Nov 23, 2015

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Lucian Blaga „în vuietul vremii”

S-au împlinit nu demult 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga. Ca de obicei, aniversarea a trecut aproape neobservată. Paradoxal, despre filosofia şi poezia lui Blaga s-a vorbit incomparabil mai mult înainte de 1990, mai exact începînd cu mijlocul deceniului al şaptelea al secolului trecut, decît în epoca ce a urmat, iar dramaturgia sa este practic ignorată. Pînă prin anii ’70 nu doar opera literară şi filosofică a lui Blaga fusese pusă sub obroc, ci şi cea publicistică. A fost posibilă editarea ei, chiar dacă nu în întregime, abia în deceniul al optulea, la începutul căruia a apărut volumul Ceasornicul de nisip, în seria Restituiri a Editurii Dacia, înfiinţată şi coordonată de Mircea Zaciu. Volumul alcătuit de criticul şi istoricul literar Mircea Popa cuprindea articole semnate de Lucian Blaga în „Patria”, „Voinţa”, „Gîndirea”, „Cuvîntul”, „Banatul”, „Lamura”, „Adevărul literar şi artistic”, „Drumul nou”, „Timpul” şi „Saeculum”. Ceva mai înainte, dar în acelaşi an, 1973, Dorli Blaga şi Petru Nicolau publicaseră o culegere de eseuri, conferinţe şi articole, cele mai multe dintre acestea fiind reproduse din revista „Saeculum”.

Publicistica lui Blaga relevă ipostaze ale omului şi scriitorului poate nebănuite de cel ce i-a citit poezia, dramaturgia şi scrierile filosofice, precum cea de polemist. Nu puteau lipsi apoi moralistul şi memorialistul. Nu puţine aforisme din Pietre pentru templul meu, au apărut mai întîi în reviste precum „Viaţa Românească” şi „Gîndirea”. Două exemple: „Singura fiinţă – scria filosoful în 1926, în marea revistă de la Iaşi – pe care natura a creat-o nedesăvîrşită în felul său pare a fi omul. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante sînt desăvîrşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvîrşi. Singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie”.  În „Gîndirea”, sub titlul Arbore şi om, poetul – care avea la acea dată doar 26 de ani – semna, între altele, această cugetare lirică: „Există o vegetare superioară. Sufletul oricărui mare poet, înainte de a se fi născut, dorea să devină ar­bore, dar nu i-a reuşit să se facă decît OM. De aceea gîndurile lor seamănă aşa de mult cu florile”.

Lucian Blaga nu scrie la gazetă numai spre a comenta un eveniment, o carte sau pentru a contura profilul unei personalităţi, ci şi pentru a decela un sens major privind istoria, condiţia umană, arta. Încununarea lui Paul Valéry cu premiul pictorilor francezi, în 1923, îi oferă pretextul de a se referi la Interferenţa artelor – „pe care critica de catedră de obicei a trecut-o cu vederea”. Împlinirea unui deceniu de la moartea lui Ion Luca Caragiale, dacă nu-l stimulează la „analize savante (le lăsăm în grija dom­nului Dragomirescu)”, în schimb îl determină să pledeze pentru o acţiune hotărîtă de popularizare a operei scri­itorului român în străinătate: „Dacă ne-am da seama de uriaşa luptă a altor popoare mici de a străbate în litera­tura universală am înţelege că e cea mai frumoasă jertfă ce o putem aduce pe altarul amintirilor. Să ne gîndim la tot ce-au făcut maghiarii ca să-şi cîştige locul între po­poarele europene – prin Petöfi, Madách, Ady. Să ne gîndim la încercările cehilor de a-şi face cunoscuţi pe Bezruci şi Brezina. Un minister al artelor (instituţie cu care Blaga se războieşte în dese rînduri – nota mea) şi-ar putea găsi în acest fel de muncă o parte însemnată a rostului său. Caragiale înainte de a cere o statuie, cere o tradu­cere”.

Persuasiunea, argumentaţia stringentă, ironia fină sînt doar cîteva dintre „semnele” distinctive ale articolelor polemice semnate de Lucian Blaga. Stilul şi ţinuta lor îi pot inhiba pe unii aşa zişi polemişti de azi care nu au autoritatea morală şi nici talentul ne­cesare celui ce se aruncă în lupte de idei şi de principii. Unele violenţe de limbaj, epitetele dure există, dar nu sînt totuşi prea stridente la Blaga, deşi scoase din (con)text pot părea astfel. Texte ca Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta, Săpunul filosofic, Automatul doctrinelor, De la cazul Grama la tipul Grama, publicate în „Timpul” şi „Saeculum” ilustrează pe deplin şi stilul pamfletar al celui „tăcut ca o lebădă”.

Impresia de forţă a gîndului şi verbului pe care o resimţi parcurgînd publicistica lui Lucian Blaga este pe cît de surprinzătoare, pe atît de puternică, deşi sîntem departe de umorul şi ironia casantă ale unui Caragiale ori de invenţia lexicală şi „răutatea” unui Arghezi sau de patetismul  şi retorica amplă ale lui Iorga, ca să nu mai vorbim de virtuozitatea epică, spiritul scînteietor şi patosul ideologic ale lui G. Călinescu.

Multe dintre dintre propoziţiile, judecăţile şi definiţiile lui Blaga sînt memorabile: „Cînd zicem… romantism cel dintîi lucru ce ne trece prin minte e gestul libertăţii creatoare… Închipuiţi-vă pînă în amănunt tabloul: Hegel privind din ascunziş pe Napoleon; niciodată viziunea romantică şi fapta romantică nu au fost mai aproape una de cealaltă”. În viziunea lui Blaga, muzica lui Stravinski e de un primitivism rafinat. Paul Valéry este „poetul curat ca lebedele lui Mallarmé”, cultura Banatului „reprezintă barocul etnografiei româneşti”, iar „modernul se învecheşte întotdeauna mai repede”; Dimitrie Cantemir este „Leibnitz al nostru”. Despre Brîncuşi „cu pasărea sfîntă, pe care fără să vrei trebuie să ţi-o închipui înaltă cît o catedrală şi cu capul mai sus decît stelele”, autorul Trilogiei culturii spune că „a făcut artă modernă binişor înainte de apariţia lui Picasso, Arhipenko, Belling. Românul C. Brîncuşi cu înfăţişare de urs muncitor ne duce triumfător în marea artă. O, dar la noi demult ar fi murit de foame”. Poezia marelui poet american Walt Whitman îi apare „ca o veste bună a iubirii dintre oameni, frăţiei dintre popoare – ce vine de peste Ocean”. Numai că astăzi de peste Ocean nu vine doar „vestea” lui Whitman – dacă ea mai vine cumva –, vin şi crizele, şi… bombele. Vi-l puteţi imagina pe capul ras, cu privire fixă, urmărind pe ecranul computerelor ţintele vii şi apăsînd „impersonal” pe butonul morţii, impresionîndu-se, emoţionîndu-se la auzul unui vers? Şefii lui, care l-au trimis în sinistra misiune, cu atît mai puţin. Ce, de asta le arde lor: de frumuseţea lumii, de iubirea şi frăţia între oameni?! Dar nici cu Europa, nu doar cu America, lucrurile nu stau, nu stăteau esenţialmente altfel. Ba, dimpotrivă, aveau să stea chiar mai rău, iar pe vremea lui Blaga cu atît mai mult. În 1925, undeva pe continentul nostru, în Vest, apărea un almanah intitulat „Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa”. Comentînd, românul şi europeanul pur sînge care era Lucian Blaga nu-şi putea reprima ironia privind frivolul, delirantul titlu: „Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, Europa, de şapte ori, ca să se împlinească numărul sfînt în acest haos jucăuş”.

Din păcate, în ce priveşte haosul, nu pare să se fi schimbat prea multe de-a lungul a 90 de ani, cîţi au trecut de la apariţia almanahului cu pricina. Chiar dacă, între timp – şi poate tocmai de aceea – Europa a fost teatrul principal al celui mai nimicitor război pe care l-a cunoscut (şi l-a suportat) omenirea pînă în prezent. Cîte ceva însă tot a dăinuit şi va dăinui. De pildă, Munţii Apuseni, care – aşa cum îi simte  Lucian Blaga – „au încremenit în atitudinea eroică de la 1848”.

George Lesnea, într-una din fermecătoarele şi inepuizabilele sale istorisiri orale privind viaţa literară şi protagoniştii ei din perioada interbelică susţinea că Blaga nu ar fi fost văzut niciodată la Capşa. E greu de verificat, dar şi de contestat veridicitatea mărturiei traducătorului lui Puşkin, Lermontov şi Esenin. (Apropo, Esenin a fost tălmăcit, cum se ştie, şi de Blaga, dar, atît el, cît şi Zaharia Stancu, de altfel, au recunoscut că Lesnea le este superior). Oricum, dacă n-a fost – şi n-a fost! – un om de tribună şi cu atît mai puţin un boem, a fost în schimb, în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului trecut, un fervent publicist, un debateur, un polemist temut în confruntarea de idei şi un portretist moral. Era fascinat mai ales de spectacolul gîndirii, decît de cel al lumii. Scriind despre Ion Petrovici, Blaga îşi exprimă admiraţia pentru profesorul de filosofie de la Universitatea din Iaşi, fiindcă se număra „printre cei ce gîndesc frumos”. El însuşi, inclusiv în articolele de gazetă, însoţeşte frumuseţea gîndirii cu frumuseţea stilului, chiar şi atunci cînd limbajul său capătă puternice accente pamfletare. Articolele şi eseurile lui Blaga, publicate la gazetă, sînt ale unui mare preţuitor de valori.

Aş încheia evocînd faptul, numai aparent fără legătură cu tema însemnărilor de faţă, că în peregrinările sale diplomatice, Blaga nu se despărţea de cărţile lui Mihail Sadoveanu, ceea ce-i dădea sentimentul că ţara este în fiecare clipă cu el. Cît priveşte omul, iată ce scria: „…de-a lungul deceniilor n-am avut cinstea şi plăcerea de a mă întîlni (cu Sadoveanu – nota mea) decît doar de cîteva ori, şi aceasta la răstimpuri mari. Am stat de fiecare dată unul în faţa celuilalt mai mult tăcînd. Anevoie se poate arăta în cuvinte cît de grăitoare sînt tăcerile lui Mihail Sadoveanu. El tace ca piatra, ca frunza verde, sau ca un fulger mut, din depărtări”.

Doi mari taciturni într-un dialog celest!

 

Revista indexata EBSCO