Nov 23, 2015

Posted by in Istorie literara

Theodor CODREANU – Biografie şi operã la Vasile Voiculescu

I.L. Caragiale protesta împotriva tendinţei criticilor de a-i corela opera cu accidentele biografice.  Pe vremea cînd Horia Petra-Petrescu îşi pregătea doctoratul la Lipsca, i-a cerut dramaturgului date biografice pe care intenţiona să le folosească în teză. Contrariat, Caragiale i-a răspuns ironic: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! Şi eu socotesc că d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură şi artă – iar nu despre umila mea familie vreunul eraldic”[1]. Caragiale exprima o opinie în răspăr cu mentalitatea vremii (vezi critica de mare prestigiu a lui Sainte-Beuve), dovedindu-se surprinzător de modern în atare privinţă, fiindcă în secolul al XX-lea va prima teoria conform căreia nu există o legătură între om şi operă, breşă produsă de celebrul eseu polemic al lui Marcel Proust, Contre Sainte-Beuve (text elaborat prin 1908-1910, dar rămas în manuscris pînă în 1954, cînd teoria rupturii dintre eul empiric şi eul creator era în floare), iar la noi – Mihail Dragomirescu (încă din 1894). Despre Bacovia s-a spus, bunăoară, că nu are biografie, ci doar operă (teză fragilă, dar s-o luăm ca atare!). O tendinţă a postmodernismului a constat însă în reabilitarea biografismului. Eugen Simion a scris o carte intitulată Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981). Cu mult mai înainte, George Munteanu crease, îndemnat de reevaluarea vieţii şi operei lui Eminescu, conceptul de biografie interioară, variantă românească a biografem-ului noii critici franceze de tipul par lui męme. Cert e că există autori care ilustrează, cel puţin aparent, un divorţ între biografie şi operă (François Villon, G. Bacovia ş.a.), apoi autori la care întîmplările vieţii întrec opera (Mihail Kogălniceanu, Tristan Tzara, Zaharia Stancu ş.a.), dar şi o categorie atestînd o armonie între cele două aparente antiteze (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade ş.a.). Din această ultimă „specie” face parte şi Vasile Voiculescu. Imaginea cea mai grăitoare am găsit-o la principalul exeget al acestuia, criticul şi istoricul literar Florentin Popescu.

Acest harnic cercetător, aflat, acum, la frumoasa vîrstă de 70 de ani (n. 3 aprilie 1945, Lera, jud. Buzău), a elaborat mai multe cărţi despre autorul lui Zahei Orbul: Pe urmele lui Vasile Voiculescu (1984, 1996), V. Voiculescu şi lumea lui (1993), Vasile Voiculescu la Pârscov (1996), V. Voiculescu, contemporanul nostru (1997), Detenţia şi sfîrşitul lui V. Voiculescu  (2000), Viaţa lui V. Voiculescu (2003, 2008), devenind cel mai harnic şi, probabil, cel mai important voiculescolog. Posteritatea lui Vasile Voiculescu, stimulată de apariţia postumă a Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964, cu prefaţa lui Perpessicius), de cele două volume de Povestiri (I. Capul de Zimbru, II. Ultimul berevoi, 1966, cu prefaţa lui Vladimir Streinu) şi de romanul Zahei Orbul (1970, prefaţat de Mircea Tomuş) etc., este dintre cele mai luminoase, recunoaşterea canonicităţii sale literare oglindindu-se într-o bogată exegeză, din care nu lipsesc studiile monografice, precum cele semnate de Ion Apetroaie (V. Voiculescu, 1975), Elena Zaharia-Filipaş (Introducere în opera lui Vasile Voiculescu, 1980), Mircea Braga (V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, 1984), Liviu Grăsoiu (Poezia lui Vasile Voiculescu, 1977; Voiculesciana, 2008), Marius Pop (Vasile Voiculescu peregrin prin veac, 1984), Constantin Miu (Vasile Voiculescu – poet isihast, 1997), George Paţurcă (Cu gîndul la V. Voiculescu, 2001), Delia Pop (De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu, 2002), Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei – Vasile Voiculescu şi taina Rugului aprins (Editura Humanitas, Bucureşti, 2008).

Modul de a face istorie şi critică literară al lui Florentin Popescu este, în bună măsură, călinescian. El îmbină procedeele descripţiei, portretizării cu epicul şi reevaluarea critică a unor opere sau momente din existenţa scriitorului, mergînd pînă la o abordare ontologică a vieţii şi operei, acolo unde simte că este cazul. Îşi fundează demersul pe o largă documentare biografică şi istorică, pe fondul unei îndelungate familiarizări cu opera literară şi publicistică a lui Vasile Voiculescu. Este atent, totodată, la analiza părţii în perspectiva întregului. De pildă, nu este tentat de a rupe începuturile literare ale poetului de capodoperele maturităţii. Volumul de debut Din ţara zimbrului, scris şi tipărit la Bîrlad (1918), sub influenţa lui Alexandru Vlahuţă, este cu mult mai variat, tematic şi artistic, decît s-a convenit, prefigurînd, bunăoară, atmosfera şi arta Sonetelor, un loc aparte ocupîndu-l poema Cununa de aur. Citatele sînt revelatoare[2]. Autorul ia în calcul şi ipoteza biografiei interioare, bazată doar pe textele literare, în lipsa documentelor, ca în cazul lui Homer sau Shakespeare: „dacă ne-am propune să alcătuim pas cu pas, biografia scriitorului (în ipoteza puţin probabilă că ne-ar lipsi multe date documentare) doar pe baza textelor pe care le-am semnalat, nu încape îndoială că prima verigă a lanţului din copilărie şi adolescenţă ne-ar fi oferită de acest poem”, coroborat, la rîndu-i, cu proza Drum şi popas[3]. Este vorba de Iisus din copilărie. Ovidiu Papadima, care i-a fost aproape, observa că, în călătoriile sale prin munţi, Voiculescu nu se comporta ca simplu turist, ci interioriza ascensiunile: „Pentru el întîlnirea cu înălţimile stîncoase şi cu prăpăstiile pe care le dominau ele făcea parte din viaţa şi firea lui de om născut şi copilărind sub poalele Munţilor Buzăului”[4]. Rezonanţa în operă devine inevitabilă, zice Florentin Popescu: „Peisajul poeziei sale interioare, aspru şi colţuros, plin de neprevăzute forme de relief, avea nevoie de unul dinafară, pe măsură”[5]. Mai mult de atît, ascensionalitatea spirituală a întregii opere se întrevede de aici. De altfel, simbioza viaţă-operă se remarcă în toate împrejurările trăite de scriitor: „Se probează, însă, încă odată, cum faptul de viaţă poate deveni fapt de artă, cum întîmplări diferite, petrecute în împrejurări diferite, devin în «creuzetul» creaţiei, pretextul epic al ilustrării prin metaforă şi imagine a unei idei”[6]. Voiculescu însuşi are drept crez armonizarea vieţii cu opera. În interviul acordat lui I. Valerian, o spune explicit: „Arta şi viaţa trebuie să meargă mînă în mînă, mă refer la poezie, căci în proză aceasta este o axiomă”[7]. Este un argument pentru monografist spre a nu fi acuzat de „forţate apropieri între biografie şi operă”[8]. Într-adevăr, asemenea obiecţii se pot ivi oricînd, dat fiind că între viaţă şi operă există diferenţe de ordin existenţial, stilistic şi ontologic.

Oricum, cercetarea arhivistică şi la faţa locului îi îngăduie lui Florentin Popescu să procedeze „cronotopic”, bunăoară, precum G. Călinescu atunci cînd abordează, în celebra Istorie…, viaţa şi opera lui Octavian Goga, spre exemplu. Începe cu o scurtă monografie a familiei şi a satului Pârscov, cu descrierea locurilor: „Cine ajunge în acest sat păşeşte, de fapt, într-o veche vatră de cultură şi civilizaţie românească, cu rădăcini ajungînd pînă în epoca neolitică. Localitatea – situată pe valea mijlocie a Buzăului – se află, din multe puncte de vedere, la o răscruce de drumuri. Drumuri vechi şi ele, din Transilvania, către cîmpie şi bălţile Dunării. Geografic, zona Pârscovului are privilegiul de a reuni pe un teritoriu relativ mic – frumuseţi diverse: dealuri acoperite de vii, livezi şi fîneţe întinse, lunci cu sălcii şi arini crescînd aproape în sălbăticie, la orizont, către nord, domină culmile semeţe ale Munţilor Buzăului. În plus, ţinutul a conservat multă vreme tradiţii, obiceiuri şi datini de o rară frumuseţe, satul propriu-zis apărînd menţionat în documente, însă, abia în 1515, cînd Neagoe Basarab le confirma unui anume Tatu Vătafu şi altor boieri stăpînirea peste aşezare şi moşiile ei”[9]. Dar vibraţia lăuntrică a matricei stilistice pârscovene o găsim doar în confesiunile scriitorului (care mărturisea, blagian, că „cel mai mare noroc din viaţă” a fost că s-a născut la sat), dar şi în texte poetice precum Casa noastră, Poemul Hanului cu urşi, Hora satului, Nucul etc. Voiculescu a rămas toată viaţa legat afectiv de Pârscov şi datorită faptului că s-a întîlnit cu aleasa inimii, Maria Mitescu, tot acolo, eveniment care a dat „un curs nou biografiei sale intime” (Ion Apetroaie).

După „desprinderea tragică de sat” din vremea studiilor gimnaziale şi liceale, cum o califică viitorul scriitor şi medic, au urmat primii paşi spre aventura spirituală din Bucureştii vremii, avîndu-i colegi, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, pe George Ciprian, Demetrescu-Buzău, viitorul Urmuz, Nicolae Constantinescu, pictorul, primii doi apărîndu-i „cei dintîi trăzniţi din Europa”. Primele încercări de poezie s-au păstrat pe ultima pagină a unui volum de Poezii al lui Eminescu, datate 16 iulie 1901, intertextualizînd eminescian[10]. Un an mai tîrziu, i se eliberează certificatul de absolvire, dorinţa lui de a urma Literele şi Filosofia ciocnindu-se de voinţa părinţilor de a-l vedea medic. Un moment luminos din acei ani a fost călătoria în Italia, împreună cu prietenul său Nicu Constantinescu, călătorie care va lăsa urme în poezie (În San Marco, Din Veneţia, Chiparosul din Lido, scrise în 1907, 1908), ultima fiind dedicată Mariei Mitescu, pe care o cunoscuse la Pârscov, declanşîndu-se un adevărat roman epistolar (peste o sută de scrisori, în doi ani), urmat de o căsătorie în pofida părinţilor, dat fiind că Maria (care-i va dărui cinci copii) era orfană şi săracă. Vor urma anii de apropiere de familia regală, la Buftea (1915-1916), cînd o cunoaşte pe prinţesa Nadejda Ştirbey, o nepoată a domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848), cumnată cu Martha Bibescu.

În timpul Primului Război Mondial, tînărul medic-militar este trimis la Bîrlad, unde va sta aproape doi ani (1917-1919), mai întîi ca medic-şef al Spitalului nr. 472 din oraş, apoi ca medic al oraşului, cu gradul de căpitan, meritele din vremea campaniei militare fiindu-i recunoscute prin decoraţia „Coroana României cu spadă”. În maniera-i obişnuită, Florentin Popescu ne introduce în atmosfera Bîrladului de atunci. Uzînd de o hartă a locului, din 1855, autorul apreciază că localitatea se află între Dealurile Fălciului, la est, şi Colinele Tutovei spre miază-noapte (în realitate, spre vest). Oraşul de pe malurile rîului omonim trăia, în plin război, şi printr-o bogată activitate culturală datorită înfiinţării Academiei Bîrlădene (în mai 1915) de către inimoşii George Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă, societate culturală care a coagulat nu doar forţele locale, dar a atras şi pe refugiaţii de război, în frunte cu Alexandru Vlahuţă, om al locurilor, devenit membru de onoare, apoi Victor Ion Popa, Vasile Voiculescu, Mihail Lungeanu, I.M. Raşcu, I. Valerian ş.a. Despre importanţa Academiei Bîrlădene din acei ani, pentru el şi pentru cultura românească, va vorbi chiar Vasile Voiculescu într-un articol din „Lamura”: „o taină şi un înţeles ca la o lojă de frăţie ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic şi totuşi casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vorbea, se aşezau temeliile viitorului, se punea la cale izbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului (Al. Vlahuţă, n.n.): ce putem face pentru ţara care trecea prin vîltoare cu capul la fund şi pe care abia nădăjduiam să o scoatem leşinată pe malul pustiit de viitura apelor. De aici planuri mari şi adînci. Partid al ordinei, ligă a dreptăţii, reviste, gazete şi alte organe active care ca varga magilor căutau să trăznească şi să tămăduiască în acelaşi timp, toate se amestecau, se tulburau, se ciocneau ca apoi să se domolească şi să se aşeze într-o singură, lină şi slobodă curgere în graiul şi prin vorba adînc cugetată a lui”. Nu e de mirare că, în acest context excepţional, Voiculescu, sub influenţa lui Vlahuţă, va scrie volumul cu care va debuta şi care va fi premiat de Academia Română. Plecat la Bucureşti, la 14 februarie 1919, prin transfer, ca medic comunal, el va rămîne legat pentru toată viaţa de vîrsta eroică a Academiei Bîrlădene, prietenia cu Vlahuţă (despre care a scris Amintiri despre Vlahuţă) şi cu George Tutoveanu durînd pînă la sfîrşitul lumesc al acestora. La Bucureşti, de pildă, face demersuri pentru a dobîndi fonduri pentru apariţia revistei „Florile dalbe” (în paginile căreia va debuta ca prozator, 1918, cu schiţele Singuri şi Momîia), apoi – pentru „Graiul nostru”.

Urmează, la Bucureşti, anii „de trudă şi de glorie”, cum îi numeşte Florentin Popescu, ca medic fiind tot mai mult recunoscut în mediile profesionale şi sociale înalte (la 6 ianuarie 1920 – „medic al Domeniilor Coroanei”), cu aura „medicului fără arginţi” (autor al multor volume de specialitate), apoi ca titular de rubrică la Radio, iar ca scriitor (membru al SSR tot din 1920) atingînd deplina maturitate artistică, prag anunţat de volumul Pîrgă (1921), după care au urmat Poeme cu îngeri, Destin, Urcuş, Întrezăriri, părăsind aparenta matcă sămănătoristă şi culminînd, în 1944, cu ediţia definitivă Poezii. Scrie proză şi teatru „magic”, apreciat, peste ani, de unii critici ca fiind „infinit mai spectacular, mai bogat în fapte” decît al lui Lucian Blaga (Nicolae Florescu), iar „tradus în imagine scenică, teatrul acesta poate dezvălui virtualităţi bogate” (Mircea Tomuş). Asta în pofida subevaluărilor mai vechi.

Pagini importante acordă monografistul colaborării îndelungate a lui Vasile Voiculescu la revista „Gîndirea”. Publicaţia aceasta, probabil cea mai importantă din perioada interbelică, i-a produs o efervescenţă creatoare comparabilă cu aceea de la Academia Bîrlădeană. Şi din pricină că revista a fost atît de profund ancorată în realităţile spirituale româneşti, va fi recunoscută, după 1990, şi cea mai europeană din România vremii, cum apreciază, în 1992, clujeanul Emil Pintea: „cea mai europeană publicaţie interbelică, atît ca prezentare, stabilitate a rubricilor, continuitate, cît şi prin valoarea şi varietatea colaboratorilor”. Iar faptul a fost astfel formulat încă din 1929 de către Hugo von Hofmannsthal, cu puţin timp înaintea morţii: „Noi, scriitorii germani, am fi mîndri să avem o revistă literară ca a voastră. O comparaţie cu la La Nouvelle revue française, sau cu corespondenta ei de peste Rin Die Neue Rundschau e în avantajul Gîndirii[11]. Comentatorii marxişti, în frunte cu Z. Ornea, dar şi un anume liberalism „sincronist”, au pus accentul pe o pretinsă ideologie gîndiristă, reacţionară şi mistică, în pofida a ceea ce spunea, de exemplu, Ovidiu Papadima: „Gîndirismul n-a existat. A existat doar revista «Gîndirea»“. N-a existat gîndirismul înfierat cu mînie proletară de către cei care-l vor judeca şi-l vor condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temniţă grea. Prejudecata s-a cuibărit atît de adînc într-o parte a intelighenţiei româneşti, încît pînă şi biograful de azi al poetului simte nevoia să precizeze că Voiculescu n-a urmat „programul revistei”. Dar nici nu l-a „subminat”, dovadă că era şi al său, de vreme ce a colaborat atîţia ani în paginile ei, în perspectiva organică a solidarităţii dintre viaţă şi operă. Dacă Nichifor Crainic şi ceilalţi „s-au grăbit” să-l asimileze programului revistei, la apariţia volumului Poeme cu îngeri (1927), înseamnă că diriguitorii publicaţiei au admis că viziunea lor se putea recunoaşte şi în viziunea voiculesciană, dînd cîştig de cauză aprecierii lui Ovidiu Papadima. Cu atît mai bine că îngerii voiculescieni, cum zice Florentin Popescu, sînt „personificări laicizate ale unor idei şi concepte poetice decît personaje transcendentale”[12]. Altminteri, Voiculescu nu avea încredere în „complexele de cultură” atît de dragi criticilor şi istoricilor literari. Valoarea, ştia poetul, nu depinde de modă, de aderenţa la o anume direcţie (tradiţionalism, modernism) sau curent literar. În conferinţa susţinută la Radio pe 5 mai 1933, zicea: „Poezia este una şi aceeaşi pretutindeni şi totdeauna criticii şi istoricii literari au botezat-o arbitrar şi uneori absurd cu felurite nume, aşa cum exploratorii geografi au denumit rîurile, mările şi oceanele pe măsură ce le străbăteau… (…) Clasicism, romantism, simbolism, tradiţionalism se varsă unul în altul, se îmbucă, se amestecă şi se prelungesc, eterne reîntoarceri ale aceluiaşi spirit între alte maluri sub diferite latitudini”. Simultan, asta arată că Voiculescu a intuit şi strînsa legătură dintre canonul literar laic şi canonul biblic, altfel nu ar fi ajuns să-l „tălmăcească” pe Shakespeare chiar din atare perspectivă, ştiut fiind că „divinul brit” este centrul iradiant al canonului literar occidental (Harold Bloom). De aici uriaşa aventură a cunoaşterii trăită de Vasile Voiculescu, parcurgînd o veritabilă exhauţie în sensul fenomenologic dat cuvîntului de către Ion Barbu. Astfel, autorul lui Zahei orbul a ajuns la isihie, la experienţa Rugului aprins, în punctul luminos al hristosferei, după ce a parcurs toate treptele cunoaşterii trăite şi ale celei livreşti. O mărturiseşte el însuşi: „Am trecut prin toate fazele experienţei mistice, de la budism la teosofie, şi o curiozitate pe care nu ştiu cum s-o explic m-a împins spre ocultism şi chiar spre cărţile de chiromancie. Am avut o formă sufletească pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare”.

Artist şi om deplin, Vasile Voiculescu se va confrunta, în felul său particular, cu viitoarea „teroare a istoriei”, care, pentru el, s-ar putea spune că începe în anul 1946, la 22 noiembrie, cînd moare Maria. Este momentul unei schimbări dramatice, anunţînd parcă teroarea invaziei bolşevice. Florentin Popescu vorbeşte de cinci trepte către Golgota lui, urcuşul lui, ca să invocăm titlul unuia dintre volumele de versuri: moartea soţiei (care l-a transformat într-un ascet, refuzînd să mai încălzească soba în vreme de iarnă), înlăturarea de la Radio, epurarea operei din bibliotecile publice şi a numelui său din presa literară şi ştiinţifică, arestarea şi condamnarea la cinci ani de temniţă grea, printr-o sentinţă măsluită în stil bolşevic, o adevărată „bolmăjeală” juridică (sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958), precum argumentează Florentin Popescu. Modelul acestui traseu existenţial este, fără îndoială, unul hristic, fiindcă a fost condamnată nevinovăţia asociată cu un caracter puternic, de neînfrînt: cea a omului care se roagă în faţa terorii istoriei. René Girard spune că singurul om realist este cel care se roagă. Aceasta este semnificaţia „fenomenului Antim”, al Rugului aprins din anii terorii bolşevice, avîndu-i ca protagonişti, între alţii, pe Sandu Tudor, Ivan Culighin, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, părintele Adrian Făgeteanu, Dumitru Stăniloae, arhim. Vasile Vasilache, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Alexandru Elian, Arsenie Boca, Vladimir Streinu, Antonie Plămădeală, Anton Dumitriu ş.a.

Conştiinţa hristică a lui Voiculescu este, de altfel, mărturisită: „Asta mi-e crucea pe care trebuie să mi-o duc”. Avea de ales între exil, colaborare cu regimul şi puşcăria. S-a pregătit pentru ultima, dar nu numai rugîndu-se isihast la Mănăstirea Antim, ci şi printr-o formidabilă concentrare în creaţie, încît, atunci cînd a sosit clipa, în 1958, avea gata, la 1 iulie, cel de al 90-lea sonet shake-speare-ano-voiculescian. În limba engleză, shake-speare înseamnă clătinător/ mînuitor de furcă, ţepoi[13]. Doar în acest sens Voiculescu a pretins că sonetele sale sînt „ultimele” ale lui Shakespeare, cum spune în sonetul CLV: Nu-mi cerceta obîrşia, ci ţine-n seamă soiul,/ Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea…/ Strămoşii-mi, după nume, au învîrtit ţepoiul,/ Eu mînuiesc azi pana de mii de ori mai grea. Într-adevăr, cu această pană de mii de ori mai grea a rezistat Voiculescu împotriva tăvălugului comunist, evitînd astfel de a deveni un hibrid cultural (v. Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti, 1953), de felul mancurtului lui Cinghiz Aitmatov.

După arestare, copiii au încercat să-l salveze, apelînd la ajutorul unor scriitori de mare prestigiu, acomodaţi cu regimul comunist: rînd pe rînd – Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu, Alfred Margul Sperber, Geo Bogza, Mihai Beniuc. Au fost refuzaţi de pactizanţii cu frica, Mihai Beniuc condamnîndu-l chiar că, în ciuda unor insistente demersuri, Vasile Voiculescu refuzase orice compromis, orice colaborare cu viitorul luminos proletcultist[14]. Avem a spune că acesta a fost adevăratul model al rezistenţei prin cultură în anii comunismului, nicicum acela al „disidenţilor autocronici” (cum i-a numit Paul Goma) care şi-au etalat „vitejia” după 1989. Nu se poate compara nici „modelul Antim” cu „modelul Păltiniş”, în favoarea celui din urmă, cum a încercat, nu demult, o admiratoare a lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu[15], fie şi din simplul motiv că în opera postcomunistă a acestora a rămas prea puţin din profunzimea şi geniul românesc al cugetării nicasiene (ca şi cum nici n-ar fi fost la Păltiniş!), pe cînd din isihia Rugului aprins au crescut capodopere inegalabile precum prozele şi sonetele voiculesciene. Şi asta graţie excepţionalului caracter voiculescian, solidarităţii ontologice dintre viaţă şi operă.

 

Theodor CODREANU

[1] Apud Şerban Cioculescu,  Viaţa lui I. L. Caragiale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

[2] Vezi Florentin Popescu, Viaţa lui V. Voiculescu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,, Editura Vestala, Bucureşti, 2008, p. 107.

[3] Ibidem, pp. 33-34.

[4] Apud Florentin Popescu, p. 141.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 145.

[7] Cf. I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 238.

[8] Florentin Popescu, op. cit., p. 240.

[9] Ibidem, p. 19.

[10] Ibidem, p. 51.

[11] Apud ibidem, p. 125.

[12] Ibidem, p. 148.

[13] Vezi ibidem, p. 271.

[14] Ibidem, pp. 313, 315-316.

[15] Cf. Isabela Vasiliu-Scabra, „Modelul Păltiniş” şi „Modelul Antim”, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/

Revista indexata EBSCO