Nov 23, 2015

Posted by in Ex libris

Simona ANTOFI – Mircea A. Diaconu. Despre etica şi pedagogia literaturii

 Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai), Eikon, 2014, este cartea în care, vorbind despre literatură ca discurs despre om, Mircea A. Diaconu vorbeşte, uneori deschis, cel mai adesea implicit, despre sine. Formă de (auto)cunoaştere cu virtuţi estetice, literatura – şi critica ei – asociază miza ontologică mizei etice traducînd, astfel, un anume mod de angajare a intelectualului-scriitor în realitate ce cunoaşte diferite faţete şi posibilităţi, începînd de la (aparent) simpla modificare a datelor realului, în virtutea strategiilor de litera(tu)rizare pentru care optează, şi ajungînd la constituirea unei replici utopice – acea ficţiune ideală de care vorbea Maiorescu – care (re)neagă, re(con)stituie, (de)construieşte lumea.

Într-un scurt autoportret – „Or, ceea ce caut eu într-un text epic este nişa textuală care-ţi permite să interpretezi, să fii – sau să devii – tu însuţi şi să participi la un anumit tip de angajare – care întemeiază. (…) Şi, totuşi, poate că fără s-o ştiu, peste tot este obsesia mea, că, prin urmare, interpretările propuse nu vorbesc decît despre mine” – autorul recunoaşte că, poate, îşi exhibă obsesiile şi vede în cărţile comentate ceea ce şi-a propus, de fapt, să vadă, adică relaţia individului creator cu adevărul ca dat al fiinţei sale, pîrghie de echilibrare semantică a lumii şi o explicitare a rostului omului în univers. Privind astfel literatura şi demersul critic, Mircea A. Diaconu reconsideră, cu instrumentele actuale de sondare a sensului de profunzime al scriiturii literare, adagio-ul utile dulci şi, cu certitudine, pledoaria maioresciană pentru autonomia esteticului. Aşezîndu-se, astfel, fără echivoc, într-o aleasă familie de spirite înrudite, criticul dă eticului semnificaţia – singura acceptabilă în aceste condiţii – esteticului în act, esteticului ca acţiune de modelare spirituală. Actul critic îşi asociază, astfel, o pedagogie proprie, răsfrîntă în faţetele discursului auctorial şi rezonînd în dubla ipostază – de critic şi de profesor de literatură – a autorului.

Consunînd cu analiza aplicată scrierilor lui Caragiale şi celor ale lui Cioran, titlurile capitolelor prilejuiesc o lectură analogică şi permit o grilă de abordare de tip re-lectură a lumii devenite carte. Căreia criticul, trecînd dincolo de aparenţa literară, trebuie să-i dea un sens. Aşa se face că morfologia aparenţei prozelor lui Dumitru Radu Popa stă alături de imnul închinat deşertăciunilor de către Gheorghe Crăciun, prin Pupa russa, de lumea ca spectacol, a lui Petru Cimpoeşu, şi de romanul fantasmatic, respectiv de teatrul interogativ al lui Vişniec, ori de cartea lecuirii a lui Varujan Vosganian.

Selecţia autorilor şi a textelor acestora are, cu certitudine, valoare literar-iconică. Transformă, adică, discursul critic (confesiv) cu certe veleităţi literare în imagine delicat dar coerent alcătuită a autorului pentru care periplul postmodern printre cărţi nu este atît labirintic – sau rizomatic, precum ar zice unii – cît călăuzit(or). Firul Ariadnei, este, în acest caz, convingerea că literatura îi vorbeşte omului despre sine, ca adevăr profund al fiinţei sale.

Re-citirea romanului lui Dumitru Radu Popa, Sabrina şi alte suspiciuni, implică, deloc paradoxal, refuzul poveştii şi asumarea lecturilor virtuale pe care textul le lansează ca posibilităţi sortite să rămînă ipotetice. Suprapunînd condiţionările estetic – diegetice ale verosimilităţii şi ale fantasticului, romanul (de)construieşte realul – ca fiind tranzitoriu şi ipotetic – şi arată cum se poate naşte o meditaţie asupra omului pe contraforţii strategiilor narative de articulare a universului diegetic, şi o nelinişte ontologică provocată de asumarea identităţii în criză a lumii şi a literaturii.

Dacă lumea pe care naratorul din prozele lui Dumitru Radu Popa este doar o suprapunere de iluzii, care comunică între ele prin fisuri sau tablouri, atunci strategiile epice dobîndesc miză ontologică, iar autorul menţionat se dovedeşte a fi un autentic prozator al nimicului. Mutatis mutandis, dacă lumea – aceea creată de text – este un palimpsest de iluzii, şi acestora li se adaugă discursul critic, ca o altă ipostază iluzorie a lumii – text, atunci scriitura despre lume ca iluzie nutreşte alte texte care redesenează, şi ele, conturul ontologic al lumii – iluzie.

Acelaşi aer de familie postmodernă adie şi din romanul lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, în care cumulul de strategii narativ-afective – ironia tragică, melancolia, poematizarea lirică, aspectul de cronică şi de Bildungsroman axat pe simptomatologia psihologiei feminine (de)scriu literatura ca interogaţie asupra omului şi ca espresie a neliniştii ontologice. Suplimentar, romanul propune un dialog între cunoaşterea senzorială şi cea ştiinţifică, în fond, o veche problemă de cunoaştere pe care omul încă nu a rezolvat-o şi pe care acest roman cu structură muzicală o poartă, de vreme ce-şi asumă, ca temă proprie, viaţa.

Romanul lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete (dez)articulează burlesc lumea ca labirint şi carnaval, mutînd neliniştea interogativ-metafizică la nivelul derizoriului şi al unui ou-topos parodic: Ro-land. (Diaconu, 2014: 32) Imagine răsfrîntă anti-utopic a României, un spaţiu în care aglomerarea de nume ilustre – Pitagora, Descartes, Toma d’Aquino, Max Plank etc. propune tot atîtea (pseudo)lecturi în cheie simbolică ale romanului şi tot atîtea fărîme scriptural-meditative asupra dezarticulării haotice a lumii şi a puterii gîndirii luminate de a o ordona şi de a-i da sens. O meditaţie, în ultimă instanţă, asupra diavolului şi a bunului Dumnezeu (a se vedea piesa lui Jean Paul Sartre), ca şi asupra predictibilităţii.

Selecţia propusă de Mircea A. Diaconu continuă cu Matei Vişniec, al cărui roman, Cafeneaua Pas-Parol, redactat în 1982 şi publicat după zece ani, exemplifică rostul şi miza literaturii de sertar. Roman al unei conştiinţe problematizante, angajate, Cafeneaua Pas-Parol nu e mai puţin şi un roman fantasmatic şi vizionar, coşmaresconiric, abisal, absurd, despre un oraş ai cărui locuitori află că vieţuiesc pe un cadavru. Este evident că, pentru scriitorii selectaţi, ca şi, îndeosebi, pentru Mircea A. Diaconu, lumea ca gol – şi luarea la cunoştinţă a acestui fapt – reprezintă un dat fundamental al condiţiei umane, care îmbracă diferite ipostaze literare şi care, în cazul particular al lui Vişniec, angajează două dimensiuni etice ale discursului: într-o lume – scenă, cu eroi – marionete, abandonaţi de autor, goliţi de semnificaţie şi care, simbolic, îşi omoară creatorul, mai poate intelectualul să se salveze pe sine şi să salveze lumea? O interogaţie pascaliană căreia teatrul lui Vişniec îi adaugă un „militantism al meditaţiei asupra atrocităţii, lipsei de sens, neputinţei, asupra cinismului şi fragilităţii fiinţei umane.”

O altă variaţiune la tema – pivot a neliniştii metafizice, definitorie pentru profilul auctorial al criticului-hermeneut, o reprezintă versiunea (fals) academică a lumii (ca) – text: romanul parodic Teză de doctorat, al lui Caius Dobrescu. Existenţa ca/în limbaj implică, şi de această dată, o etică specifică – ce se revendică, crede criticul, de la satirele lui Petronius şi Rabelais, şi care ilustrează, parodiind arhitectura obligatorie a scrierii doct-academice, vechiul motiv al lumii pe dos, aici, lipsite de transcendenţă. În spaţiul aglomerat, dens de materialitatea vieţii, al cărţii ce parodiază dezideratul mallarméan cunoscut, sensul descendent al lumii răsturnate naşte ipoteza unui nou umanism, postmodernizat şi răsfrînt în oglinzile (de)formatoare ale discursului critic evaluativ academizat.

Despre Cartea şoaptelor, romanul lui Varujan Vosganian, care reconstituie literar istoria genocidului armenilor – „masacrul din 1895, genocidul care durează din 1915 pînă în 1922, ororile ulterioare ale comunismului”, se poate spune că aşează în oglindă două figuri luminoase ale copilăriei autorului, bunicul Garabet şi bunicul Setrak, şi, simultan, două principii de viaţă: a aduna (avere) şi a o risipi. Sau, altfel spus, a încerca să faci parte dintre învingători sau a te alinia în şirul înţelepţilor care ştiu că a învinge înseamnă a ieşi din istorie. Istoria tragică poate fi învinsă prin rătăcire, calvar, agonie, iar învinşii supravieţuiesc întotdeauna prin fotografii sau prin poveste. De aici, o etică a salvării pe care o ilustrează bunicul Garabet şi căreia istorisirea îi dă viaţă.

Provizoratul de dincolo de politic al Gabrielei Adameşteanu stă alături de Supunerea lui Eugen Uricaru, roman pe nedrept ignorat, crede criticul, ce rescrie mitul Imaculatei concepţiuni plasate în degringolada politică a anilor 50. O (nouă) etică a salvării, cu alte cuvinte, contrabalansată, pe de o parte, de romanul lui Blecher, Întîmplări în irealitatea imediată, şi de scriitura confesivă din Plicuri şi portrete, de Norman Manea.

Fragilităţii lumii, aşa cum o percepe/construieşte Blecher, materialităţii ei difuze, inconsistenţei acesteia îi corespunde fragilitatea lui August Prostul, Clovnul Alb care dialoghează ironic cu Dictatorul, subminîndu-l în aceeaşi măsură în care, exhibîndu-şi vulnerabilitatea, o poate învinge. Scriitura lui Norman Manea din Plicuri şi portrete desenează contururile unui eu înstrăinat de sine, prizonier al exilului de după exil şi care transformă literatura în tehnică de supravieţuire, graţie unei etici proprii.

Dincolo de toate acestea – şi, desigur, ŕ travers – se profilează imaginea criticului preocupat de a (re)găsi sensul profund al literaturii acolo unde prea puţini critici postmodern(izaţ)i îl mai caută, precum şi de necesitatea de a se auto-justifica printr-o quęte identitară obligatorie.

Revista indexata EBSCO