Nov 23, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Anxietatea intrusului (II)

Tema provizoratului şi obsesia oglindirii

Despre Letiţia Branea, cea din Drumul egal al fiecărei zile, unii critici s-au grăbit să afirme că ar ilustra tipul parvenitului, metoda de accedere către acel „altceva” amintind de aceea proprie personajul stendhalian. Mai mult, Dan C. Mihăilescu susţine (în articolul dedicat Gabrielei Adameşteanu din Dicţionarul general al literaturii române) că eroina îşi seduce profesorul din raţiuni pur carieriste.[1] Pe aceeaşi linie se află şi interpretarea lui C. Stănescu, cel care consideră că eroina săvîrşeşte un act lipsit de scrupule, trădîndu-şi conformaţia de cuceritor inteligent şi desfăşurînd un „program complicat”[2] pentru a-şi atinge ţinta. La fel, Norman Manea o reduce pe eroină la condiţia de „parvenit stilizat”[3].  Nimic mai fals, nimic mai în afara subiectului cărţii. Este adevărat că Letiţia Branea părăseşte o lume şi se străduieşte să reuşească într-o alta, ce pare a-i fi ostilă chiar de la început. Dar cum se realizează acest lucru? Ce complexe scot la iveală cele două lumi care fuzionează şi apoi se refuză reciproc? Mai întîi, obsesia oglindirii în aflarea propriei identităţi: „Se privea în oglindă cu ochii micşoraţi şi buzele ţuguiate, n-avea expresia asta decît cînd se privea în oglindă, probabil încerca să fie aşa cum ar fi vrut, dar pe urmă uita.”[4] Pe drumul căutării de sine, protagonista se confruntă cu propria ei imagine din viitor, se vizualizează ca fiind radical diferită de ceea ce era în acel prezent şi se cufundă în propria ei proiecţie pentru a izbuti să se elibereze de ea însăşi. Diferitele trepte ale fiinţei pe care păşeşte scot la iveală identităţi divergente, fiecare avînd, în raport cu celelalte, un statut provizoriu. De aici, tema provizoratului, care rămîne o constantă a întregii cărţi. Pot fi citate numeroase pasaje în care amintita obsesie a oglindirii şi această temă a provizoratului se întîlnesc şi dau naştere unei viziuni subtile şi complicate asupra existenţei – mă limitez la un scurt pasaj desprins din realitatea prozaică: „Fuseseră de-ajuns pereţii ăştia albi, cu găuri de cuie rămase de la colocatarii noştri, şi mobilele, acoperite atît de repede de praf, de parcă ar simţi provizoratul şi aşteptarea.” Aşadar, provizoratul e o stare ce se extinde dincolo de banalitatea lucrurilor şi în acelaşi timp le conţine, le conservă. E aici o anumită dinamică, o manieră de a defini totalitatea prin proces.

Cînd Letiţia Branea pătrunde în lumea străină ei, are ceea ce s-ar putea numi anxietatea intrusului. Dar această anxietate devine şi un mijloc de observare a lumii exterioare. Simţind că trebuie să se apere de o anumită agresivitate latentă şi necunoscută, Letiţia începe să observe viaţa din jurul ei, dar această explorare a exteriorului nu se află, însă, în contradicţie cu autoscopia de care nu se desparte niciun moment. Iată un fragment, cred, ilustrativ: „De-atîta tăcere îmi auzeam hainele foşnind în timp ce mă îmbrăcam, fetele stăteau cu capetele ridicate din perne. Mergeam prin alt aer decît ele, camera mi se părea umplută cu vată şi sîngele îmi ţiuia a spaimă.” Aşadar, mergea „prin alt aer”! Autoarea numeşte prin această fericită expresie diferenţa dintre lumi resimţită organic, printr-o durere misterioasă ce-i învăluie protagonistei tot trupul şi spiritul. Iubirea pentru profesorul ei Petru Arcan accentuează graniţele dintre lumi şi-i stimulează Letiţiei vinovăţia şi neliniştea: „Începuse să însemne pentru mine atît de mult, încît eram vulnerabilă toată, ca o rană vie, nu mai încercam decît să-mi prelungesc, încă puţin, liniştea precară şi scurtă.” Neliniştea trebuie citită în cheia pe care Gabriela Adameşteanu o oferă prin proza sa scurtă despre care deja am discutat. Vinovăţia însă îşi află cheia aici, în „drumul egal al fiecărei zile”, cel care „purta în el semnele nereuşitei”. Este vorba de o întreagă istorie a ratării întipărită ca o pecete în ADN-ul familiei din care provenea protagonista. Nereuşita ancestrală dă naştere golului, vinei profunde: „Nu pot să mă ridic tocmai eu, care duc cu mine de-atîta timp o vină veche şi neştiută bine, vinovăţia nesigură a unchiului Ion, vinovăţia tatei, care a plătit pentru vinile familiei lui, de-acum douăzeci sau treizeci de ani, ce importanţă are… N-are importanţă decît că atîtea vini ale altora, neînţelese, mi-au fost date mie şi eu le-am acceptat demult, înainte măcar să-mi dau seama. Şi golul ăsta de spaimă, pe care îl simt ori de cîte ori mă gîndesc că m-aş putea ridica să vorbesc şi că sala întreagă s-ar întoarce spre mine, golul ăsta tot de aicea vine. N-am îndrăznit niciodată să iau cuvîntul într-o şedinţă, am stat întotdeauna deoparte, ca să nu-mi stîrnesc vinovăţia.”

 

Anxietatea egoistului şi autismul social

 

Letiţia parcurge povestea sa de iubire „cu ochii înrăiţi” într-o „spaimă grea” şi continuă; alături de ea este doar întunericul care ascunde orice fel de proiecţie salvatoare. Din această cauză, Letiţia se identifică cu „ceva duşmănos şi ascuns” în ea. Treptat, treptat, ajunge să se izoleze complet de ceea ce trăiesc alţii. Nu mai este observatorul atent al lumii exterioare şi intră tot mai adînc în propria carapace. Devine, însă, conştientă de acest lucru şi, astfel, se înfiripă o altă tulburare, anxietatea egoistului. Sînt obligat să citez un alt paragraf reprezentativ pentru carte în general: „Eram prietene de atîta timp şi nici măcar nu-i văzusem îngrijorarea. Nu vedeam oare nimic în jur pentru că nu mă gîndeam decît la mine? […] Aşa trăisem şi lîngă unchiul Ion, fără să-l văd, fără să-mi pese. […] Viaţa celorlalţi aluneca fără ca s-o zăresc, cît timp aveam oare să fiu aşa, m-am întrebat.” Se întîmplă uneori (foarte rar!) să fie mai indulgentă cu sine şi înţelege propriul autism social nu doar ca „indiferenţă faţă de alţii”, ci şi ca „delicateţe”.

Numeroase fragmente le anunţă pe altele, după cum unele personaje din subsidiar se dizolvă în cele de la suprafaţă. Naraţiunea înaintează lent şi înglobează în sine, ca un bulgăre de zăpadă, aluviunile, reminiscenţele multor figuri şi caractere. E nevoie de răbdare şi atenţie din partea cititorilor pentru a înainta prin acest caleidoscop de voci şi semne. Nicolae Manolescu, atent la construcţia romanului şi la perspectiva analitic-psihologică a eroinei consideră că, deşi parţial biografic şi relatat la persoana întîi, romanul denotă „o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate, aş zice medicală: fără să fie poetizant, romanul nu este nici sumbru, nici amar, ci pur şi simplu exact şi meticulos în observaţie. Se cuvine semnalată şi concizia: lipsit de «povestire», laconic, alcătuit din scurte scene, într-un montaj inteligent.”[5] Nicolae Manolescu are dreptate şi cînd înţelege că emoţiile, reflecţiile şi analizele personajului-narator sînt adevăratele „evenimente” ale romanului.

Drumul egal al fiecărei zile se înscrie perfect în lumea operei Gabrielei Adameşteanu, cea în care „dosarul” contează. Letiţia are noroc că nu este respinsă la facultate, cu toate că tatăl ei se află în închisoare dintr-o pricină misterioasă, dar trăieşte în permanenţă cu teama că ar putea fi găsită necorespunzătoare şi exmatriculată. Cînd este chemată la Cadre, ea însăşi realizează că nu înţelege prea multe despre ce se întîmplă în jur, îşi dă seama că nu a avut niciodată acces la adevăr. Resimte un pericol fără a-i cunoaşte exact natura. Unchiul ei, Ion Silişteanu, un cercetător de vocaţie care se ratează, aşa cum am amintit deja, din cauza neputinţei de a face cel mai mic compromis, îi este model şi, în acelaşi timp, antimodel. Model pentru că, în absenţa tatălui, acesta preia rolul de cap al familiei, devenind şi subiectul unor minuţioase observaţii şi analize întreprinse de Letiţia şi pentru că ea se hotărăşte să-i urmeze direcţia profesională. Dar cel ce moare fără a apuca să-şi vadă publicate studiile la care muncise neîntrerupt, în ciuda graficului descrescător al carierei sale, reprezintă, de la un moment dat, pentru tînăra studentă, un antimodel. Portretizarea unchiului Ion – din perspectivă auctorială sau prin prisma altor personaje – se completează cu tot ceea ce reiese din boala de gînduri a Letiţiei: „Cred că unchiul Ion nu s-a gîndit că n-are să mai publice niciodată, aşa cred acum. S-a gîndit că doar amînă, aşteptînd să i se uite păcatele, să cresc eu, era vorba doar de zile şi de luni pînă să se mai schimbe lucrurile, cine ştie, şi să ajungă să aibă linişte şi timp pentru el. Şi, la urma urmei, nici anii păreau să nu mai conteze, el aştepta fără grabă. Şi, tot crescînd, aşa l-am prins la un moment dat şi eu, îşi fişa la masa din dormitor cartonaşele, şi le aşeza cu grijă în plicuri îngălbenite, bîţîindu-şi mecanic genunchiul şi trăgînd absent din ţigară.” Dar această combinaţie dintre ratarea previzibilă şi speranţă ţine de un mecanism intern al protagonistului. Un mecanism de apărare şi de anduranţă. Şi el este purtătorul unor „păcate vechi”, deşi acestea există mai mult în mintea şi în sufletul său. Am vorbit despre Letiţia, cea care refuză modelul unchiului Ion. Totuşi, cei doi seamănă într-o oarecare măsură. Gîndurile îi trag în jos, le determină gesturile iniţiale. Protagonista evoluează, e adevărat, dar nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi simţit extraordinara forţă de inerţie a eşecului. Aceasta poate fi considerată una dintre temele romanului. Dar nu e o temă cultivată ostentativ. Ea rămîne cumva în carnea grea a cărţii. Emanciparea denotă aceleaşi frici şi aceleaşi goluri interioare ca şi persistenţa în tarele fiinţei. Din acest motiv, cei doi seamănă. Ei cunosc foarte bine tentaţia pierderii de sine.

[1] Dictionarul general al literaturii române, vol. I (coord. Eugen Simion), Bucuresti, Univers Enciclopedic, 2004, p. 37.

[2] C. Stanescu, Jurnal de lectura, I, Bucuresti, 1978, p. 159.

[3] Norman Manea, „Pulsul prozei”, în Tribuna, 28 octombrie 1976.

[4] Toate citarile au fost facute dupa editia: Gabriela Adamesteanu, Drumul egal al fiecarei zile, ed. a VI-a, Iasi, Polirom, 2015.

[5] Nicolae Manolescu, „Tineri romancieri”, în România literara, 6 noiembrie 1975.

Revista indexata EBSCO