Nov 23, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Cealaltã jumãtate clasicã a Iaşului

Cînd se vorbeşte de Iaşiul „de altădată”, se pomeneşte, inevitabil, de Junimea, de „Convorbiri literare”, de Titu Maiorescu, de Eminescu, de Creangă, de Pogor şi de ceilalţi. Pentru posteritatea eonului, memoriile unor Iacob Negruzzi şi George Panu sînt la mare preţ. Mai puţini îşi amintesc de cealaltă jumătate ieşeană, cea a grupului de la „Viaţa românească”, prezidat de alte (două) mari figuri tutelare din autohtonul Belle Époque – Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu. Am putea spune, exagerînd puţin, că sînt cele două jumătăţi „ideologice” ale Moldovei din vremea consolidării modernităţii noastre culturale. De o parte îi avem pe conservatori, pe cei „de dreapta”, pe metafizicienii şi reacţionarii junimişti din jurul lui Maiorescu. De cealaltă sînt socialiştii, cei „de stînga”, democraţii, progresiştii şi ateii din preajma celor doi corifei amintiţi mai sus. Memorialistul lor a fost, fără îndoială, Mihail Sevastos, ale cărui Amintiri de la Viaţa românească au lăsat cea mai bună frescă a grupului ibrăilean, cu nimic mai puţin efervescent decît cenaclierii convorbirişti.

Amintirile lui Sevastos au apărut prima dată în 1956, cenzurate, sub spectrul agitaţiei anticomuniste maghiare, cînd aerul de normalitate al vechilor socialişti ieşeni nu făcea deloc bine intelighenţiei româneşti, proaspăt intrate pe calea socialismului stalinist. Au fost publicate din nou, complete, în 1966, sub „restauraţia” ceauşistă, şi această ediţie e, acum, reeditată (Polirom, 2015), scoţînd, cumva, la iveală un trecut stîngist al culturii autohtone, în plin reviriment contemporan al stîngismului intelectual de toate culorile. Numai că, spre deosebire de corecţii politic de azi, cei de la „Viaţa românească” beneficiau, încă, de candoarea unei misiuni asumate în deplină libertate a opţiunilor (deci destul de incorectă politic!), avînd în faţă un uriaş cîmp al lucrurilor „de făcut”. Polemicile cu cei de la Junimea au dovedit splendoarea unui spaţiu public în care s-a trecut rapid de la pionierat la profesionalism, de la „nimic” la „ceva”, de la autohtonism post-paşoptist la sincronizare cosmopolită modernă.

Cu un condei sigur şi cu informaţii „la cald” (era membru al colegiului redacţional vieţist), Sevastos a alcătuit, în primul rînd, o galerie memorabilă de portrete ale membrilor. Unii sînt foarte cunoscuţi: Ibrăileanu, Stere, Hogaş, Philippide, Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, Rosetti (Radu), Topîrceanu, Arghezi, Galaction, Caragiale, Codreanu, Zarifopol. Alţii (foarte puţini în afara domeniilor umaniste, ca profesie), nu: Artur Stavri, I. Mironescu, Jean Bart, A.D. Ionescu, Francisc Rainer. Liniile acestor crochiuri se centrează mai degrabă pe felul în care au fost prezenţi în redacţie şi pe preferinţele scriitoriceşti, decît pe cine ştie ce cancanuri biografice. Totuşi, pentru cei mai importanţi, nu lipsesc incursiunile prin amănuntele demne de povestit (a se vedea căsătoria filologului Phillippide, aventurile galante ale lui Stere, inspecţia ministerială la ora dlui Hogaş sau complexele fizice ale lui Topîrceanu). Iată, de pildă, camera de lucru a lui Ibrăileanu, dezvăluită într-o vizită a autorului Amintirilor, chemat să scrie, după dictare, articolele criticului: „Mă primea în odaia lui de lucru, care era în acelaşi timp şi dormitor; în stînga avea patul, acoperit cu un fel de baldachin, ca să nu cadă noaptea asupră-i lostopene din tavanul coşcovit. Bucăţi din tencuială se şi prăbuşiseră de altfel în cîteva locuri ale bagdadiei, dezgolind şipcile tavanului. O reparaţie apărea în imaginaţia lui Ibrăileanu ca un cataclism care i-ar fi dezorganizat viaţa – şi aşa destul de dezorganizată – şi ar fi compromis apariţia regulată a revistei. În mijlocul odăii se afla biroul masiv de stejar, încărcat de hîrtii în dezordine. Pe pereţi, rafturi de cărţi – puţine legate. Maldăre de volume se găseau pe jos, în mare neorînduială. Lîngă pat erau atîrnate cîteva cadre: un pitecantrop, doamna Récamier şi Anatole France, imagini ce reprezentau, în concepţia lui Ibrăileanu, evoluţia fizică şi spirituală a omenirii. În fundul odăii, nişte ferestre mari dădeau în livada sălbatică. Două sobe de cărămidă, cu cîte patru stîlpi de olane, se aflau în ungherele dinspre interiorul clădirii”. Sînt capitole întregi (Caracterul cercului Vieţii româneşti, Viaţa redacţională, Partea ştiinţifică, Puncte de vedere, Polemici, Taclale, Sfaturile lui G. Ibrăileanu, dar şi Porecle, Farse sau Cinegetica la Viaţa românească) despre direcţiile culturale fixate de directori, despre felul în care se alegeau şi se discutau textele ce urmau a fi publicate, despre opiniile şi gusturile literare ale membrilor grupului, despre felul în care unii sau alţii au relaţionat cu oamenii revistei. Adesea, detaliile de istorie literară sînt remarcabile, deşi nu foarte celebre în istoriile noastre de gen. Reţin, între altele, capitolele despre cele cîteva doamne din preajma publicaţiei (Alice Călugăru, Constanţa Marino-Moscu, Izabela Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu), despre penibilul plagiat al lui Sadoveanu din manuscrisele domnişoarei Moscu sau, presărate ici-colo, desele şi perfect valabilele etichetări ale unor mari autori. Ibrăileanu afirma, la un moment dat, despre poetul Cuvintelor potrivite: „Un scriitor care, în limba publicisticii, a ieşit din cercul tras de Maiorescu (creatorul stilului de idei, prea aristocratic) şi se mişcă, cu succes estetic, pe registrul cel mai întins al graiului românesc mi se pare a fi Tudor Arghezi, un adevărat revoluţionar în limba noastră… E un artist al expresiei, cum nu ne putem închipui altul mai strălucit şi – să spun cuvîntul exact – mai mare…”. Nu se putea o mai relevantă şi mai succintă caracterizare stilistică şi o mai elegantă delimitare ideologică de cealaltă jumătate critică ieşeană.

Conceput ca un medalion de epocă, ca o imensă piesă cu decoruri, costume, personaje şi replici, periplul memorialistic al lui Mihail Sevastos lasă cortina printr-un capitol intitulat Apusuri…. Ultimele zile ale cîtorva corifei ai grupului (Ibrăileanu, Stere, C-tin Botez, Galaction, Sadoveanu) lasă senzaţia că ceva iremediabil s-a petrecut, în literatura secolului XX, o dată cu stingerea lor. Suferinţele, boala şi moartea lor sînt motive de contemplare numai pentru a gusta regretul amar al dispariţiei unor veritabili intelectuali. Concluziile autorului (din Încheiere) sînt, însă, fraze de complezenţă, puse ca tribut adus vremurilor în care şi-a redactat amintirile. Retorica populară, şabloanele marxiste, cacofoniile, pleonasmele şi exprimările tautologice arată în mod evident graba de a le adăuga, rapid, fără elaborare, pentru a face compromisul necesar apariţiei restului. Unele rămîn, totuşi, valabile, cu toate defectele formale  („Opera personală a lui Ibrăileanu nu este vastă, fiindcă cultura şi talentul lui s-au revărsat asupra lucrărilor altora, pe care, în marea lui mărinimie, le-a îmbunătăţit considerabil, el rămînînd în umbră. Colecţia Vieţii româneşti din 1906 pînă în 1930 este de fapt opera lui Ibrăileanu, al cărui spirit – ca un fluviu subteran – circulă de la un capăt la altul al acestei lumi de idei şi de sentimente, urmîndu-şi imperceptibil calea în adîncuri şi numai ici-colea izbucnind la suprafaţă cu răbufniri năvalnice”.

Din amintirile lui Sevastos răzbate cu adevărat puternicul spirit de la „Viaţa românească”. Din perspectiva acelui timp, el e mai degrabă complementar, decît opus celui de la Junimea (antiteza ideologică propusă mai sus e un exerciţiu contemporan), ceea ce n-a făcut decît bine culturii româneşti. Vreau să spun că s-a produs chiar în momentele cînd aceasta a avut nevoie de mari spirite.

Revista indexata EBSCO