Nov 23, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – Pe urmele Veronicãi Micle, în cãutarea eternului feminin (I)

Prezenţă luminoasă şi de aristocratică speţă, de o feminitate rafinată, asumată firesc şi fără ostentaţie, cu inteligenţă şi ironie, doamna Elena Vulcănescu e o figură oarecum ex-centrică în peisajul trivial-anost al actualităţii, venind parcă din lumea saloanelor de odinioară. Fără a-şi face din scris de la bun început o profesie, domnia sa a preferat să trăiască imaginar aproape exclusiv în trecut, scotocind prin arhive doar de dragul cunoaşterii, fără gînd de afirmare imediată în plan social. Fire contemplativă, a scris mai întîi poezie, şi numai de ceva timp încoace a început să publice o seamă de studii şi cărţi ce au fost bine primite de critică (volumul Bucureşti-Paris via Mirceşti, apărut în 2007, a luat premiul Uniunii Scriitorilor), într-un context tot mai puţin receptiv la asemenea isprăvi cărturăreşti. Recenzenţii au apreciat originalitatea acestui tip de demers hermeneutic polivalent şi polivocal, de vădită virtuozitate barocă, demers ce are la bază intenţia ambiţioasă de a epuiza subiectul, dar şi de a desluşi îndeosebi resorturile ascunse, faptele mai puţin cunoscute, de culise, pasiunile mari şi mici ce vor fi declanşat evenimentele de pe scena istoriei. Aşa cum spuneam şi cu altă ocazie, ceea ce rezultă din consultarea documentelor şi a celorlalte „mărturii de taină” e o altfel de istorie, „secretă”, pe care Elena Vulcănescu, ca un Procopius al zilelor noastre, se străduieşte să ne-o prezinte în maniera captivantă a naraţiunii senzaţionale, îmbinînd cu talent şi imaginaţie de prozator aventura şi erosul, povestea sentimentală, anecdota şi intrigile de tot soiul, pentru a glosa mai apoi, ironic ori cu exaltare empatică, pe marginea „subiectului”, reinventat ad usum Delphini. Astfel, după senzaţionalele incursiuni în biografia lui Vasile Alecsandri şi a multor altor oameni de seamă din epoca edificării statului român modern (informaţii inedite despre viaţa intimă şi psihologia marilor bărbaţi ne-au fost furnizate în premieră de autoare, în lumina testamentelor redactate de personalităţi ca Maiorescu, Kogălniceanu ş.a., dar şi a multor altor documente), Elena Vulcănescu a ales să privească istoria secolului XIX românesc şi din perspectiva cealaltă, a femeilor care, deşi nu au fost totdeauna în prim-plan, au manevrat de fapt mereu lucrurile din umbră. Iar dintre toate reprezentantele sexului frumos ce vor fi jucat un rol în cultura noastră, Veronica Micle i s-a părut – şi nu fără temei, după cum vom vedea în cele ce urmează – figura paradigmatică.

Un prim volum consacrat subiectului (Veronica Micle, Muza dintre Eminescu şi Caragiale, 2012) radiografia anii cei mai dramatici din viaţa Veronicăi, care s-a văzut nevoită, după moartea soţului (1879), să-şi întreţină singură familia, în condiţii dintre cele mai vitrege. Că l-a iubit pe Eminescu nu mai încape îndoială, de vreme ce a refuzat numeroase partide avantajoase, ce ar fi scos-o negreşit din încurcătură. Iar nefericitul episod amoros avîndu-l ca protagonist pe Caragiale este analizat cu mare fineţe psihologică, exegeta dovedind că, departe de a constitui un motiv de blam, slăbiciunea femeii care cedează trebuie înţeleasă ca simptom sui generis al naturii feminine în sine, Veronica recunoscîndu-şi vina fără menajamente şi căindu-se amarnic în scrisorile către „Eminul” ei. Care – mai e nevoie s-o spun? – o înţelege în cele din urmă şi, după cum ştim, o iartă.

Volumul de faţă (Veronica Micle. Lumina din marmuri, Editura Convorbiri literare – Editura Etnos, 2015, 450 p.) continuă şi împlineşte investigaţia exegetică anterioară, aducînd la lumină informaţii noi şi surprinzătoare despre biografia Veronicăi Micle, căreia istoria literară nu i-a recunoscut decît ocazional şi un merit de creator autentic. Or, lirica Veronicăi constituie fără nici un dubiu prima cristalizare viabilă estetic a eminescianismului, chiar dacă majoritatea exegeţilor i-a atribuit talentatei femei numai un rol secundar, de muză inspiratoare, lipsită însă, ea însăşi, de har, şi blamată de opinia publică pe motiv că ar fi jucat un rol nefast în viaţa genialului nostru poet. Nici confesiunile sincere ale unor martori credibili, nici uimitorul epistolar publicat la Polirom acum 15 ani, nici măcar sinuciderea nu au constituit dovezi suficient de convingătoare pentru a o scuti pe biata femeie de trivialele clevetiri ale vulgului. Cît de nedreaptă şi fără temei va fi fost această judecată negativă ne-o dovedeşte doamna Elena Vulcănescu, autoarea prezentului tom, într-o manieră ce nu mai lasă loc îndoielilor, căci se bazează pe surse documentare, pe cercetarea minuţioasă a arhivelor, şi nu pe zvonuri sau impresii subiective.

Chiar dacă rafinata cunoscătoare a vieţii şi operei Veronicăi Micle nu dispreţuieşte nici anecdota, şi nici divagaţia lirico-eseistică, lăsîndu-se deseori sedusă de tentaţia literaturizării documentului, informaţia e întotdeauna verificabilă şi nu lasă loc mistificărilor. Drept e că, din dorinţa de a epuiza subiectul, autoarea ajunge să trateze cu acribie tot felul de teme secundare, pe care nu o lasă inima să le sacrifice. ?i bine face, zic eu, căci după ce ai parcurs toate capitolele cărţii de faţă, începi să vezi parcă mai clar desenul din covor, legăturile acelea ascunse care adună la un loc, ca într-un spaţiu matricial, firele risipite ale poveştii. În acelaşi sens, interesant e că acribioasele şi atît de încîlcitele investigaţii genealogice care umplu pînă la refuz pagina au finalmente menirea de a dovedi că toţi oamenii ce au jucat cît de cît un rol în cultura noastră se înrudesc cumva între ei, măcar de departe. Iar Veronica, fiica moaşei Ana Cîmpeanu, face şi ea parte din această selectă familie de spirite, provenind dintr-o veritabilă dinastie de preoţi şi cărturari transilvăneni, luptători pentru cauza românismului, pe care istoria vitregă i-a risipit pretutindeni.

Spre exemplu, căutînd în trecut, tocmai în epoca domniei lui Brîncoveanu, Elena Vulcănescu descoperă că faimosul episcop de Rîmnic, Damaschin Dascălul (1670-1725), ar fi fost ocrotitorul unui anume Dumitraşcu Cîmpianu din Tîrgovişte, episcopul trecînd în ochii cunoscătorilor drept „cel mai cultivat român al timpului”, zugrav talentat, care a impus în iconografie un stil personal („mîna lui Damaschin”), remarcîndu-se deopotrivă ca traducător de carte religioasă în limba română („cel mai învăţat şi priceput”). De n-ar fi fost Antim Ivireanul şi presiunea exercitată de ruşi, afirmă Elena Vulcănescu, scaunul de mitropolit i s-ar fi cuvenit acestui cărturar nedreptăţit de istorie. La fel de nedreaptă se va arăta însă posteritatea, insinuează empatica exegetă, şi cu cei din familia Veronicăi, de vreme ce muza poetului nostru naţional a rămas în conştiinţa publică drept o femeie de condiţie joasă, fiica teribilei moaşe şi a unui Ilie Cîmpan, cizmar de meserie. În fapt, tatăl Veronicăi venea dintr-un neam de moţi din Apuseni, iar mama era de origine bănăţeană (din Almăj), dintr-o familie de preoţi atestată documentar, după cum am văzut deja, de pe la începutul secolului al XVIII-lea.

În Moldova ajunge Ana Cîmpeanu după evenimentele revoluţiei de la 1848, fiind sprijinită de Ioan Florian Cîmpi(e)anu (1829-1894), avocat, nepotul istoricului Aron I. Florian (1805-1887), un apropiat al lui Andrei ?aguna, dar mai ales de Petru Moleriu Cîmpeanu (1803-1893), profesor la Academia Mihăileană şi preceptor la castelul de la Miclăuşeni al orfanilor lui Alecu Sturdza, care a înlesnit văduvei un trai decent, căci a ajutat-o să-şi cumpere o casă la Tîrgu-Neamţ, unde şi-a lăsat unul din cei doi copii (un băiat, Radu), găsindu-i apoi şi un post de moaşă la Iaşi, unde femeia se va stabili, împreună cu Veronica, în cartierul Tătăraşi, alături de alţi refugiaţi ardeleni. În capitala Moldovei, fata moaşei primeşte o educaţie aleasă, absolvind ?coala Centrală de fete – instituţie prestigioasă la acea vreme, cu personal didactic adus din Franţa, Italia, Austria, Germania ori Polonia, unde elevele erau învăţate să vorbească fluent în franceză şi să cînte la pian, studiind totodată limbile italiană şi germană, precum şi literatura, istoria, pictura. Veronica intră în scenă odată cu scandalul provocat de procesul lui Maiorescu, orchestrat de liderul fracţiunii libere şi independente, avocatul Nicolae Ionescu, proces în care fata moaşei a fost citată ca martoră a acuzării – ceea ce explică în parte inamiciţia de mai tîrziu a junimiştilor, care ar fi încercat să împiedice mariajul cu Eminescu după moartea lui ?tefan Micle (1820-1879), nefericitul soţ al la fel de nefericitei tinere femei.

Elena Vulcănescu atrage atenţia asupra înzestrărilor de excepţie ale Veronicăi, care şi-a uimit profesorii nu doar cu frumuseţea ei remarcabilă, dar şi cu precocele său talent literar şi muzical. Căci fata moaşei cînta la pian şi avea o voce superbă (moştenită de fiica sa, Valeria, care va face mai tîrziu studii de specialitate la Bucureşti şi Paris), apreciată de toţi cei ce au ascultat-o în diverse împrejurări, inclusiv de marele nostru poet, fascinat mai cu seamă de ariile Violettei din Traviata, interpretate cu mare patos de mult prea tînăra soţie a rectorului universităţii ieşene. Nici vocaţia ei poetică nu va fi fost stimulată exclusiv de întîlnirea cu Eminescu, de vreme ce la doar 14 ani Veronica scria un notabil poem despre Dante, inspirat se pare de moartea lui Simion Bărnuţiu (poemul a fost reprodus prima oară de Octav Minar, fiind consemnat ulterior de Gh. Cardaş în prima bibliografie dantescă română din 1925). Cît priveşte întîlnirea cu Eminescu, autoarea prezentei lucrări presupune că aceasta s-ar fi petrecut înainte de episodul vienez (informaţie furnizată şi în prefaţa celei de a doua ediţii a volumului de Poezii semnat de Veronica Micle, apărută în 1909 sub îngrijirea celeilalte fiice, Virginia Gruber), poetul acceptînd să se fotografieze în atelierul lui Jan Tomas din Praga, în 1969, şi cu gîndul secret de a o impresiona pe Veronica, care şi aşa pare să fi fost copleşită de admiraţie după lectura poeziilor sale din „Familia”. Înainte deci de a fi citit în „Convorbiri” Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est!, soţia lui Micle pare să fi intuit genialitatea viitorului său iubit, cu o receptivitate şi cu o intuiţie de care numai femeile sunt în stare, căci numai ele, zicea Călinescu într-un aforism, „presimt pe omul mare, ca păsările furtuna”. Ca atare, are dreptate Elena Vulcănescu să recunoască Veronicăi meritul de a fi presimţit, înaintea lui Maiorescu şi a junimiştilor, valoarea excepţională a celui ce avea să devină cel mai mare poet român.

Fenomenul de epigonism eminescian începe aşadar, se cuvine să insistăm asupra acestui lucru, chiar cu iubita poetului, ale cărei versuri nu imită însă aproape deloc nici fondul complicat filosofic, nici tehnica şi versificaţia din poezia genialului autor (aşa cum vedem că s-a întîmplat la Vlahuţă). Eminescianismul rezidă aici doar în preluarea anumitor vocabule şi formule predilecte şi în contaminarea cu un anumit tip de sensibilitate, romantică („decepţionistă”, după vocabularul epocii), cele mai izbutite poeme ale Veronicăi urmînd invariabil modelul romanţei. ?i nu întîmplător, căci intensitatea sentimentului amoros din aceste versuri cu caracter confesiv, ce respiră autenticitate, au fost foarte gustate în epocă, multe dintre poemele Veronicăi fiind publicate totodată şi de cele mai prestigioase reviste ale vremii (inclusiv de „Convorbiri literare”), o parte circulînd apoi anonim, în forma textelor de romanţă. Iar unul dintre posibilii compozitori pe versurile Veronicăi e de presupus să fi fost, pe lîngă celebrul Eduard Caudella, George Fotino, un tînăr ce se va fi îndrăgostit el însuşi, ca atîţia alţii, de legendara muză cu blonde plete.

Revista indexata EBSCO