Nov 23, 2015

Posted by in MOZAIC

Livia IACOB – Cartea risipirilor mundane

Un poet care să practice pe deplin încredinţat şi cu devotament ceea ce s-ar putea numi o „lirică îndrăgostită” tinde să devină, în delirantele zile pe care le trăim, o rara avis. Cu atît mai surprinzătoare şi demnă de subliniat mi se pare o astfel de apariţie în peisajul fără doar şi poate contestabil al vocilor moldave, dominat pînă la saţietate – cum s-a putut constata la recentul festival de literatură puternic amprentat de aluviuni bahluviene – de prost-gust, incultură, superficialitate şi, de ce să n-o recunoaştem, chiar pornografie, şi aceasta, sărmana, de calitate îndoielnică. Chiar dacă toate acestea se regăsesc barbar, dar cu îndîrjire susţinute de tineri (sau mai puţin tineri) critici, pe care, orbiţi cum sînt în prometeica lor dorinţă de afirmare, îi vedem umplînd locurile goale din sălile unde se desfăşoară lecturile publice, fiindcă publicul aşteaptă, totuşi şi altceva, iată că ele nu au reuşit să lezeze în profunzime substanţa poetică a veacului nostru grăbit. Personalităţile cu adevărat rezistente la microbul gloriei efemere, excelent mobilate intelectual şi cultural, au puterea să nu se lase contaminate, nici descurajate de incredibila uşurătate a lumii literare aşa cum o ştim şi să-şi urmeze drumul nestingherite, nu neapărat din anonimat, dar cu discreţia caracteristică spiritelor înalte.

Este şi cazul poetei Mihaela Grădinariu, ea revenind în atenţia publicului ieşean cu volumul Risipiri în alb pe alb (Editura Timpul, 2014), apărut într-o ediţie grafică promovînd sensibilitate şi dornică să genereze empatie, însă lipsită de preţiozitate, ba chiar mizînd pe acest act de apropiere, de seducţie a ochiului şi, implicit, a minţii care trebuie să definească, aureolînd-o, lectura. În alcătuirea poemelor sale totul converge şi convinge, de la detaliile de natură tipografică ale volumului (în acest sens, trebuie să menţionez şi că poeta atacă foarte curajos un tip de scriitură a cărei dificultate a făcut-o aproape impracticabilă, cum este caligrama) şi pînă la imaginarul deschizător de punţi semantice. Cele trei grupaje alcătuitoare ale volumului, Neagră lumină, Rai încuiat, Şarpele casei, sînt, în fond, tot atîtea invocaţii către o alteritate de a cărei prezenţă poeta devine conştientă aproape organic, pe care o cheamă la viaţă, la în-trupare în căutarea metamorfozei fundamentale, cea care face diferenţa între scriitura cu mize de efemeridă şi discursul liric esenţializant.

Astăzi a devenit aproape un truism să legi poezia mare, adevărată de mistică ori s-o consideri o formă de gnoză, de apropiere a umanului de divinitate şi să exalţi publicul doritor să creadă că prin ea se poate, în fapt, împlini fericita întîlnire/ uniune dintre făptură şi Creator. Cu toate acestea, lirica Mihaelei Grădinariu propune o fericită întîlnire între influenţele tributare misticii erotice, în maniera binecunoscută a unei Teresa de Àvila, de pildă, şi retorica prozodiei folclorice. Expresivitate poemelor sale se bazează pe imbricarea unor noţiuni de sorginte păgînă cu un limbaj de astă dată orientat spre modernism, folosind redundant prepoziţia în pentru a-şi semnala apetenţa pentru interioritate, pentru sondarea intimităţii în cuplu, dar şi a inner self-ului, în altă ordine de idei, descris aici ca un corpus cvasi-androgin, ca o uniune, în fond, a celor două pronume atît de dragi poeţilor trubaduri, poeţilor care aproximează, definesc sau revelează iubirea, eu şi tu: „În rîşniţa lui Dumnezeu,/ Bob de cafea şi tu, şi eu// În ceaşca zilei ce trecu,/ O pulbere şi eu, şi tu…”.

Definirea unui asemenea tip de lirică, aproape absent din orizontul autorilor contemporani, se dovedeşte ea însăşi o provocare. Pornind de la acceptarea unanimă a misticismului drept „formă experimentală de cunoaştere, pe cale iraţională, a prezenţei divinităţii în lume”, trebuie reliefată esenţa tare, profundă, chiar euharistică a unor poeme care sînt cel puţin însufleţite de elan mistic, dacă nu chiar de o euforie a purităţii morale. Tematic, textele rămîn totuşi profund ancorate în interesul evoluînd de la erotismul conjunctural, cel al primelor întîlniri, care leagă, asemenea liricii iubirii de odinioară, seducţia de privirea îndrăgostită („De azi locuiesc în ochiul tău stîng./ Mansardă, cuib, colivie, închisoare,/ Văd prin oblonul pupilei arsura unui crîng/ Pe care calcă o pierdută cărare.// E frig înăuntru, în peştera albă,/ Într-un colţ, lumina rotundă îngheaţă./ Tu mă-mpodobeşti peste tot cu o salbă/ De lacrimi neplînse de-o viaţă.// Şi nimeni nu ştie că-n ochiul tău blînd/ Tot moare cîte-o carte nescrisă,/ Că genele verzi, sărutate pe rînd,/ Străjuiesc o mierlă ucisă”) pînă la cel de profunzime, în care iubirea carnală se metamorfozează într-o unio mistica: „Azi-noapte m-am mutat în ochiul tău drept,/ Dorm lîngă privirea pe care scrie aştept.// Timpul se joacă în zaţ şi în scrum,/ Al zilei pierdute într-atunci şi acum.// Tu pui nume la uscat pe o sfoară,/ Numele noastre, nepurtate de-o vară,// Din vara în care acum şi atunce/ S-au răstignit împreună pe cruce”.

Volumul parcurge gradual treptele acestei metamorfoze, care o determină pe poetă să-şi delimiteze, cu hotărîre, o poziţie proprie, nemediată nici de literatură, nici de religie, cu privire la imaginarul poemelor sale. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că poeta purcede la inovare semantică, reinvestind cu sensuri noi, fecunde simboluri păgîne, precum cel al şarpelui casei, cel care-i era atît de drag lui Mircea Eliade: „Sub aşternut de vorbe mă iubeşti./ Şarpele casei ne priveşte dintre fereşti/ pohtind la-mpreunare păgînă./ De cap să-i rămînă!// Sărutările tale, cătuşe pe glezne…// Prin tîmpla ta dreaptă, ca dintr-un pustiu,/ Creşte o floare, pe mort şi pe viu,/ Pe culori şi pe suliţi, pe sînii cei goi.// Ultimul sunet dintr-un ultim război.// Vom face-un poem, un copil cu limba-nfurcată,/ Să rostească-mpreună şi mamă, şi tată, un singur cuvînt, cît o lume de greu.// Nimeni să ştie cine-s tu, cine-s eu”. Lăsîndu-se modelată pe alocuri de imaginarul biblic, dacă e să ne gîndim la Cîntarea Cîntărilor sau la Noul Testament, ori de imaginarul celor ce mizează pe o autentică poetică a tainei, ca Lucian Blaga sau Ioan Alexandru, lirica ei se deosebeşte de acestea prin insistenţa cu care scoate în relief trăirea lăuntrică asociată revelaţiei ce ia naştere o dată cu apariţia iubirii.

Mihaela Grădinariu îşi invită cititorii fie la contemplaţie, fie la scrutarea trăirilor, gîndurilor sau tipurilor de fiinţare îngemănate, lucru care nu se poate face altfel decît în tăcere, în absenţa luminii şi a intruşilor: „Închide ochii. Nu te uita./ Candelă verde viaţa ta.// Închide ochii. Nu sînt cuvinte/ Răscumpărate-n carnea fierbinte.// Închide ochii. Ţine-i aşa./ Neagră lumină, iubirea mea”. Poezia sa devine o formă de examinare aproape masochistă a conştiinţei, ea se apropie de contemplarea lăuntrică şi chiar de acel oratio recollectionis sau oratio mentalis, mizînd pe impactul nemediat cultural, ce se apropie de subtilitatea unei rugăciuni a inimii. În această carte a risipirilor mundane, contează mai degrabă gîndul liber, neîncorsetat în canoanele religioase, trăit în substanţa sa. El alcătuieşte esenţa modelului paideic propus unor cititori care, sastisiţi de pornografia tot mai agresiv promovată în vremurile pe care le trăim, şi-au reorientat lecturile în funcţie de propriul orizont de aşteptare, ceva mai moderat şi, în fond, dovedind o inteligenţă afectivă peste medie.

Revista indexata EBSCO