Nov 23, 2015

Posted by in Ex libris

Adi George SECARÃ – Poetul pescar visînd la Regele pescar

Valeriu Valegvi, Memoria amiezilor, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2014

 

Poeţii sînt şi ei pescari de oameni. În felul lor. Şi uneori, precum pescarii pe care îi observă, imaginar sau nu, se întreabă şi ei dacă să mai arunce sau nu năvodul.

După cum se întreabă şi Valeriu Valegvi în cea mai recentă carte a sa, carte care stă sub semnul dilemei „să renunţ să mai continui”. Sau sub mirajul amînării, metafizice sau nu.

Dar nu lamentaţia dă plus valoare metaforică unei cărţi de poezie.

Spiritul contemplării şi o anumită candoare, care se mai poate mira („trupul înc-aşteaptă/ măsura potrivită acelei/ pofte de trăit/ mirîndu-se cu spor”, p. 45), sînt zidari care contribuie la ridicarea construcţiei lirice din acest nou volum: „La o margine de drum sînt pietre/ cît pentru o mănăstire. curios le-ncerc/ rezistenţa le măsor lumina din/ unghiuri diferite. şi-apoi ce-o să se/ întîmple cu partea lor de fragilitate/ după ce se vor ridica?”

O „lumină” prerafaelită… clasiciza(n)tă („nesocotită”, p. 46) îmbracă multe dintre texte, punînd în evidenţă atît „şerpii rostirii/ în deşert cît şi miraculosul (posibil) al existenţei.

Dialogul său „aproape de ţărm” cu fiinţa (îngerească sau nu) este o dovadă a acestui posibil miracol: „Lasă-mă aproape de ţărm/ între umerii vînjoşi/ ai locului acesta/ arcuit de vînturi calde/ înmiresmîndu-mi încheieturile firave// nu-s de ajuns nici o mie/ de bătăi de aripi prin/ decintea orizontului proaspăt ori/ vreo linişte adiind dinspre vişini/ ca să-mi redea echilibrul/ precum această apropiere// de ţărmul cel mult survolat/ de frăţia pescăruşilor/ sosiţi recent din larg/ bătrîne vîslaş în straie/ -nstelate şi vremea/ cum se zbate eroic/ prin vene o simt” (p. 18).

În dialogul cu sine şi cu natura (în general şi umană în particular), omul poate căpăta statura musafirului nepoftit („Importunate neighbour”), dacă tot veni vorba de pre-rafaeliţi (aici William Holman Hunt), bătînd la poarta unui destin orb şi rece, în pofida aparenţelor: „mi-amintesc cum alergam/ din îmbrăţişare în întîmplare/ trecîndu-mi de moartea/ ce-mi făcea cu ochiul pe la colţuri”.

Vag iconoclast, îşi asumă eufemizarea şi un para-realism unde „bemolii” autorului coboară cu un semiton înălţimea sunetului real: „Cu bemolii mei/ de-o seamă-s cu liniştea/ furnicilor prevestind furtuna/ în marşul lor spre pustietăţi exemplare”.

Totuşi „cutează spre vîrfuri”, spre popasurile naltului, conştient însă de „neamul vultanilor” (a se vedea poemul „Porumbelul”, p. 26). Conştient şi de fantasmele cuvintelor, care, în aroganţa lor, se pot visa poeme pentru „vînătorul cel lacom”… Şi ajunge să se gîndească la o… revanşă (p. 37).

Neclar definită: „cum pustiului din oase nu i-ar displace”.

Sobru, (dar) avînd „sufletul/ leoarcă de privelişti interzise”, poetul dă într-un fel vina (şi) pe „întinderea de piatră/ itinerariu colocvial sufletului/ deprins cu bestiarul de afară// de vină e pînza freatică/ din ascunsul liniştit/ departe de confortul întîmplărilor diurne// de vină e calmul”… Şi parcă ar spune gata cu haiducia (p. 46), gata cu ieşirile în larg cu barca poeziei pentru o pradă nesigură… Ar vrea doar valurile „de sub trepte” (de lumină), plictisit, n-ar mai da credit inocenţei, sufletul este (totuşi) înfometat de ţărmuri, amintirea pulpelor cireşelor amare parcă sîcîie, „afurisita de istorie” parcă este gata să predea un curs de zădărnicia şi absurdul mîntuirii („numai cu lumina/ nu te astîmperi”, p. 52)…

La urma urmelor, cu „ochelarii confecţionaţi din oasele monstrului marin” poate Poezia (sau parte din ea) chiar nu ne poate salva şi mersul pe cruce poate este singura poezie autentică…

Valeriu Valegvi parcă n-are curajul să se îndoiască precum un Toma, dar spre finalul cărţii încearcă să rezolve nişte „exerciţii de revoltă” care, succint, s-ar putea reduce, luptînd împotriva banalului metafizic, cerînd la schimb o madlenă cartografică, la:

 

„un chef de nemoarte dau/

pentru o carte poştală/

cu vedere de la mare” (p. 62, exerciţiul VII)

 

Manierist, nu în sens absolut negativ, poetul pare a aştepta „vremea/ sîngelui mărturisitor”… Cînd eşti sigur că regatul propriului suflet se întinde „pînă mai departe/ de oglinda spartă a norilor” se poate aştepta, dar să nu „accepţi cronicizarea telenovelei”…

Că doar în telenovele pot juca şi poeţii, şi prozatorii, chiar şi criticii literari…

Antepenultimul poem se intitulează „Un spor de nebunie”. Poate cunoscătorii vor aştepta de la Valeriu Valegvi tocmai acest spor, la care, literar, are liber…

Deoarece, nu-i aşa, „prietene/ între nocturn şi diurn/ cu fantasma/ cuvîntului/ să nu te pui/ nevermore”!

Revista indexata EBSCO