserica, lăsînd crucile aşa cum le-a conceput arhitectul. Nu a intervenit încă! Pentru creştin, înţelesul acestui simbol al crucii, proxim, imediat, este o aducere aminte a lemnului pe care a fost răstignit Mîntuitorul. Dar ca simbol religios crucea este mult mai veche decît creştinismul. Încă din India antică această intersectare a două segmente de dreaptă spune că lumea are un centru, adică îl are pe Dumnezeu în jurul căruia este centrată lumea. În scurt, crucea spune: Dumnezeu există! Originar dintr-un sat de la poalele munţilor, de la graniţa dintre judeţele Prahova şi Buzău, arhitectul văzuse multe cruci sculptate în piatră de Măgura, de acolo unde a fost organizată faimoasa Tabără de sculptură, şi fusese uimit să întîlnească în acea zonă geografică nişte cruci gemene, cruci perechi. Prin reducţie la esenţial, prin simplificare volumetrică putem vedea că omul însuşi, bărbatul este o cruce. În popor se şi spune despre un om voinic, ca superlativ, că este o cruce de bărbat. În monumentul de la Aiud, sus pe creştetul lui, cruci perechi, bărbaţi perechi poartă pe umerii lor o povară, o cruce unică, un Hristos. Un Hristos românesc. Aşa cum s-a spus că Francisc din Assisi este un Hristos italian, tot aşa noi ne putem referi la martirul anonim, îngropat în Rîpa robilor, ca la un Hristos al românilor. Sau ne putem gîndi că Mircea Vulcănescu însuşi, răstignit mai întîi şi apoi azvîrlit într-o groapă comună, este Hristosul nostru. Aceasta dacă nu cumva se opune biserica naţională!

Revista indexata EBSCO