Nov 23, 2015

Posted by in Ex libris

Aureliu GOCI – Poezia lui Nicolae Grigore Mãrãşanu de pe teritorialitatea acvaticã la sfera

Desigur, în cariera fiecărui creator, un rol foarte important îl are debutul, intrarea în lumea artistică, pornirea pe drumul ascensiunii personale; una e debutul asistat, eventual, de un Mare Maestru, la o vîrstă fragedă în care acumulările şi descoperirile textuale sînt însumate şi armonizate prin maturitatea Maestrului, şi alta, de exemplu, debutul la maturitate, temperat de alte experienţe textuale, cum ar fi, în cazul nostru, publicistica. Dar cum aceste experienţe sînt, mai întotdeauna secrete, nu putem şti importanţa lor adevărată. În fond, la debut, nu acţionează nicio experienţă şi traiectoria personală mizează pe eflorescenţa imprevizibilă a carierei conjuncturale.

Debutul tîrziu are avantajele şi dezavantajele lui; mai ales dezavantaje, pentru că accederea întîrziată într-o lume miraculoasă a creaţiei stabilizează o cotă înaltă a vocaţiei şi căutarea unei teritorialităţi specifice devine un lucru dificil plin de capcane şi ademeniri morganatice.

O creaţie rafinată, speculativă, preluînd sugestii şi derivaţii din toate marile teme şi construcţii ale poeziei, dar fără să se apropie prea mult de modelele clasice, evitate, survolate de un fel de sarcasm venit din meandrele existenţiale.

O poezie sapienţială, generată de o atitudine detaşată, meditativă, propune un fel de aristocratism al omului trecut prin toate experienţele şi modelele de gîndire.

Pînă la această carte, poezia domnului Nicolae Grigore Mărăşanu a construit un spaţiu imaginar, o teritorialitate specifică esenţializată din fabuloasa mitologie dunăreană, a bălţilor şi a Brăilei, conturînd aproximativ un echivalent liric al prozei lui Fănuş Neagu.

De acum, poezia sa este altceva.

Cu totul altceva.

Remodelarea structurală a tipologiei poetice, echivalentă – practic – cu naşterea unui nou (alt) poet este un lucru foarte rar.

De obicei, poeţii parcurg o evoluţie interioară, o definire progresivă şi foarte rar trec printr-o carieră marcată de rupturi între etape succesive. Numai Ion Barbu s-a definit de trei ori, performînd trei personalităţi poetice diferite.

Cu Parfumul de frezie auree, universul specific se modifică: o teritorialitate a carnaţiei, cu viziuni sangvinare şi, nu de puţine ori, cu proiecţii infernale, cu sinucideri “artistice” şi crucificări amintind reprezentările şi personificările Răului din picturile medievale – şi se petrece aici o alunecare onirică şi escatologică -, cu aceeaşi sobrietate şi rigoare de la începuturi.

Dar poezia nu mai seamănă cu omul, ci, probabil, cu viziunile sale demonice şi sfîşierile morale copleşitoare.

Viaţa se exprimă printr-o neîntreruptă tortură pe un teritoriu dinamitat, în care, fiecare pas marchează aşteptarea unei dinamitări iminente. “Lucrarea în specific” e foarte pronunţată, deşi autorul şi-a schimbat structura imaginarului şi dicţia personalizată din seria tipologică a neotradiţionalismului în care se afirmase.

Trebuie să adăugăm respectul profund, veneraţia pe care autorul le-a arătat poeziei – şi poezia nu l-a trădat niciodată într-o carieră poetică trecută de o jumătate de secol.

Spre deosebire de poeţii de formaţie filologică, am spune mai exersaţi, mai apropiaţi de profesiunea de scriitor, dar mai detaşaţi de sentimentele “minore” care îl fac pe agentul scriptural un potenţial poet, Nicolae Grigore Mărăşanu se implică în eflorescenţa imaginaţiei sale, pe care o controlează discret şi o formulează în realităţi palpabile.

După lectura unei asemenea cărţi “de groază şi mister” îţi vine să te întrebi dacă nu cumva autorul a intrat în trendul lucrărilor apusene apocaliptice, de război al sfîrşitului lumilor, deşi aici se analizează o destructurare organică, o apocalipsă personală şi chiar se oferă o terapeutică poetică superioară. Poezia a conservat o anume discursivitate ceremonială şi o anumită detaşare a actantului liric. Chiar dacă viziunile se formulează în spectru fatidic, poezia conservă imagistica  poeziei de dragoste din cărţile anterioare, ritualurile şi convenţiile acestei poezii.

Prezenţa apăsătoare a extincţiei nu performează şi o viziune morbidă, destructurantă a biologicului, nu potenţează clişee infernale ci, ca în folclor, sugerează un fel de “convieţuire” cu moartea printr-o proiecţie cosmică, luminată de prezenţa lui Dumnezeu.

În noua structură creativă, proliferarea monstruoasă a organicului, erupţia sangvinară, disoluţia materiei nu defectează spirala spirituală şi chiar îl reactivează, ca actant poetic, pe Dumnezeu.

Acum, elementul fundamental devine focul care poate să fie o dublură a sîngelui.

Datorită asemănării cu vinul, poeţii au fabulat şi despre o “beţie a sîngelui” şi de o halucinaţie sangvinară.

Poetul, însă, afirmă o atitudine superioară asupra tragismului condiţiei umane, fără lamentări ori exprimări dramatizante, şi angajează nu ţinta credinciosului, ci o propunere pentru o dezbatere pe probleme religioase. Viaţa ca un  cîmp de luptă rămîne numai o sugestie, nu un front de confruntare conturînd sfera sangvinităţii.

În fond, diferenţa dintre teritorialitatea acvatică şi sfera sangvinităţii nu este decît ca stare de lichiditate – apa este “materia disperării” zice Bachelard. Şi nu am fi vorbit de criticul francez dacă autorul nu ar fi strălucitor în această carte prin erudiţie – Notele şi Glosarul din final dovedesc aceasta – ca şi tonalitatea sacerdotală, ca într-un discurs liturgic.

Iată un poem al adoraţiei şi iubirii creştine:

“Crezi că pentru a-mi hrăni eresurile aprind azime,

le dau drumul pe fluviu

să ardă Acheronul să nu-l mai văd?

Nu!,

ci din dorinţa de a da sens

acelui dincolo în care pleci.

 

Să vezi în vedenie

cheruvimul cu o mie de ochi

cu aripi ca evantaiul

primenind aerul de ceară al Domnului.

 

Poate lepăda-vei trufia

şi smerită vei primi vestală altarelor să devii.

 

Că erai frumoasă!

 

La ce bun – sîntem buni

dacă pe cei buni pe care într-atîta i-am iubit

îi lăsăm să ardă ca vreascul,

combustie devastatoarelor ruguri

şi beznelor din cenuşi?

 

Îngerul îmi aşează deget pe buze

să nu mai cînt.

 

Şi eu un punct de sprijin caut

să ajut sufletul să transceandă

beatitudinea lacrimii”.

 

Şi poemul acesta, Interogaţii în beatitudinea lacrimii şi următorul, Acest recviem al metaniei performează acelaşi discurs liturgic, oracular:

 

“Uneori m-am avîntat către desăvîrşire

şi dacă n-am atins-o am numit-o deşertăciune.

 

Dar trandafirul a-nflorit între spini

şi ei se prefac – că nu-l văd

temîndu-se de însîngerare.

 

Înţelege deci pentru cine oficiez

acest recviem al metaniei,

 

pe ţărmul pe care

bărbatul şi femeia merg în dragoste

şi în ei

cel nenăscut se odihneşte”.

 

După o viaţă de activitate publicistică – pe care a practicat-o la cel mai înalt nivel – Nicolae Grigore Mărăşanu a explodat în poezie, în care s-a individualizat de la început prin rafinament şi o teritorialitate specifică, asumîndu-şi teme, subiecte şi o eflorescenţă pitorescă, de mare plasticitate, în mare parte cunoscută dintr-o tradiţie folclorică sau de formulă narativă.

Dunărea imperială şi spaţiul natal fabulos al deltei şi bălţilor generatoare de personaje exotice şi poveşti miraculoase, Brăila înseşi, oraş cosmopolit, care şi-a păstrat gena  creativităţii, punînd între paranteze istoria şi performînd mitul impredictibil marcat de o cauzalitate iraţională au generat, deopotrivă, poveşti şi personalităţi cu o aură miraculoasă care conservă atît miracolul oriental cît şi rigorile civilizaţiei apusene. Acest tip de civilizaţie dublu polarizată şi definită printr-o pronunţată exprimare în specific a favorizat generarea conceptului de diversitate originală exprimată prin pitoresc şi melancolie, filosofie profundă a vieţii însoţite de lăcomia trăirii în cotidianul trepidant şi efervescent.

O atitudine superioară asupra tragismului condiţiei umane, fără lamentaţii ori declamaţii dramatice, şi angajînd nu o ţinută a credinciosului, ci o sugestie, o propunere pentru o dezbatere religioasă, iată esenţa acestui volum de poeme în care viaţa ca o luptă e numai o propunere, o idee posibilă; nu e un front de confruntare, ci o proiecţie imaginară în sfera sangvinităţii.

Revista indexata EBSCO