Nov 23, 2015

Posted by in Istorie literara

Constantin TRANDAFIR – Hortensia Papadat-Bengescu, afinitãţile poemelor în prozã şi ale prozei poetice (I)

Hortensia Papadat-Bengescu are talent artistic înnăscut. Literar şi muzical. Talent poetic, înainte de toate. I s-a spus o vreme „poetă” şi abia mai tîrziu „prozatoare” şi încă „mare, cea mai mare din literatura română”, dar nici atunci poezia nu s-a stins. Vocaţia o moşteneşte de la tatăl său, dotat cu „avuţie imaginativă, care în vorbirea lui se revărsa bogat şi ingenios”; „prin scris el înţelegea forme şi culori plăcute puse în rame alese. Eu am înţeles să descompun şi să recompune formele şi culorile pentru a le dovedi şi a le divulga esenţa” (1).

S-a făcut remarcată din copilărie prin interesul ieşit din comun pentru lumea din vis, din „poze” revuistice (livrescul iniţial, inevitabil!), prin dorinţa de real, deocamdată subjugîndu-i închipuirea. „Cînd am putut citi cărţi, a fost aceeaşi aviditate cu acelaşi scop de vagabondare pe drumurile noi ale lumii (…) Deodată cu descoperirea lumii, mă descopeream pe mine printr-un mecanism intuitiv de discriminare” (2). Înzestrarea nativă, „firea”, se însoţeşte cu această sete de cuprindere a vieţii real-imaginare, prin lecturi ahtiate, viciu inofensiv, – „formaţia mea literară”. „În această beţie poetică e lucru cert că nu am scris nici un vers, că nu mi-ar fi dat în minte şi nimeni din jurul meu n-a închipuit. Poezia altora ne aparţinea, iar poeţii nu aveau o existenţă precisă. Contemporani sau nu, erau tot atît de abstracţi, de absenţi” (3). Era vremea cînd nu avea o premeditare a scrisului: „Totul concura să nu mă nasc vocaţiunii mele înainte de un termen fatal”, înainte de a studia „foarte mult”. Deocamdată erau compoziţiile şcolare, apoi scrisorile, „legătura”, prin ele, cu viaţa literară în mijlocul căreia se afla o prietenă, scriitoarea Constanţa Marino-Moscu care, pur şi simplu, a somat-o să publice. Dar, destul de tîrziu, a venit şi momentul aceasta, „s-a surpat zidul” (1913). Deşi s-a scurs destulă vreme, publică, acuzînd o timiditate adolescentină, mai întîi în limba franceză, versuri şi articolaşe cu impresii, unul referitor la Henri Bataille. Acesta îi mulţumeşte. Talentul ei nu se rupe, nu putea să se rupă de lecturile imense şi de autorii cărţilor, mai ales în modernitatea cea mare. Genuinul neapărat trebuie să-şi asocieze intelectul, spunea contemporanul Valéry, alături de Poe, Baudelaire, Mallarmé, Ruskin ş.a. Şi de Nietzsche (civilizaţia de tip artistic coexistă cu cea socratică şi tragică, zicea filosoful-poet), pe care Hortensia Papadat-Bengescu îl descoperă, acum, cu eclatantă surpriză.

Autoarea Apelor adînci şi a Femeii în faţa oglinzii şi-a susţinut originalitatea suspectată de excesul de noutate şi nerecunoaşterea influenţelor. Fondul său are putere de creaţie, care o face inconfundabilă, dar, pentru aceasta, repet, nu se cuvine exclusă corelaţia cu literatura lumii, cu cea europeană în primul rînd. Insistenţa în acest sens vrea să arate că aceste „întîlniri” trebuie văzute şi că ele nu ştirbesc deloc imaginea personală, distinctivă a scriitoarei. Dimpotrivă şi pe bună dreptate, o vedem cu faţa spre lumea valorilor: „Acei care nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. E un drum „instinctiv al determinării”, scrie ea. Nu se revendică dintr-un autor sau dintr-o direcţie anume, dar, încă o dată spus, este exclusă o existenţă monadică şi deloc avantajoasă.

Prima ei „proză” (poetică) Viziune, publicată în Viaţa Românească, e, cum spune titlul, o percepţie imaginară a lumii, în „cuvinte smulse unul cîte unul din baiere adînci, cu alt sens, cu alt sunet, ale unei alte vorbiri încă niciodată încumetată… Cuvinte ce se sileau să prindă pe pînza unei lumini de o secundă trecerea fugară a unei imagini” (4). Conceptul de inspiraţie era, pe atunci, încă la înălţime, acum e înţeles ca o stare situată la confluenţa emoţiilor cu gîndirea şi se insinuează chiar ideea de sincronism („necesităţi, nu precepte”). Cum ar fi, de exemplu, afinităţile cît priveşte muzicalitatea existentă în diferite orientări şi în modul cel mai imperativ în direcţia simbolistă cu înţelesul cel mai general. Nu mai spunem de tema muzicii şi ritmul ca principiu organizator intern.

Poeticul prevalează continuînd tonalitatea din poeziile compuse în limba franceză, modul ei propriu de a de a fi şi a scrie, ambianţa românească şi europeană pe filieră simbolistă, impresionistă şi expresionistă. Marele roman modern declanşa noua structură unde obiectivitatea se confrunta cu subiectivitatea, epicul cu liricul, determinarea cu autenticismul etc. „Confuzia genurilor” vine din romantism, amestecul genurilor e marotă a noii modernităţii. Cît priveşte romanul, începe a se vorbi despre „declinul genului” şi a se revendica prioritatea lirismului, panlirismul. Vom reveni asupra chestiunii cînd va fi vorba despre roman. Am mai spus, Hortensia Papadat-Bengescu se consideră şi este esenţial poetă, în sensul cel mai bun al cuvîntului, mai mult decît ceea ce se numeşte disponibilitate lirică. Nu intrăm nici acum pe tărîmul bogat al disocierilor referitoare la lirism şi poetic.

Textele adunate în primul volum (1919), Ape adînci şi în Sfinxul (1920) sînt poeme în proză. Dar şi în acest caz, se ştie de existenţa didactică a distincţiilor între poeme în proză, poezia epică, proză poetică, armonia prozei , evocări, fragmente, schiţe lirice. Unele texte sînt numite „nuvele” (proze „artistice”, iar o bucată din această fază se numeşte Romanul Adrianei, care nu se mai înscrie în tradiţia rousseauistă, continuată de Chateaubriand, ci stă tot sub zodia confesiunii lirice şi a exploziilor pasionale, puse sub controlul unei rare intuiţii analitice. Autoarea spune că scrie „sub dictare iluzorie”, nu dicteu automat, dar punînd în mişcare impresia şi visul, percepţia realului cu un ritm unic. „Tîrziu, în aceeaşi seară, însemn pe foi desprinse, pe foi ce pot zbura, versetul succint al acelui rit văratic… Sînt: – Scrisorile către Don Juan” (5). „Personajele” îndeplinesc rolul de alter ego al scriitoarei, nu-s individualizate şi, deşi par puse într-o atmosferă vagă, au o anume consistenţă. Calificarea drept poeme în proză a acestor scrieri, dispuse mai mult sau mai puţin sub formă de „versete”, a fost de regulă reticentă, probabil din pricina evitării analogiilor şi a situării mai complexe a aşa-zisei proze lirice bengesciene. Un foarte bun cunoscător al prozei poetice, al poemului în proză şi al operei în discuţie, Mihai Zamfir, „revizitează” scriitorii demni de a fi cuprinşi în istoria sa a literaturii române. Recitirea vrea să aducă noutăţi în interpretare, chiar răsturnări de grilă. „Blocurile narative”, „pretextele narative” ale acestor scrieri din prima fază sînt „poeme în proză” ale unui „talent genuin şi adevărat” (6). Dar autoarea, chipurile „nu pare a fi fost atrasă în mod special de această specie hibridă. A reţinut din ea numai opţiunea pentru «fragment»”.

 

Interesant, o bunică a „poetei” se numea Loyza, numele unei doamne din Femei, între ele este Aloys, Alisia derivă tot din Aloys („Acest nume cu asonanţe medievale mă preocupă. Nu-l aşteptam… «Aloys!»… E greu să ai vocea care trebuie ca să strigi: «Aloys!»” (7). De ce nu şi Aloysius Bertrand (Gaspard de la nuit), primul exponent semnificativ al poemului în proză? Scriitoarea noastră îl citise, fără îndoială, ca şi Petit počme en prose de Baudelaire, Les illuminations şi Un saison en enfer de Rimbaud, Le centaure şi Le cahier vert de Maurice de Guérin, Paysages et imprésion de Laforgue. Va fi citit şi din poeţii români, prozele poetice Cei doi îngeri, Palatul fermecat, O noapte la Sulina de Macedonski, poemele în proză ale lui Ştefan Petică, Fantazii de Dimitrie Anghel, Figuri de ceară de Adrian Maniu, Poeme în proză de Emil Isac, Flori de lampă de Ion Vinea, Bucăţi de noapte de G. Bacovia. Fără să fie vorba de influenţă literară, cît de afinităţi structurale. Poezia, muzica, artele plastice, dansul şi mitologia se întrunesc pe acest traseu, în virtutea unui sincretism universal. Încă de la Coleridge se crede că poezia e prototipul oricărei arte. Le cahier vert, de exemplu, relevă o neobişnuită plăcere a imaginaţiei şi o acută nevoie de introspecţie, la Baudelaire, îndatorat lui Aloysius Bertrand, domină sugestiile peisajului citadin, voluptatea decorurilor somptuoase, halucinaţia, fantasticul şi grotescul. Mallarmé stăruie asupra aluzivului, sugestiei, muzicalului şi asupra încercării de a ridica o pagină „la puterea cerului înstelat”.

Totuşi, Rimbaud şi Lautréamont, cu prozele lor de o vehemenţă spectaculoasă, de fulguraţii, discontinuităţi şi „anormalitate”, vor impune specia poemului în proză ca pe o mare izbîndă a literaturii moderne, a „modernismului” de la 1900. (8). Autorii de mici proze se extind şi în Germania, Anglia, Italia, Rusia, bineînţeles, cum s-a şi văzut, în România.

Mai mult, parcă, decît alte specii artistice poemul în proză e greu de definit şi de clasificat, fiind o formă mlădioasă şi dinamică, avînd o modalitate de construire bivalentă dar osmotică. Guy Lavand spunea că poemul în proză există, nu se defineşte, iar M. Chapelan se vedea îndreptăţit să scrie: „Que la poème en prose soit véritablement un poème l’acquiescement de la sensibilité de chacun peut seul apporter la preuve” (9). Şi Baudelaire, pe care Hortensia Papadat-Bengescu îl preţuia special, se întreba retoric: „Quel est celui de nous qui n’a pas, dans ces jours d’ambition, rêvé le miracle d’une prose poétique, musicale, sans rythme et sans rime, assez souple et assez heurtée pour s’adapter aux mouvements de la conscience?” (10). Laforgue spune nu ce este, ci cum este poemul în proză: „Écrire une prose trés claire et trés simple (mai gardant toutes ses richesses, contournée non péniblement, mais naïvement, du Français d’Africaine générale, du Français de Christ. Et y ajouter par des images hors de notre répertoire français, tout en restant directement humaine”. În timp, s-a dezvoltat cunoaşterea speciei, care n-a mai făcut carieră după 1930 (11).

În general vorbind, sistemul de corespondenţe e de natură simbolistă, preluat de la Baudelaire şi Nerval, din bagajul impresionist, precum şi din filosofia idealistă germană. E. Lovinescu va saluta „în autoare un emul feminin al lui D’Annunzio”, dar nu-i aprobă aplecarea spre „impresionismul filosofic şi trudnic al lui Maeterlink”. Tudor Vianu, pornind de la Le romantisme féminin de Charles Maurras, crede că, încă din prima fază, scriitoarea noastră „a creat o ideologie feminină” în expediţia ei, tipică sufletului modern, în „fărîmele neînsemnate ale existenţei”, „în ultimele straturi etice ale fiinţei noastre” (13).

Marea e temă predilectă din antichitate în modernitate, la romantici şi simbolişti, în mod special. Tema concursului la care participă Hortensia este „La Mer”, aceeaşi care o preocupă multă vreme pe „debutantă”. De la Baudelaire se moşteneşte, între atîtea altele, celebra rostire: „Om liber, tu vei iubi întotdeauna Marea!” ( Şi încă: „Marea îţi e oglinda şi sufletul ţi-l vezi / Cînd printre valuri calme, neştiutor, cărarea / Şi spiritul e haos pe care-l celebrezi”; „Marea este ideea imensităţii şi a mişcării… 12-14 leghe de lichid pentru ca să ofere omului, pe trecătorul lui locaş, cea mai înaltă idee a frumuseţii”). Textul Marea din Ape adînci e încărcat cu emulaţii lirice. „Parcă pluteşte umbra lui Maeterlink”. Într-o scrisoare (dintr-un teanc „magic”), doamna de la mare, o solitară incurabilă, are explozii de vitalitate: „Sîntem la mare!… Marea e apă, orizont, singurătate…”; „Mă aşez pe iarbă sau pe stîncă, şi îmi zic: «Ce linişte! Ce bine e acum de gîndit!»… Dar nu pot gîndi nimic. Mi-e cugetul îmbrobodit, pasărea ciripitoare a cugetării mută, fluturaşii fanteziei adormiţi… Acolo… trăiesc numai, trăiesc… Cum să-ţi spun?” Îi spune, eminescian: „Cînd zici că e linişte auzi cum creşte firul de iarbă (…) Aud cum bate viaţa în vinele mele: Zici uneori: «Ia pune urechea şi ascultă». Eu ascult atunci palpitul fără să pun urechea. Şi nu mă pot reculege deloc… mă distrează orice: un bîzîit imperceptibil de gîngănii,gestul unei frunze care s-a dezlipit din pom, un fluture care a plecat de pe o floare şi stă să vadă unde să se aşeze, pe macul de acolo sau pe sulfină?” Reflecţiile despre viaţa ca luptă „cu dragoste de ea, cu dor”, le găseşte în versurile lui Nietzsche: „«Aruncă povara ta în mare, om! / Uită!… Uită. Omule! / Divin e darul de a uita… / Dacă vrei să te înalţi, / Dacă vrei să fii stăpînitor pe culmi, / Aruncă povara ta în mare». Da! Viaţa e un suiş… te urci anevoie, şi vezi mai înainte culmile şi sînt departe, şi mersul ţi-e împovărat” (13).

Ambiguitatea mării e ca şi ambiguitatea vieţii. „Şi băile de mare sînt zgomot, petreceri, muzică şi lume multă”. Dansul

Marea înseamnă evadare şi revelaţie, singurătate şi reverie, sacralitate şi umanitate, valuri şi abis, arhetip al erosului şi thanaticului. La noi, Eminescu pusese poemul Luceafărul sub semnul mării, poetul însuşi şi-a dorit să fie înmormîntat la marginea mării.

 

 

Note

 

  1. Autobiografie, în Adevărul literar şi artistic, an XVIII,, nr. 366-367, 1937, p. 5.
  2. Idem.
  3. Ibidem.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Hortensia Papadat-Bengescu, în Viaţa Românească nr. 9-10/2014, pp. 41-53. Şi încă, dar puţin schimbat: „Tematica, formula compoziţională şi atmosfera acestor prime piese ascultă de acelaşi principiu stilistic: ca structură ordonatoare, fragmentarismul domină. Textul reprezintă unul sau mai multe fragmente, fiecare înzestrat cu autonomie funcţională (…) Fragmentul Hortensiei are în general formă rondă, bine articulată, cu graniţele marcate vizibil întoarsă asupra ei înseşi. Asemenea gen de text seamănă foarte mult cu poemul în proză, intens cultivat la noi în anii debutului prozatoarei…”
  7. Femei, între ele, în Opere I, Editura Minerva 1972, p. 126
  8. După marile experienţe, lista celor care scriu poeme în proză sporeşte. Huysmans, Henri de Régnier, Jules Laforgue, Charles Cros, Gustav Kahn, Reny de Gourmont, Albert Mockel, Maeterlink, Verhaeren, Ephraïm Michaël (după care Ştefan Petică adaptează Fecioara necunoscută), Julles Tellier, Francis Jammes, Oscar Wilde, André Gide, Paul Fort, Claudel au transmis urmaşilor poemul în proză ca pe un instrument al lirismului modern, care a mai ademenit condeiele unor Breton, Char, Ponge, St. John Perse, Claudel, Max Jakob, Trakl.
  9. „Că poemul în proză este, într-adevăr, poem, numai prin consimţirea sensibilităţii fiecăruia se poate face dovada acestui lucru”.
  10. „Care e acela dintre noi care n-a visat, în aceste vremuri de ambiţie, miracolul unei proze poetice, muzicale, fără ritm şi fără rimă, destul de suplă şi destul de agitată pentru a se adapta aspiraţiilor lirice ale sufletului, tresăririlor conştiinţei?”
  11. V. Albert Cherel, La prose poètique français, Paris, 1940; Suzanne Bernard, Le poème en prose de Baudelaire jusqu’à nos jours, Paris, Nizet, 1959; Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul XIX, Bucureşti, Editura Minerva, 1971; Karlheinz Stierle, Identité du discours et transgression lyrique, în Poètique, nr. 52, 1977; Iuri Lotman, Lecţii de poetică structurală, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
  12. Tudor Vianu, O ideologie feminină – noua feminitate, în Sburătorul, an I, nr. 3, 1919.
  13. Friedrich Nietzsche: „Om liber, totdeauna iubeşte vasta mare! / Ea este-a ta oglindă. Întreg sufletul tău / Tu îl contempli-n largul imensului ei hău, / Avînd aceleaşi valuri şi-abisuri mult amare (… / Tu, omule, au cine adîncul să-ţi măsoare? / Tu, mare, cine ştie ascunsa ta splendoare? / În amîndoi o taină se ascunde”
Revista indexata EBSCO