Nov 23, 2015

Posted by in Istorie literara

Mihai VORNICU – Hatmanul Neculce şi „cuvintele” sale

Longevitatea postumă a cronicarului Ion Neculce (1672-1745?), mare spătar şi hatman al Moldovei în scurta domnie a lui Dimitrie Cantemir, apoi vornic al Ţării de Sus sub Grigore II Ghica, s-a datorat mai ales legendelor unite sub titlul O samă de cuvinte, care deschid Letopiseţul (adică „Analele”) de la Dabija-vodă. În secolul XIX, într-o epocă de elan patriotic, cînd se forma unitatea statală şi spirituală românească, scriitori de frunte – Costache Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu – le-au reluat, pus în versuri şi popularizat, încît ele s-au înscris adînc în conştiinţa şi cunoştinţele noastre literare elementare. De fapt, cuvintele lui Neculce sînt un fel de echivalent moldav al culegerii medievale italiene datorate unui autor anonim din veacul al XIII-lea Novel-lino sau Libro di novelle e di bel parlar gientile, ceea ce s-ar traduce prin Cartea noutăţilor şi a vorbirii meşteşugite: este un florilegiu de scurte pilde morale, vorbe de spirit şi anecdote exemplare asupra unor personaje ilustre sau a unor fapte neobişnuite, rămase în memoria folclorică ori scoase din surse scrise. Pe ale sale, mult mai tîrzii, cronicarul moldovean le declară audzite din om în om, din oameni vechi şi bătrîni, însă greşit s-ar crede că Neculce doar le-a adunat din popor, cu singurul merit de a ni le fi transmis prin scriere. Ca şi Creangă, el e nu culegător, ci creator de folclor, şi – oricît s-ar demonstra istoricitatea cuvintelor, fondul real al întîmplărilor povestite – valoarea lor documentară este relativă, nicidecum primordială, fiindcă schema epică ia formă şi semnificaţie numai prin expresia literară, care dă faptelor adevărata existenţă, în planul ficţiunii verosimile, conformă cu icoana eroilor păstrată de tradiţie. Nuveliştii florentini de demult, mai întotdeauna, n-aveau nevoie de invenţie, subiectele fiind gata făcute dinainte: îşi exercitau fantezia în limitele istoriei date, şi toată arta povestirii stătea în zicere, în punerea în scenă. Născut în Italia Renaşterii, Neculce ar fi dezvoltat firul narativ prin descriere, acţiune şi motivaţii psihologice mai complicate, pe urmele lui Boccaccio şi ale altora – la noi, el a fundat genul, căzînd dintr-o dată, intuitiv, peste sîmburele arhetipului nuvelistic, dar, lipsit de modele, nu trece mai departe.

Ca în Novellino, rostul unor cuvinte este de a ilustra il bel parlar, vorba de duh, vicleană, înţeleaptă ori numai bine plasată, prin care personajul iese din împrejurări grele şi uneori chiar schimbă cursul evenimentelor. Întîmplările sînt memorabile, cu tîlc. Ştefan cel Mare, bătut de turci la Războieni, au mărsu să intre la Cetatea Neamţului; mumă-sa, doamna Oltea, pune să se închidă porţile, nu-l lasă între ziduri, la adăpost, şi-l întoarce la bătălie, zicîndu-i că pasărea în cuibul ei nu piere, încît domnul reîncepe lupta: şi aşè, pe cuvîntul mîne-sa, s-au dus în sus şi au strînsu oaste. Tot atunci, sultanul asediind fortăreaţa, un neamţ întemniţat în cetate găseşte prilejul de a se pune în valoare şi de a fi eliberat, arătîndu-şi priceperea militară:

 

„Şi vădzînd că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă din închisoare, din temniţă, pre dînsul, că el va mîntui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Şi au lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cît şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat”.

 

Un plugar, dus la judecată înaintea lui Ştefan-vodă fiindcă ara duminica, la vremea liturghiei, nerespectînd deci ziua Domnului, se apără spunînd că într-alte dzile n-au voit frate-său să-i dè plugul; vodă face dreptate, luînd plugul şi boii de la fratele bogat şi trecîndu-i în avutul săracului. Logofătul Tăutu, trimis sol la Înalta-Poartă de Bogdan-vodă după moartea tatălui său, Ştefan, e primit de vizir după tipicul oriental, pe măcat (cuvertură de sofà) şi cu cahvč (cafea); Tăutul dă peste cap felegeanul ca pe vin, arzîndu-şi probabil gîtlejul, dar nearătînd nimic şi neuitînd să închine cu bună-cuviinţă moldavă: Să trăiască împăratul şi vizirul!. Pe domnitorul Petru Rareş, alt fiu al lui Ştefan, urmărit de tîrgoveţii nemţeni, din Piatră, care-i erau potrivnici, l-au fost agiungînd un popă; din goana calului, fugarul încoronat trage în clericul belicos cu săgeţi şi cu vorbe: Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfîrşită!. Tot el este implicat într-o anecdotă unde se pun în evidenţă isteţimea, capacitatea de a găsi soluţii de ieşire din situaţii aparent inextricabile. E o istorie de pundonor medieval, de cod strict al respectului de sine, care s-ar fi putut încheia funest, dar care se rezolvă simplu, printr-un artificiu sofistic ingenios, la fel ca în vechea poveste celtică Tristan şi Isolda, unde Isolda, adulteră, îşi potriveşte cazuistic jurămîntul de fidelitate conjugală înaintea juriului de onoare, încît – mascînd subtil adevărul şi, formal, fără a minţi – e absolvită, ori ca într-o anecdotă din Novellino, în care un fierar şiret îl păcăleşte cu inteligenţă pe împăratul german Frederic al II-lea, exploatînd ambiguitatea limbajului, spre a conturna legămîntul făcut şi a scăpa totuşi de represalii (Novel-lino, LXXXII); eroii întîmplării zise de Neculce sînt, pe lîngă Petru Rareş, vizirul şi sultanul:

 

„Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, aşè vorbăscu oamenii, că au grăit vizirul împăratului să-l ierte şi să-l puie iar domn în Moldova. Iar împăratul au răspuns că-i giurat, pînă nu va trece cu calul preste dînsul, să nu-l lasă. Deci vizirul au dzîs că-i „pre lesne a plini măria-ta giurămîntului”. Şi l-au scos la cîmpu şi l-au culcat la pămînt, învălit într-un harariu, şi l-au sărit împăratul de trii ori cu  calul. Iar alţii dzicu că au şedzut supt un pod, şi împăratul au trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iar domnu în Moldova”.

 

Barnovschii-vodă, şezînd la masă cu suita, e apucat de strănut. Boierii fac urarea, după obicei: Sănătos, doamne, şi pre voia măriei-tale – fără efect, încît altul îi zice: Viermi, doamne!; atunci vodă au şi tăcut de strănutat. Însă anecdota e poate lacunară, oricum ciudată, fiindcă vorba neaşteptată, care opreşte miraculos criza de strănut, nu intră în serie nici antonimic, nici calamburistic, cu cea uzuală; ar putea fi deci greşeală de copist (O samă de cuvinte lipseşte în manuscrisul cu autograful lui Neculce), sau, mai degrabă, alterarea prin etimologie populară a unei urări din altă limbă, dacă nu cumva va fi fost o aluzie la moarte: Miron-vodă Barnovschii avea să fie ucis de turci. În domnia lui Vasile Lupu, joimiri, mercenari veniţi din Ţara Leşască, coborau la pradă în Moldova, cu voia şleahticilor poloni, care se făceau a nu şti; vodă adună o ceată de slujitori şi plăteşte după talion, devastînd ţinuturile poloneze frontaliere şi întîmpinînd plîngerile celorlalţi astfel: ceie ce pradă ţara mè, aceie pradă şi ţara voastră. Mazilit, Vasile Lupu e închis de turci la Edicula, temniţa stambuliotă unde şaizeci de ani mai tîrziu urma să se petreacă martiriul altui domnitor român, Constantin Brîncoveanu; adversarii îl pîrau vizirului, dînd şi trii mii de pungi de bani, spre a fi omorît. Un paşă amator de dialectică observă că mărimea sumei arată vrednicia pîrîtului, încît împărăţia îl sloboade. Viitorul vodă Gheorghe Ştefan, pe cînd era numai vel-logofăt, a fost văzut în divanul domnesc, adică în „consiliul de miniştri”, cu toiagul la gură, sprijinindu-şi bărbia; cum vistiernicul Iordachi Cantacuzino îl întreba în derîdere ce zice în fluier, acela răspunde invelat, cu tîlc ascuns: Dzic în fluier să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin, căci aştepta să fie înscăunat de oştile ungureşti de preste munte. În tîrg la Roman, un bivolar bătrîn bea pe socoteala altora, nimerind vorba oportună către Gheorghe Ştefan, care venea să ia domnia:

 

„Şi au început a rîde şi a bate din palme şi a dzice: „Dragul badii, Ştefan-vodă, mai  bine-ţi şede în domnie decît în boierie. Aşè să mi te porţi!”. Iar Ştefan-vodă l-au întrebat: „Ce ţi-i voia, mă?”. Iar bivolariul au dzis: „O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătescu, să beu pentru sănătatea mării-tali şi a oştii mării-tali!”.

 

Noul domnitor face haz, pune pe şoltuzul oraşului să achite vinul şi-l bea cu bivolarul.

Tot Gheorghe Ştefan – însurat cu o giupîneasă săracă, dar tînără şi frumoasă, pe care o răpise întorcîndu-i rădvanul în drum şi forţîndu-i consimţămîntul – acum, căzîndu-i în mînă doamna predecesorului său, Vasile Lupu, au vrut să-şi rîdă de dînsa, adică s-o violeze, ca să răzbune, plătindu-i fostului vodă cu aceeaşi monedă, ofensa îndurată de la acesta. Doamna – care după faima neamului ei (era circaziană) va fi fost şi ea frumoasă, deşi trecuse de prima tinereţe – se apără ocărîndu-l:

 

„l-au probodzit şi au început a-l blestema şi a-l sudui şi a-i dzice dulău fără obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost domnu-său stăpîn şi i-au mîncat pita”.

 

Se pare că ar fi scăpat deci numai cu spaima şi cu pierderea averii.

Alte cuvinte sînt, în linia mentalităţii medievale, pilde ilustrînd un precept moral sau politic. Istoria sihastrului Daniil arată supunerea domnului în faţa puterii spirituale, care stă deasupra investiturii seculare, pe scara sistemului de valori ale clădirii sociale şi umane; „casta” sacerdotală, în exerciţiul oficiului de comunicare cu ordinea transcendentă, primează în faţa celei a războinicilor şi chiar în faţa statului:

 

„Iară Ştefan-vodă, mergînd de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătînd Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară, pînă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-a istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan-vodă.”

 

Pe treptele următoare, în jos, ierarhia se continuă coerent prin raporturi de vasalitate feudală, căci aşa cum vodă se înclină înaintea lui Dumnezeu şi-i înalţă altare, iar Dumnezeu îi sprijină tronul şi-i întăreşte braţul, boierii îi datorează domnitorului supunere, credinţă şi servicii militare, iar acela le răsplăteşte fidelitatea cu titluri, funcţii şi moşii. În războiul cu Hroiot, oştile fiind în toiul încăierării, lui Ştefan, ca lui Richard al III-lea al lui Shakespeare în lupta de la Bosworth, i-au fost cădzut calul; aprodul Purice i-l dă pe al său şi-l ajută să încalece, iar după bătălie e înălţat la rangul de mare armaş. Urmează principiul etic, învăţătura anecdotei:

 

„Aşè trebuie şi acuma să să afle slugi, să slujască stăpînului, şi stăpînul să miluiască pre slugi aşč”.

 

Stricarea la un nivel sau altul a rînduielii stabilite, înscrise în legea pămîntului şi a cerului, dereglează armonia geometrică a arhitecturii sociale şi cheamă pedeapsa divină. Vasile Lupu, întunecat la minte de lăcomie arghirofilă, nesocoteşte legămîntul tacit faţă de suveranul celest, profanînd un vechi aşezămînt de cult: dărîmă zidurile mînăstirii Putna, cu gîndul că va găsi bani, şi n-au găsit; deci, i-au luat Dumnedzeu domnia, sculîndu-l pe logofătul Gheorghe Ştefan cu oaste asupră-i. (Zvonuri despre averi tăinuite în beciuri mînăstireşti trebuie să fi bîntuit imaginaţia multora: tot Neculce consemnează amintirea unui tezaur ascuns de domnitorul Ieremia Movilă la Suceviţa, de unde l-ar fi ridicat doamna, cu ginerii ei polonezi.) Ştefăniţă-vodă Lupu, fecior celuilalt, încalcă şi el pactul în cealaltă în latură, dinspre scaunul domnesc către supuşi. Era un fel de Caligula moldav, căci petrecea sadic pe seama boierilor: ieşind la plimbări ecvestre cu suita, scotea frîiele cailor, pe care-i gonea cu chiote, încît boierii cădeau de-ş sfărma capetile; vrăjmăşia lui justificînd regicidul, ar fi murit de otravă, la Tighina.

Încheiere propriu-zis politică au două legende care par a se contrazice. Într-una, Ştefan cel Mare, aflat în pragul morţii şi ştiind că urmaşul lui nu va putea ţine ţara cu sabia, ca el, îl sfătuieşte s-o închine la turci, căci neamul turcilor sînt mai înţelepţi şi mai puternici. În cealaltă, Vasilie-vodă, spre a nu fi mazilit, îl copleşeşte cu daruri de calif pe un turc influent favorabil altui pretendent la domnie, dîndu-i la fiecare popas cîte cinci mii de galbeni, încît îl întoarce de partea sa; povestitorul scoate iar învăţătura:

 

„Aşè ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor”.

 

Anecdotele despre fundarea mînăstirilor sau a unor neamuri boiereşti se pot grupa într-un ciclu al întemeierilor legendare, care şi în Occidentul medieval explică adesea fabulos originea unor străvechi edificii conventuale ori a figurilor şi a devizelor de pe stemele heraldice ale familiilor nobile şi celebre, cu rădăcini adîncite în timp. Ştefan-vodă a fost mare ctitor, făcînd atîtea mînăstiri cîte războaie. Putna s-ar fi zidit după un plan hotărît prin competiţie sportivă:

 

„au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vîrvu de munte ce este lîngă mînăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. […] Pus-au şi pre trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa”.

 

Cum al treilea copil de casă îl întrecuse, trimiţînd săgeata mai departe, vodă i-a însemnat performanţa cu un stîlp de piatră, apoi i-a tăiat capul. Neculce relatează întîmplarea din scrupul de narator, cu secreta voluptate de a găsi pete în soare, însă, excesul de cruzime părînd neverosimil, oricum prejudiciabil, pentru imaginea în posteritate a lui Ştefan „cel Bun” – în ciuda concordanţei cu portretul voievodului aşa cum apare la alt cronicar, mai vechiul Grigore Ureche –, se face a se îndoi:

 

„Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşč povestescu”.

 

Tot Ştefan, povăţuit de pustnicul Daniil, a ctitorit Voroneţul, punîndu-i hram pe sfîntul Gheorghe, ucigătorul balaurului, după o victorie asupra turcilor. Mînăstirea Slatina a fost clădită de Alexandru Lăpuşneanu pe locul unui paltin, la îndemnul altui săhastru, căruia îi apăruse în vis Maica Precista; acolo s-au adus moaştele lui Grigorie Bogoslovul, ferecate în argint şi pietre scumpe. Legendă de întemeiere este şi cea despre Dumbrava Roşie, căci în istoria noastră veche codrul echivala edificiul fortificat. După luptele cu polonii, Ştefan cel Mare semăna păduri de stejari cum ridica biserici, şi gestul e ritualic, avînd ca scop pomenirea biruinţei peste veacuri: o Dumbravă Roşie la Botoşani, alta la Cotnari şi încă una mai gios de Roman s-ar fi înălţat din ghinda aruncată în brazda plugurilor trase de robii leşi. Dilema prizonierilor supliciaţi, înjugaţi ca boii, e povestită cu umor maliţios:

 

„Şi aşè vorbăscu oamenii, că, cînd au fost arînd cu dînşii, cu leşii, i-au fost împungîndu cu strămurările, ca pe boi, să tragă. Iar ei se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuştile, iar cînd îi bătè cu biciuştile, ei să ruga să-i împungă”.

 

Din anecdotele genealogice aflăm împrejurarea în care anume familii au urcat la boierie. Movileştii, ajunşi pînă pe tronul voievodal, descind din aprodul Purice, care, pe cîmpul de luptă, se făcuse movilă pentru ca Ştefan – om nu mare la stat, după cum spune cronica lui Ureche – să se salte în şa: salvînd astfel viaţa domnului, într-o împrejurare grea, Purice îşi cîştigă un rang şi un nume generic. Despot-vodă era de origine umilă, căci fusese slugă, nu nepot adevăratului Despot. La moartea aceluia, lăsîndu-i pe ceilalţi slujitori să-şi împartă averile răposatului, el se mulţumise doar cu hrisoavele, prin care a uzurpat ascendenţa ilustră, încît Carol Quintul, împăratul nemţăscu, i-a acordat diploma nobiliară; apoi, cu acele scrisori au făcut meşterşug de au agiunsu de au fost domnu. (Legenda imposturii lui Despot, întîiul domn sigur nepămîntean – reluată întocmai şi de Alecsandri în piesa de teatru unde-i descrie aventura voivodală –, chiar dacă nu inventată de Neculce, e un semn al xenofobiei.) Racoviţeştii, Sturzeştii şi Bălşeştii fusese curteni de ţară; Lăpuşneanu i-a adus la dregătorii înalte ca homines novi, oameni noi, după ce tăiase mulţime de boieri vechi, cum ştim şi din nuvela lui C. Negruzzi, care se bizuie pe acest episod istoric sîngeros consemnat de Ureche. Neamul grecesc al Mavrocordaţilor, aşezat aproape dinastic în scaunul Moldovei la vremea naratorului, s-ar trage, prin femei, din gloriosul trunchi al Muşatinilor. (Poetul latin Vergiliu plătise şi el tribut stăpînirii, coborînd genealogia împăratului Octavian Augustus, contemporanul lui mai tînăr, din eroul troian Enea.) O fată creştină a lui Iliaş Turcitul, feciorul lui Petru Rareş, a fost măritată cu un grec Scarlat, care ţinea sulgeria împărătească. Fiica lor n-au avut viiaţă bună cu întîiul soţ, domnitorul muntean Alexandru Coconul, fiindcă suferea de albaţă pre un ochiu, încît taică-său o ia înapoi cu firman de la Poartă şi o mărită din nou, la Ţarigrad (Constantinopole), cu un grammatic Mavrocordat. Urmaşii se înşiră ca într-un pomelnic ori ca în biblie, pînă la domnul de atunci:

 

„Şi acel Mavrocordat au făcut pe Alecsandru Ecsaporitul (= „Care are sau păstrează secretele”), şi Alecsandru Ecsaporitul au făcut pre Nicolaie-vodă, şi Nicolaie-vodă au făcut pe Constantin-vodă, careli au fost domn aice la noi în Moldova, în anii de la zidirea lumii 7242.” (= 1734)

 

Istoria tătarului sinucigaş e bizară şi pare a localiza un motiv ultra-îndepărtat asiatic. Învinşi de turci în lupta de la Ţuţora, polonezii se retrag, şi Zolkowski, hatmanu leşescu, e omorît în învălmăşeală de un tătar, care nu-l cunoscuse; ceasornicul de aur cu diamante găsit asupra lui vădind identitatea ucisului, tătarul s-ar fi înjunghiat ca samuraii, zicînd că nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avč noroc. Sensul nu e desluşit. S-ar înţelege că nenorocul se manifestase prin pierderea ocaziei de a fi luat ostatec pe un şleahtic bogat, în stare să plătească o răscumpărare uriaşă, dacă nu cumva prin uciderea propriului comandant, căci tătarul putea lupta şi de partea polonă. Oricum, bate la ochi nepotrivirea dintre simbolurile gestului, de ritual ezoteric extrem-oriental, şi ilustraţia epică rudimentară: se poate iarăşi ca şi aici anecdota să fie lacunară.

Alt subiect neaşteptat este iubirea unor tineri încheiată tragic, care aminteşte de povestea lui Romeo şi a Julietei, istorisită de nuvelistul Matteo Bandello şi ajunsă celebră datorită lui Shakespeare. La Neculce, întîmplarea e zisă lapidar, aproape ca într-un epitaf. Din dragoste pentru un slujitor, o fiică a lui Radu Mihnea-vodă fuge cu iubitul ei de la curtea domnească, ascunzîndu-se în codru; domnul împînzeşte pădurea cu hăitaşi şi-i prinde: slugii i se taie capul, iar fata e călugărită. Ca la vechii povestitori florentini, detaliul toponimic familiar, decorul considerat a fi ştiut de toată lumea, fac întîmplarea credibilă, o aduc aproape:

 

„Şi au făcut Radu-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la o fîntînă ce să cheamă Fîntîna Cerbului, lîngă podul de lut.”

 

Mai lungi sînt legendele biografice despre Ghica-vodă şi spătarul Nicolae Milescu. Viaţa lui Gheorghe Ghica arbănaşul, care schimbase bîta ciobăniei pe topuzul domnesc, dă existenţă istorică basmului cu băiatul sărman ajuns împărat. Ascensiunea socială spectaculoasă este tema mirifică din O mie şi una de nopţi, căci în Orientul islamic, cum parţial şi la Bizanţ, neexistînd o aristocraţie cu continuitate ereditară, ci una funcţionărească, de Curte, norocul poate veni brusc, peste noapte, prin graţia ori capriciul suveranului. Legînd tovărăşie cu un turc de vîrsta lui, Ghica plecase de copil dintr-un sat albanez, Küprüli (1), să-şi caute rostul în lume. La Ţarigrad, cei doi se despart, jurîndu-şi să se ajute reciproc. Turcul slujeşte întîi la un agă, pe urmă altor stăpîni, pînă devine el însuşi paşă. Cum Ţarigradul era tocmai atunci bîntuît de zorbale, încît sultanul să miera ce va face, paşa se laudă către un musaip de casa împărătească că, de-ar fi vizir, ar opri răzmeriţa. Sultanul, aflînd, îl căftăneşte îndată; acela îşi ţine cuvîntul, şi fapta se îndeplineşte firesc şi simplu, cum se întîmplă în basme, unde e suficient să se exprime dorinţa, pentru ca lucrurile să se împlinească singure, ca prin minune:

 

„Şi cum l-au pus viziriu, îndată au şi pus de au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăiè capetili celor vicleni, pînă i-au spăriiat, de au aşedzat toate zurbaleli.”

 

Rămîne deci viziriu lăudat. Ghica nimerise în slujba „capichihăilor (reprezentanţilor diplomatici) moldoveneşti, şi, apucîndu-se de negustorie, se trăsese spre Moldova, pe vremea lui Vasile Lupu, care – şi el de neam albanez – îl face mare vornic; sub Gheorghe Ştefan, tîmplîndu-să la Poartă, împreună cu alţii – probabil, spre a-l pîrî pe domn –, Ghica intră la vizir, fără a-l recunoaşte. Chiupriuliolul, amator de lovituri de teatru, îl scoate dintre boieri, speriindu-l tare, apoi se dă pe faţă şi, cu toată împotrivirea lui, îl instalează în scaunul Moldovei. Petru Rareş măjarul fusese şi el luat pe sus dintre carele cu peşte şi uns domn pe negîndite; ca în basmele lui Ispirescu, eroul avusese un vis premonitoriu unde îi apăruse o natură paradisiacă, semn al destinului special, care trebuia doar bine tălmăcit:

 

„Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bîrlad şi dealul cel dincoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să închina lui Rareş. Şi deşteptîndu-se din somnu dimineaţa, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iară argaşii au dzis: „Bun vis ai visat, giupîne; că cum om sosi la Iaşi şi la Suceavă, om vinde peştile tot”. Şi au îngiugat carăle dimineaţa, şi au purces Pătru-vodă înaintea carălor. Şi cînd s-au pogorîit în vadul Docolinii, l-au şi întîmpinat  gloata. Şi au început a i să închina şi a-l îmbrăca cu haine domneşti.”

 

Însă Petru Rareş, fecior din flori al lui Ştefan cel Mare, era născut din os domnesc. Întîiul Ghica n-ar fi putut invoca o ascendenţă princiară, şi nici măcar autohtonă; el e înscăunat direct de vizir, ca orice funcţionar al Înaltei-Porţi. Este deci de observat evoluţia modului de alegere a voievodului, care reflectă starea de decădere politică a Moldovei, la distanţă de mai puţin de un secol şi jumătate: de la voinţa ţării şi un criteriu restrictiv de legătură dinastică prin înrudirea de sînge, la hotărîrea arbitrară a cancelariei otomane. Scena dintre vizir şi Gheorghe Ghica anticipează cu cincizeci de ani domniile fanariote.

Biografia acelui Milescu zis Cîrnul, vel-spătar al Moldovei puţin înainte de naşterea lui Neculce, porneşte ca o poveste din vremuri de demult, şi, dacă n-am şti că personajul e atestat documentar, ne-am crede în cîmpul ficţiunii depline:

 

„Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, prè învăţat şi cărturar, şi ştič multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu podvodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai.”

 

Prins cu uneltiri şi viclenii împotriva lui Ştefăniţă-vodă, e „cîrnit” la nas de călău (de a-ici porecla spătarului) chiar cu hamgeriul domnitorului, al cărui favorit fusese, înainte de a i se fi dat în vileag trădarea. Scăpînd, fuge în pribegie prin Ţara Nemţască, unde găseşte un doftor iscusit care aproape îi face nasu la locu, apoi nimereşte la Moscu, la curtea Iui Alexei Romanov, unde ajunge terziman (traducător) şi preceptor al ţareviciului, viitorul Petru cel Mare. Mai departe, se intră în halimá. Trimis sol în China, Milescu călătoreşte pe tărîmuri de basm, ca Marco Polo ori Sindbad marinarul:

 

„de au zăbovit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat al chitailor, şi multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diamant ca un ou de porumbu.”

 

La întoarcere, norocul îl lasă iar: e surghiunit la Sibir şi i se iau averile, însă totul se termină cu bine, căci ţareviciul, rădicîndu-să împărat, îşi aminteşte de el şi-l pune sfetnic, iar pentru diamant, dat în haznaua cè împărătească, îi plăteşte optzeci de pungi de bani.                                                                                                            Se admite curent că legendele lui Neculce sînt patruzeci şi două. Două manuscrise (BAR, mss. rom. 254 şi 4161), datate din anul 1766 şi, respectiv, 1838, adaugă alte patru: Dragoş-vodă a zidit o biserică ortodoxă, doamna lui, una săsască – catolică, aşadar; Aron-vodă la o mînăstire de maici; Gheorghe Duca a fost în tinereţe sluga unui spahiu; un frate al Ducăi-vodă, prea arogant, primeşte o lecţie de bună-cuviinţă. Cele din urmă sînt sigur interpolaţii, fiindcă, cronologic, aparţin materiei din letopiseţ. Cuvintele relatează întîmplări de pînă la domnia lui Istrate Dabija-vodă (1661-1665), scrise ca addenda, completări la cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, şi povestind fapte pe care aceştia le-au ignorat sau neglijat: episoadele anecdotice de acelaşi fel dar de după 1661 sînt zise sub anul lor, în letopiseţ, iar de la domniile Cantemireştilor şi ale Mavrocordaţilor, cronicarul Neculce, intrînd în funcţii şi trăind în apropierea „palatului”, devine de-a dreptul memorialist, ca un fel de Saint-Simon moldav şi rustic, căci împînzeşte expunerea istorică cu detalii de viaţă cotidiană, intimităţi şi zvonuri de la curtea domnească, întîmplări deosebite ori vorbe bine găsite, care s-au petrecut uneori chiar în preajma lui: nici de pre un izvod al nemărui, ce au scris sîngur, dintru a sa ştiinţă, cît s-au tîmplat de au fost viiaţa sa. Nimic nu împiedica deci aşezarea anecdotelor mai noi printre cuvinte, dacă autorul n-ar fi separat voit straturile temporale. Discuţia logofătului Miron Costin cu vizirul Ahmed Küprüli, după luarea de către otomani a cetăţii poloneze Cameniţa, în 1673, povestită în letopiseţ, ar fi fost un cuvînt memorabil: întrebat de turc cum văd românii noua cucerire a împărăţiei, logofătul răspunde, diplomatic şi înţelept, că sîntem noi, moldovenii, bucuroşi să să lăţască în toate părţile cît de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască. Turcul, şi el larg la minte, face haz şi-i dă dreptate. Tot aşa, drumul lui Duca-vodă cel bătrîn prin Moldova pustiită şi secătuită de jafurile sale era un subiect de nuvelă realistă solidă, ilustrînd căderea eroului vinovat de a-şi „ţinč lucrul prč sus”. Povestitorul, ştiutor de oameni, notează scena cu subţirime psihologică, el însuşi încîntat să constate manifestarea justiţiei imanente:

 

„Şi intrînd leşii şi cazacii şi moldovenii, au luat pe Duca-vodă şi pre alţi boieri, pre toţi dezbrăcîndu-i, i-au lăsat cu peile goale. Şi s-au întorsu podghiazul cu dobîndă ş-au dus pre Duca-vodă în Ţara Leşască, şi acolo au murit. Şi cîndu-l ducè pe drum, îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu,  ca vai de dînsul. Ocări şi sudălmi de audzè cu urechile. Şi agiungîndu la Suceavă, la un sat, anume…, au poftit puţintel lapte să mănînce. Iar femeia gazda i-au răspunsu că „n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mîncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l va mînca viermii iadului cei neadormiţi”. Că nu ştiè femeia acie că este singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşè, îndat-au început a suspina şi a plînge cu amar.”

 

Anecdotică este şi istoria din jurul căftănirii lui Nicolae Mavrocordat, unul din fiii Exaporitului, construită – chiar dacă Neculce nu ştia, şi chiar dacă e poate doar coincidenţă – pe o temă fundamentală a tragediei antice greceşti, căci, dincolo de bufonada gesticulaţiei levantine, reacţia eroului decurge din conştiinţa obscură că hybris-ul, excesul de orgoliu şi de ambiţie al unuia dintre ai lui, va atrage nenorocirea asupra întregii familii; aflînd că fiul său a luat domnia în Moldova, Alexandru Exaporitul se văicăreşte amarnic:

 

„au şi-nceput a plînge ş-aş da palme peste obraz ş-aş smulge părul din cap şi din barbă, şi-a blăstăma pre fiiu-său, căci au primit domnia, şi a dzice că din ceasul acesta este casa lui stînsă.”

 

Tot letopiseţul e plin de întîmplări epice, ca un roman de aventuri. Regele polon Stanislas Leszczynski, viitorul socru al regelui Franţei Louis XV, fiind asediat de ruşi la Gdansk, scapă deghizat în pescar. Un spătar Dediul, întemniţat de Constantin Cantemir, evadează îmbătîndu-i pe seimenii din gardă, iar vodă porunceşte să nu fie urmărit, ştiind că pe acela, odată călare, nu-l mai prindea nimeni, căci era sportiv vestit: sărea din goană de pe un cal pe altul, ori, de jos, peste trei puşi alături. În schimb, isprava altui călăreţ faimos, căpitanul muntean Bălăceanu, zis Uşurelu, care venise cu scrisoare domnească de la Bucureşti la Iaşi întru o zi şi într-o noapte, oprind astfel la timp executarea Cantacuzinilor moldavi, e zisă printre cuvinte, fiindcă se petrecuse sub Gheorghe Ştefan, adică înainte de vremea lui Dabija-vodă.

Cum se vede, hotarul dintre letopiseţ şi O samă de cuvinte este numai cronologic: anul 1661. Dacă ar fi ştiut anecdotele cu Duca-vodă, Neculce le-ar fi aşezat în capitolul despre domniile aceluia (ulterioare celei a lui Dabija), unde începe aşa:

 

„Duca-vodă era de moşie din ţara grecească, de la Rumelia, şi, viindu aice în ţară de copil, au slujit la Vasilie-vodă în casă şi la alţi domni, păn-au agiunsu la boierie mare.”

 

Nimic despre un eventual trecut ancilar al personajului, care i-ar fi sporit încă întunecimea portretului (slujba în casă la domnitor nu era degradantă, intra în cursus honorum); istoria, calomnioasă, trebuie să fi fost inspirată de cea a lui Despot: Duca purta şi el un nume princiar bizantin. Este deci de crezut că şi legendele despre Dragoş şi Aron sînt apocrife; interpolările aparţin poate copistului manuscrisului din 1766, ieromonahul Ioasaf Luca, nepot cronicarului, deşi tot el copiase aproape simultan alt miscelaneu, în care cuvintele sînt cele cunoscute, fără adăugirile suspecte.

Cîteva subiecte anecdotice din Neculce apar şi în alte texte, mai vechi sau contemporane lui, încît s-a dedus că, măcar pe unele, moldoveanul le citise, chiar dacă mărturiseşte a fi avut doar izvoare orale (uitase sursa, crede Al. Piru). Cercetarea în linia folcloristicii şi a literaturii comparate deschide însă un cîmp nebănuit. Motivul Dumbrava Roşie, pentru a cărui autenticitate Neculce invocă şi cronica poloneză, a fost regăsit în folclorul rusesc, unde în locul lui Ştefan cel Mare stă cneazul Roman al Smolenskului (Vasile Bogrea). Istoria episodului cu Cetatea Neamţului pare încă mai complicată: schema s-a descoperit într-o legendă despre Teodoric Gotul, în poemul francez Alicamps din secolul XII, într-o legendă cehă despre regele Otokar (Letiţia Cartojan-Turdeanu). Cum închiderea cetăţii în faţa lui Ştefan învins e consemnată şi de Dimitrie Cantemir, care ar fi aflat motivul occidental pe cale livrescă, s-a presupus că acela putea fi informatorul lui Neculce; însă cronicarul pare a nu şti de scrierile savante ale domnului, şi nu le pomeneşte nicăieri. Izvorul folcloric comun e mai probabil, căci mecanismul circulaţiei temelor folclorice aduce epica la împrejurări locale şi o adaptează, schimbînd personajele, decorul, toponimia modelului cu cele ale spaţiului propriu.

Tradiţional lăudate, mijloacele stilistice ale „scriitorului” Neculce, în sensul elaborării literare, sînt mai degrabă limitate şi chiar rudimentare, însă fiecare frază e luminată de plăcerea de a povesti. Zicerea natural colorată, cu farmecul firesc al sonurilor moldave şi al construcţiilor vetuste, tonul variat de la sine – cînd grav şi amar, cînd jucăuş, ironic ori sarcastic, cînd domol şi sfătos –, dar întotdeauna cu vădită participare afectivă, simţul dramatic instinctiv cu care îşi pune personajele în mişcare l-au aşezat retroactiv ca strămoş al unei linii de descendenţă de unde s-au ivit doi uriaşi ai literelor româneşti: Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, şi ei tot moldoveni.

 

 

Notă :

  1. Manuscrisul de la O samă de cuvinte dădea ostrovul Chipru, adică insula Cipru: Kogălniceanu, editîndu-l pe Neculce, a corectat în Chiupri (Küprüli), sat din Albania. Dincolo de vecinătatea sonică şi de eventuala ignoranţă, confuzia copistului e explicabilă poate şi prin scrierea chirilică.
Revista indexata EBSCO