Nov 23, 2015

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Alexandra Turcu – Celelalte produse

Un debut editorial în poezie venit aproape instant. Treceam pe la începutul lunii octombrie prin Bistriţa spre Cluj, la FestLit. Cum nu pot trece prin oraşul prin care mi-am pierdut paşi frumoşi ai tinereţii mele, am oprit nu pe unde mai opream pe vremuri, ci la Sinagogă. Să nu credeţi altceva decît ceea ce vă spun. L-am sunat de pe la Rusu Bîrgaielor pe Ţî. A!, cum nu ştiţi cine e Ţî? Este Gavril Ţărmure, unul dintre cei mai buni manageri culturali ai României deculturalizate, deşi în aparenţă pare că nu-i aşa. (Cum să fie, te întrebi, cînd nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu se întîmple într-un loc sau altul o manifestare culturală! Pare un paradox! Să ai peste tot în ţară tot felul de festivaluri şi în realitate să simţi gustul acru al surogatului! Dar, iată că în spatele unora, declarate pompos fără precedent, se văd urme nedorite într-un astfel de context, aşezînd peste spuma frumoasă a unor astfel de întîmplări, astringenţa vinului iute acrit.) Chiar Gavril Ţărmure desprindea de pe zidul Sinagogii din Bistriţa, devenită între timp sediul Sălii de concerte, un afiş care anunţase cu o seară înainte un concert extraordinare al Mariei Răducanu, pentru a lipi altul, cu un concert la fel de extraordinar al lui Grigore Leşe. Întrat în depozitele clădirii, am dat peste zeci de colete de cărţi: în cîteva stătea Subpoezia. Opere complete 1 de Angelei Marinescu, o amplă culegere din poezia extraordinarei poete; în altele, romanul pe care-l avea pe masa de lucru înainte de a pleca dintre noi Alexandru Vlad. Alte şi alte titluri, printre care, la semnalul tras de Dan Coman şi Marin Malaicu-Hondrari chiar de cum am coborît din maşină, cel ce stătea pe prima copertă a cărţii semnată de Alexandra Turcu – celelalte produse – mi-a atras atenţia.

L-am citit la întoarcerea acasă. Cum de altfel şi pe cele semnate de Maria Paula Erizanu, Alexandra Văcăroiu sau Emanuela Ignăţoiu-Sora, despre care voi scrie, negreşit. Părea a fi o carte ca oricare alta, semnate în ultima vreme de debutanţi. O copertă de pe calcanul căreia mi se releva un omoplat al unui trup de femeie, cu şira spinării acoperită de o coadă frumoasă împletită în trei, iar o foarfece mînuită de degetele mînii femeii încerca retezarea cozii. Restul imaginilor le-am găsit, fireşte, în cartea ale cărei poeme curg nonşalant, relatînd stări ale singurătăţii, momente ale familiei şi, mai ales, ale dragostei. A scrie despre singurătate chiar de la debut, într-o vreme cînd nu mai poţi avea parte de ea, fiind asaltat din toate părţile, dacă nu de lumea din jur, cel puţin de fantomele ei, venite acum de peste tot, de pe toate reţelele de socializare, de care nu te mai poţi feri decît dacă-ţi faci o adresă secretă de e-mail sau un cont pe care să-l ştii numai tu. Alexandra Turcu a ales ieşirea în poezie printr-o singurătate disimulată, aşa cum sunt cele expuse în vitrine, cum ar fi cele ale manechinelor care-ţi comunică prin îmbrăcăminte, prin formă, şi mai puţin prin fond. Poeta se prezintă şi-şi defineşte concret spaţiul solitudinii sale: „mă cheamă alexandra/ trebuie doar să stau la geam şi să urmăresc iepurii// nu trebuie să mă bucur la comandă/ nici să aşez merele în lădiţă/ sau să curăţ zăpada de pe pervaz// până o să se termine, am timp destul/ dacă mă apuc să-l citesc pe salinger,/ îl citesc pe salinger până la capăt// dacă încep să cresc papagali,/ nu mă las până nu umplu casa cu papagali// mă cheamă alexandra/ şi trebuie să stau la geam şi să urmăresc iepurii”. (1.) În acest spaţiu al fricii, al imaculării prin macularea spaţiului în care te închizi, se dezvoltă un discurs poetic sincer, degajat şi împlinit în cele douăsprezece secvenţe ale poemului, în care simbolistica se sprijină pe astfel de imagini, care definesc o spaimă faţă de ceea ce poate fi în afara singurătăţii. dar poeta se obişnuieşte cu o astfel de singurătate sau pur şi simplu doreşte să ne convingă despre această adaptare:” Te obişnuieşti cu singurătatea/ aşa cum te obişnuieşti cu un drog tare/ asculţi zgomotul pe care-l fac/ porumbeii în pod/ priveşti afară fără să te apropii/ de geam/ te uiţi ore întregi la paharul cu apă/ şi tot nu ţi se face sete/ în stomac, din ce în ce mai multe/ algocalmine toate durerile/ trebuie anticipate” (dincolo).

Din această stare de fapt, poeta trece în alta, cea de familie, o altfel de singurătate, din care pînă la urme fuge pentru a se regăsi sau a-şi regăsi siguranţa în sine: „câteodată, ne apucă aşa, din senin,/ fugim repede acasă să vedem/ dacă n-a murit bunicul./ când călcăm pe prima treaptă/ şi treapta scârţâie, e semn bun./ ne umplem de speranţă./ ne întindem lângă el în pat/ şi acelea sunt cele mai lucide momente.” (camera de zi). În poeme ca celelalte părţi ale lumii, pe colţul mesei nu se mănâncă sau o seară caldă simţim afecţiunea poetei, nu neapărat de lucrurile sau întîmplările din familie, ci pentru acel refugiu din singurătate în familie, unde totul este aşezat şi gata să dispară: „ca să îţi dai seama că oamenii mor,/ trebuie să priveşti mult timp într-un punct fix./ apoi totul e simplu. înţelegi/ de ce îţi pune bunica cărţi de rugăciuni sub pernă/ de ce ai avut tot timpul un schimb de haine negre în dulap/ de ce ţi se spune să fii atentă la semne.// nu mai e mult până atunci./ şi apoi va trebui să dormi un an cu bunica/ şi nu vei mai avea voie să te bucuri pe stradă/ să dansezi/ să cânţi/ să ridici tonul/ să priveşti oamenii în ochi.// totul e simplu./ înainte să vorbeşti despre moarte/ baţi de trei opri în masă.” (o seară caldă). O astfel de tradiţie care creşte o dată cu tine, aşa cum la fiecare casă e un alt obicei, dar care, în fond, vine dintr-un mintal colectiv – moartea de strînge de pe drumuri, te cuminţeşte, te face să reflectezi la ceea ce în alte clipe ale vieţii fericite nu te-ai gîndit. Familia este privită de Alexandra Turcu prin această prismă, altfel decît la mulţi alţi poeţi tineri, care şi-au asumat această temă deloc simplă sau facilă. Aşa cum o tratează poeta noastră, simplu şi pe nepregătite, aduce, desigur, noutatea în poezia tînără de la noi. Ea îşi alege la începutul cărţii un moto din Sylvia Plath, o poetă, care, se ştie, a fost o victimă a traiului de familie şi a cărei poezie descrie suferinţa ca pe o descătuşare într-un strigăt continuu, fără să se plîngă sau să ceară ceva anume.

În dragoste poeta revine la faptele sau stările cu care trebuie să te obişnuieşti. Iepurii din prima parte a cărţii, definiţii ale fricii, sunt vizibili aici astfel: „o să te obişnuieşti cu frica/ trebuie doar să treci de/ faza întâi.” (tot mai departe de faptă). Dragostea la Alexandra Turcu nu este un remediu, ci un fapt normal, firesc, dar, totuşi ca un „reflex condiţionat”, cum spune în poemul intrarea trenului în tunel. Sau pur şi simplu dragostea este un „tabiet”: „era sâmbătă dimineaţa/ şi tu îmi arătai cum lumina poate lua/ carnea de pe oase fără să lase nicio urmă.// mi-ai făcut cafea şi mi-ai spus că/ bătrâneţea poate întârzia şi o sută de ani,/ că nu e bine să ieşim încă din casă,/ pentru că oamenii aşteaptă-n prag.// ne-am dat jos din pat/ am pus oala cu mâncare pe aragaz/ am aşteptat// era sâmbătă dimineaţa/ şi memoria era singurul mecanism/ care ne ajuta să scăpăm de noi.” Atunci când „scurtcircuitează”, dragostea este un efect al „creierelor noastre” care „răspund la aceiaşi stimuli”. Poeta este la fel de conştientă că asupra „limbajului” lucrurile vor merge, dacă se va întîmpla să fim supuşi „tehnologiilor”, „în ritm de engleză americană”. A duce totul la sintagmatizare, la grupuri de cuvinte care de regulă elimină fondul savuros şi plin de multiple înţelesuri, cu scopul doar de a comunica şi a înţelege rapid, fără a declina, fără a conjuga, fără a intra în căderea cuvîntului în sensul simplu al propoziţiei şi apoi în cel larg la frazei, cu acorduri gramaticale obligatorii, în morfologie şi sintaxă, înseamnă a reduce limbajul la mai nimic. Or poezia este în primul rînd limbaj, limbaj poetic, savoare şi emoţie, ambiguitate şi perfecţiune. Alexandra Turcu reuşeşte în cele mai multe din poemele sale să simplifice limbajul poetic, imaginea poetică, fără a renunţa la savoare, la emoţie, la miză tradiţională – aşa cum, am văzut în unele poeme din secţiunea familie – sau pentru a-şi găsi calea nebătătorită a simplităţii de care foarte mulţi fug pentru a nu pica în simplism.

 Celelalte produse este cartea unei poete care promite să uite toate eşantioanele vieţii de consum, cele intrate în subconştient şi prin „spoturile publicitare” care-ţi fac creierul un prim depozit al market-urilor  care ne-au invadat viaţa şi fără de care, într-o astfel de societate, nu putem trăi.

Revista indexata EBSCO