Nov 23, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Lexiconul de la Bãlţi

Am considerat potrivit să numesc Lexiconul de la Bălţi cartea Erotokritikon, vol. I. Făt-Frumos, fiul pixului. Poem lexicon (ediţia a doua, revizuită, Chişinău, Ed. Cartier, 2011) nu numai pentru că a fost întocmită în respectiva localitate moldovenească de Nicolae Leahu (lector superior, dar nu numai universitar, care – după propria-i caracterizare – a mîncat theorie şi a băut praxis literar), ci şi pentru faptul că este „bălţată”, în manieră tipic postmodernistă. Alcătuirea cărţii este asumată într-un astfel de spirit, fiind redactată într-un limbaj cu referinţe deloc inocente, ce aleg bobul de neghină paraliterară şi mizează pe memoria secundă a cuvintelor de a da la iveală noi semnificaţii altor generaţii de cititori.

Autorul este atent în această orînduire alfabetică de mic lexicon la cîteva aspecte din trecutul celor cîteva secole de literatură („literatură sud-vest europeană din sud-estul continentului” – p. 129) ce rămîn viabile şi sunt demne de a fi înscrise într-o nouă carte românească de învăţătură (de minte) pentru urmaşi. El parcurge retrospectiv un „cimitir livresc” şi citeşte pe cruce (chiasmatic), „de la X pînă la pix şi de la 0 (zero) la 24 exact”, pînă cînd simte că nu mai poate străbate de atîta intertextualitate şi exclamă: „Necunoscute sunt căile Tale sintactice, Doamne al Scrisului…” (p. 55). Îi vine să rupă pixul în două, să rămînă în mînă numai cu mina, nu alta!

Tot ce ar putea apărea palimpsestic în operele majore este transcris, descris şi pastişat cu inteligenţă, ironie şi umor, în ciuda acelor scriitori tradiţionalişti nu numai de pe cele două maluri ale Prutului, care îşi întind de vreo două sute de ani mămăliga în aceeaşi tochitură fanariotă şi în ochii cărora postmodernii sunt trădători de iambi şi trohei naţionali. Nicolae Leahu este conştient că, dacă se abate de la canonul literar, s-ar putea ca unii să-i corecteze erotodelectarea bălţeană şi sintaxa bălţată, dar îşi asumă acest risc, pentru că ştie că „se adevereşte încă o dată cît de bun este paharul de vorbă în jurul căruia stăm noi, optzeciştii ăi celebri, sorbim cu paiul nectarul clasicilor, mai facem şi bulboacele şi ne întrecem în proverbe şi zicători […]” (p. 34).

Pentru că, la vremea lor, cronicarii au aţipit deasupra letopiseţelor deschise pe grumazele cailor cu aripi pegasice, Nicolae Leahu îşi ia sarcina de a şterge colbul de pe puţinele cronice bătrîne ajunse pînă la noi. Şi aceasta pentru că „ceilalţi truditori cu pana nu s-au osîndit să le adune în cărţi vechi, să ştim şi noi ceva de profundis despre acele vremuri cînd postmodernismul în embrion nu era, darmite în faşă, să scîncească şi el ca tot copchilu’ cînd tătîne-său se joacă «De-a v-aţi ascuns» şi Tudor Arghezi lasă un lexem, un semnificant, o vocabulă, fie şi nepotrivită, s-o ia pe-alături de strunga patrimoniului, unde mai pui că şi noi stăm la pîndă, înarmaţi cu pixuri pînă-n incisivi, să prindem din zbor şi să ţintuim pe hîrtie cuvîntul ce exprimă adevărul relativizant” (p. 69). Autorul este încurajat în întocmirea lexiconului său de pilda altor scriitori şi se uită admirativ „cum şterg ei colbul de pe romanticism (high-romanticism), cum aspiră praful de pe simbolism, cum scutură ţoalele tărcate ale dadaiştilor şi repară mobilele constructiviştilor, cum nu se ruşinează să lustruiască jucărelele barocului şi să răsfire cîrlionţii rococoului; să piardă timpul cu didacticiştii şi moraliştii cei de ne-nţeles […]” (p. 110). Ne-nţeles care transformă ne-nţelesul în ne-nţelesuri şi mai mari.

Apelînd la prodigioasa memorie a muzei Clio, Nicolae Leahu narează despre descălecarea prin încălecarea scaunelor voievodale, dar şi a supuşilor în situaţii ce pot deveni periculoase, cînd ţi se face inima cît un purice. Astfel, Aprodul Purice îl ajută, după cum bine ştim, pe marele Ştefan devenit infanterist să revină cavalerist şi întemeietorul familiei Movileştilor reuşeşte să-şi făurească un mit personal, făcînd saltul din derizoria condiţie omenească/puricească în literatură şi de aici în mit. Ceea ce nu înseamnă că ecvestrul Ştefan cel Mare se consideră mulţumit de mitul personal care i s-a consolidat din partea urmaşilor şi a urmaşilor urmaşilor săi: „ce mai oameni şi poeţii ăştia cînd te mitizează, cînd te demitizează; cînd îţi laudă virtuţile bărbăteşti, cînd te-ar arunca pe veci pradă monogamiei. Şi tu, Leahule!” (p. 21). Şi Leahu!

El se urcă pe-o şa apoi, părăsind vremea crudei şi nedreptei orînduiri medievale bazate pe flagranta inechitate şi vesela arbitrarietate a succesiunilor monarhice din tată-n fiu şi din fiu în bastard, povesteşte aşa despre un alt caz de monogamie, de astă dată din partea supuşilor galinacei, întîlnit în Punguţa cu doi bani: „monogam convins (de babă, desigur), el este bun la suflet, deşi snopit de subnutritul moşneag (azi, el însuşi ar fi fost zebrat cu neculayiul zoofililor pe calul bălan din Muzeul Literaturi), îndurătorul şi exploatatul cocoş nu-l părăseşte la anaghie, rămînînd fidel coteţului părintesc şi valorilor patriarhale avicole” (p. 42).

Din aceeaşi categorie nedreptăţită a ornitorincilor de treabă face parte şi pupăza din tei. Omitere sa din Dicţionarul personajelor lui Creangă, al lui Valeriu Cristea, îi stîrneşte ticluitorului prezentului lexicon o justificată nemulţumire: „Şi cum toate astea îi diluează vizibil persoanalitatea, creasta-i falnică şi îndreptăţita-i mîndrie de caracter onest, trudind de zori cu noapte, într-o perioada literară neomogenă şi neomologată, cu minuscule oaze de clasicitate, dar şi cu atîtea stîngăcii de formă şi de fond, încît mai bine să smulgi teiul şi să-l muţi cu tot cu scorbură în altă ţară, dacă nu e posibil în paradisul literar al lui Nicolae Leahu” (p. 109). Putem identifica în acest crescendo inflexiuni din poezia Oltul, a lui Octavian Goga.

Desigur că lăcrimarea asupra orînduielilor apuse este însoţită de o privire critică asupra prezentului mişelit, asupra „Europei unite, unite ca să rămînem noi mereu prin afară, adică acolo unde şi stăm acum bolşevicioşi trufaşi & pepecedici” (p. 18). După ce îi vine să exclame împreună cu un personaj „«Doamne-Dumnezeule, ce ţară mare, ce ţară nemaipomenită pentru o minte de om şi Rusia asta?»”(p. 33), iată ce îi prinde privirea naratorului în survol: „Deasupra Tiraspolului nimic nou, doar izmenele Armatei a 14-a, decolorîndu-se progresiv, sub ochii noştri, gesticulează din cîte un crac, pe tufarii din curtea cazarmei. […] La Cernobîl, rusu-şi bagă speriat ziarele sub fund, stewardesa îi spune că-şi va păta pantalonii albi cu vipuşcă, imprimîndu-şi, poate, cum se şi întîmplă, vreo cronică dadaistă pe fese. Cînd să intrăm în Umgaria, se ridică o ceaţă asiatică, încît e imposibil să deosebeşti ungur de maghiar” (pp. 79–80).

Perspectiva devine tot mai îngrijorătoare deasupra spaţiului mioritic: „ţara e în primejdie, puterea îşi curăţă pieptenele cu scobitoarea mecanică, în timp ce bulgarii s-au postat la sud, bulgărind Cadrilaterul, ungurii – la nord, maculează cu broilerii lor Panonia strămoşească, sîrbii staţionează ontologic, la vest, iar dinspre est se avîntă ucrainienii cei cu slănina-n şip. Mai departe: Insula Şerpilor – cedată cu cicoare şi busuioc sfinţit la Sfîntul Gheorghe, Prahova – privatizată de «Lukoil», Bărăganul – cultivat mai degrabă epic şi eseisttic, Tirapolul – eh! Tiraspolul!… De Ardeal, ce să mai vorbeşti, mai bine scrii: Braşovul – destalinizat, Oradea – cu-a ei barocă biserică ungurească, Timişoara – să nu fie cu Bănat… Şi tot aşa… De la vest şi pîn’la est,/ necăjit popor acest,/ de la nord şi pînă-n sud,/ pentru neam doar eu asud! Numai Apocalipsa şi Partidul Mare şi Tare ar mai putea repara ceva…” (p. 45).

Pe această filieră „naţionalistă” sunt de sesizat şi unele pusee „protocroniste”. Încep cu unul legat de formarea etnogenezică: „Diferenţa dintre englezi şi români în abordarea problemei-cheie a ontologiei a fost clar delimitată încă de strămoşii noştri români, în preistorie, adică pînă la Bucur şi Dragoş, cînd un mucalit a zis, trîntind cu dîrjaua păstoriei în stîncile etnogenezei dochia-traiane: «a fi sau a nu fi oaie?!» Shakespeare, ambasadorul albionic la curtea Tragostiei, aduce, peste un mileniu şi jumătate, completarea anglicană. El suprimă cuvîntul oaie, pe care Hamlet, prinţul dilematic, pur şi simplu nu-l rosti, detestînd din fragedă copilărie pastoralele scoţiene şi idilele franceze cu ovine behăind pînă şi în portretele de familie ale dinastiei sale […]” (p. 97).

Tot din domeniul animalier, capra, care încă nu moare din invidia vecinului, a inventat înaintea americanilor „scăuieşul pedepsitor”. „Oricum, pe această cale au ajuns yankeii să profaneze justiţia folclorică, electrificînd-o. Oho! Dar să vedeţi cît de orgolioşi sunt irlandezii ăştia, ca Joyce, de exemplu, care din greci se inspiră, da din humuleştean, ba. D’aia şi stă Iedul trist şi melancolic (3–2=1) ca un personaj de-al lui Starobinski” (p. 62). Iată, există nu numai un Sobieski şi românii, ci şi un Starobinski şi românii, tot de pe lîngă Cetatea Neamţului. Dar şi isteaţa progenitură a caprei, iedul ăl mic, este primul ce refuză fatalismul mioritic de a se ascunde după horn şi răstoarnă „inechtabilele ierarhii caprine, care condamnă orice ied vizionar (pe vremea cînd nu exista vizor la uşă – n.m., V.S.) să se ascundă – prin locuri lăturalnice şi neprestigioase – precum un laş ce nu este” (Ibidem).

Nu mai puţin autoficţionalul Nic-a lui Ştefan a Petrei, viitor catihet, este primul nudist din proza românească şi primul hoţ. „aprobat de tot receptorul în gestul său îngurgitător de cireşe” (p. 88). „Celebru descinzător în scorburi şi protoalpinist prin cireşari, micul pătulitor de cînepă şi alte materii prime textile este cel mai vechi inamic autohton al stupefiantelor pîşuniste şi, ca să nu lăsăm pentru mîine ceea ce se poate scrie azi, nu mai puţin, un Sisif mioritic, dar exclusiv din deal în vale. Mai pe scurtătură, toate acestea fac dintr-însul (subînţelegem: el) un rebel catilinar, un semănător de pietre şi un spărgător de case laolaltă./ Ca prim olimpic al nostru la alergări mixte pe piste naturale («şi eu fuga, şi ea fuga») cu obstacole vegetale, Nică este, deopotrivă, întîiul critic al salamului zis de Sibiu pe punte de soia dracu’ (p. 88). La alt meridian, „Ibsen abia mergea la furat cireşe sau găbuia pupăze prin scorburi scandinave, turtind musculiţe între coperţi de sagă, cînd prima noră acceptă fatalitatea de a fi nora a II-a, cea mică, într-o poveste românească […]” (p. 92).

La litera de lexicon Chiriţa din unde este, se afirmă categoric faptul că personajul lui Alecsandri „suplineşte cu strălucire feministă începuturile cuceririlor spaţiale. Ea e Gagarin & Armstrong, a noastră, în fustă de brocart” (p. 36), fiind o precursoare a sufragetelor geto-dacice (care nu prea stăteau prin sufragerie, pentru bunul motiv că nu existau pe vremea aceea). „Numai vremurile tulburi în care a avut neşansa să trăiască nu i-au permis să fie ambasador al Moldovei Postmedievale la Consiliul Europei, vis împlinit abia peste un secol şi cîţiva cenţi cu zimţii piliţi prin reprezentativa noastră reprezentantă […]” (p. 37). Concluzia este că „Oricum s-ar fi arătat în horoscoapele bonjuriştilor trecutul virtual, Chiriţa este o figură renascentistă, frizînd aspiraţii enciclopedice […]” (Ibidem). Păcat că voluntara eroină nu s-a născut contextualizant!

În privinţa procedeelor stilistice, Nicolae Leahu împrumută mai ales retorica de tip folcloric, pentru a dovedi fidelitate faţă de titlul ales pentru carte: „De o frumuseţe (Ileana Cosînzeana – n.m., V.S.) că la centrul galaxiei noastre te puteai uita, dar la dînsa ba, încît purta şi prostimea, din cauza strălucirii ei ochelari cu lentile negre-negre şi tot se vedea, orbitor, rămînînd chiar păsările balcîze de aripa stîngă […]” (p. 64); „un copil (spînul – n.m., V.S.) atît de năzbîtos încît la cameleon te puteai uita cum se prefăcea, da la dînsul ce să mai vorbim […]” (p. 125); „A fost odată ca niciodată trei feciori de scroafă. Unul era cel mai mare, al doilea era mijlociul, iar cel mic şi mezin era al treilea, la număr, ca să nu încurcăm socoteala […] trei zmei-godăcei cu dinţii de fier şi codiţe de oţel, cu şalele tărcate şi copitele paricopitate” (p. 128).

Morala fabulei (de fapt, a unei anumite fabule) este prezentă şi ea („– Corbule-corbuţule, frate zburător, vei fi fiind tu nespus de deştept, dar nu poţi rosti englezeşte Nevermore!” – p. 131), alături de tonul elegiac al lui Grigore Alexandrescu: „Huideo, jigodie masonică semito-maghiară! «Ghiară, ghiară», Nistrul repetează…” (p. 45). Însă preponderente sunt sonurile eminesciene: „De unde şi deducem că imediat ce baba moşneagului s-a ales numai cu o mărgea de plastic din expediţia găinii, ultima fu primitiv ghilotinată, ca dovadă de ce suflet stă sub piepţii celei rochii a pensionarei din poveste” (p. 43); „Iară noi, noi postmodernii, mari de scofală, mici în sînge…” (p. 80); „vreun bătrîn dintre aceia cu vederi ecologiste” (p. 110).

Erotokritikon, vol. I. Făt-Frumos, fiul pixului. Poem lexicon este o carte atrăgătoare, presărată cu portrete de personaje conturate în stil spumos, prin intermediul cărora se încurajează lectura degajată. În „Epilog înainte”, mărturisind că este sătul de „obiectivitate didactică, hermeneutică spilcuită şi scientism scorţos” (p. 134), autorul precizează: „n-am exclus nici visul de a gîndi o parodie care să le pună în lumină uscăciunea metodologică şi lenevia analitică, instituind o insulă de refugiu pentru cei care nu agreează acest mod consacrat deja de a urîţi literatura, precum şi spiritul viu, dureros de viu uneori al adevăraţilor ei creatori” (Ibidem). Lui Nicolae Leahu, reconsiderarea în răspăr a unor fragmente clasice şi clasate din literatură îi prilejuieşte rare bucurii intelectuale. Mai departe scrie-n carte şi îi rămîne cititorului să aprecieze dacă a făcut o lectură delectabilă sau nu, îndemnat, poate, şi de numeroasele fragmente citate aici.

Vasile Spiridon

Revista indexata EBSCO