Nov 23, 2015

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Gheorghe Grigurcu, poetul

Deşi fragil, de o civilitate fără cusur, Gheorghe Grigurcu „beneficiază” de imaginea unui „dur”, construită, e drept, şi cu larga-i complicitate. „Căpcăunul” Grigurcu trăieşte, de fapt, în poezie şi „divinul” G. Călinescu i-ar fi fost prima pasiune critică, mărturisea. Dar criticul s-ar fi vrut lovinescian, tinzînd/ tînjind spre acel „echilibru superior”, spre o seninătate olimpiană, încrezătoare în autonomia esteticului, greu de atins, să recunoaştem. În plus, s-a bătut multă monedă pe dubla postură de scriptor a hiper-productivului Gheorghe Grigurcu, faimos poet şi critic, deopotrivă. Poetul şi-a oferit, din pricini de „economie existenţială” (cum ne lămurea cîndva), „o cooperare cu travaliul comentării”. Şi-ar fi dorit, aflăm, să scrie doar poezie şi aforisme; infatigabil cititor de poezie, a supravieţuit prin poezie (ca test cotidian), destinată, deseori, sertarului, spre deosebire de exerciţiul critic, ritmat, redactat sub presiune, imposibil de a fi amînat. Dar, se ştie, în orizontul public, prolificul autor e aproape neglijat în ipostază lirică, bucurîndu-se – observa Al. Cistelecan – de o „notorietate clandestină”. Încît, umbra criticului (vocal, iniţiind campanii de ecou) acoperă – strivitor şi nedrept – discreţia, retractilitatea unui poet de cert rafinament. Şi care ne avertiza într-un Semn de carte: „Din aceeaşi substanţă sînt poezia şi reflecţia despre poezie/ cum din aceeaşi substanţă sînt viaţa şi moartea”.

Un impozant diptic (Nimic n-ar trebui să cadă, 2011), scos la Limes, în colecţia Magister, coordonată de Mircea Petean, ar fi putut corecta această percepţie, alungînd „nedreapta umbră” (cf. Ion Pop). Urmînd, se ştie, ediţiei definitive, din 2004, folosind titlul plachetei de debut: Un trandafir învaţă matematica. Şi care „explică” impulsul ordonator-estetic (remarcat chiar la start), încercînd armonizarea contrariilor, împăcînd realitatea „oarbă”, lumea amorfă cu reverberaţiile cărturăreşti, cercetînd „povara simbolică” şi confesivitatea celui care se consideră un „mim” al Amarului Tîrg. Fiindcă „realul e mereu incomplet”, ne reaminteşte poetul, un solitar autentic, pentru care scrisul poeticesc rămîne „pariul de căpetenie”. Iar exerciţiul critic a crescut luxuriant în jurul poeziei, impunîndu-l, cvasi-unanim, ca cel mai important critic de poezie. Cu o carieră, ce-i drept, fracturată, provocîndu-i traume. În 1955, pentru un trimestru, era student la Şcoala de literatură, demascat, însă, ca „element duşmănos” (vizitîndu-i pe Arghezi şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu). O „mirabilă reintrare” în viaţa literară se producea în 1965, acceptat în echipa revistei Familia. De unde, în 1974, prin restructurare, va fi îndepărtat, ca redactor incomod (bănuim).

Dar Grigurcu a avut şi şansa unor întîlniri mirabile, de-ar fi să pomenim „relaţia feerică” cu omul providenţial, Blaga, cel care nu ezita să ofere un pronostic, confirmat cu strălucire: „aş spune puţin despre el, dacă aş afirma doar că promite enorm”. Promisiunile s-au împlinit, tînărul „neprevăzător”, exclus de la „fabrica de poeţi”, trecut prin slujbe umile, prin calvarul audienţelor şi al memoriilor, a devenit un nume de referinţă. Poetul, aparţinînd celui de-al doilea val şaizecist, a evadat din serie, aflîndu-şi nişa chiar de la start (1968); nici metodolog, nici ideolog, ignorînd producţia romanescă, criticul a rămas, şi el, credincios predispoziţiei artiste, cercetînd fluxul editorial prin grila stilistică, punînd la lucru papilele estetice. După ’89, Grigurcu intră, însă, impetuos în bătălia revizuirilor, denunţînd cu vehemenţă slugărnicia, oportunismul inculcat, mortificarea morală, rezistenţa „de cafenea”, „gradele” demisiei, oneroasele cedări etc. Cerînd ferm, obsesiv, o despărţire salubră şi reaşezarea ierarhiilor (ca proces continuu), care, prin radicalism, i-au adus reputaţia de contestatar înrăit, „stalinist”, demolator. Judecăţile sale, ca procese de moralitate, vizînd conservatorismul postdecembrist, priveau, îndeosebi, şaizeciştii tabuizaţi, văzuţi ca „valori iluzorii” (un Nichita supraapreciat, ca „iluzie estetică”, un Păunescu mereu „refolosibil” ş.a.), în general nomenclaturiştii literari, anexaţi de regim, autorii „naţionalizaţi”, idolatrizaţi, cu glorie dilatată, simpatiile sale literare îndreptîndu-se compensatoriu, îngăduitor, spre cei marginalizaţi, bemolînd scăderile. El însuşi cu experienţa marginalizării, izolat, considerîndu-se un exilat intern, Grigurcu a provocat, la rîndu-i, reacţii zgomotoase. Iată că estetul impenitent, atras de filtrul politizant (est-etică) supune, cu intransigenţă morală, suspectat chiar de gelozie literară şi resentimentarism, unui veritabil proces literatura din comunism, culegînd cazuri „pătate”, lansînd „evaluări capricioase” şi uitînd că ierarhia oficială (moştenită) „nu este complet mincinoasă” (cf. Alex Ştefănescu). Dar probele contestării au iscat un interes viu şi polemici tăioase, Grigurcu dorind un „regim liber de discuţie”. Ceea ce nu înseamnă, de pildă, că numărul buclucaş al Dilemei ar fi găzduit doar „şarje inteligente” la adresa lui Eminescu, parodiind critica apologetică. Sau că „nepătatul” Radu Petrescu ar fi mai important decît Marin Preda, căruia criticul i-ar fi cerut „o retragere sacrificială”. Fireşte, nu e cazul să insistăm; cert e că interesul pentru moralitatea externă, pentru biografie (estompat în timp, inevitabil) tulbură percepţia axiologică. Pericolul unei axiologii „mixate” e real (prejudiciind canonul), după cum iluzia unui azil estetic, mizînd, nebulos, pe morala imanentă se dovedeşte păguboasă (tot în sensul incorectitudinii). Şi Jurnalul (vol. I, Eikon, 2014) aduce în prim-plan, cu însemnări nedatate, figurile unor confraţi, inventariindu-le meticulos defectele. Dar, mai important, dezvăluie că scrisul şi cititul (profesionalizat) sînt, pentru Grigurcu, „îndeletniciri vitale”, că şirul de portrete, mărturii, evocări, reflecţii (despre literatură şi, desigur, despre mediile literare frecventate) îi oferă prilejul de a coborî în timp, diaristul mărturisind că „e ros pînă la os de amintiri”. Dacă exerciţiile memorialistice îi amintesc de „luciul unei pietre tombale”, şuvoiul amintirilor (ficţionalizate) se mulează pe „palpitul vieţii”. Să ne întoarcem, însă, la cazul poetului Grigurcu, controversat, şi el…

Refugiat în oaza esteticului, cu ferme opţiuni, scutit de presiuni conjuncturale, poetul şi-a construit un program personal, restrictiv şi singular, urmat cu stricteţe, alternînd, totuşi, preocupările. Încît, în persoana lui Gh. Grigurcu avem, afirma răspicat Marin Mincu, „cel mai dotat critic de poezie”. Publicistica sa, taxînd/ vituperînd „siesta morală” a naţiei, solidele „tradiţii băştinaşe” ale carieriştilor (recrutaţi din echipa de intelighenţi) denunţă, cu incisivitate, aşa-zisele opţiuni „genuine”, direcţionarea politică, glisările sofistice, comportamentul inerţial etc., vădind o salutară cabrare a atitudinii şi un treaz simţ civic. Vocea lirică, însă, egală cu sine, aparţinînd unui orfevru solitar, fără evoluţie, se împărtăşeşte din „cotidiana durere”, prelungind scriitura aforistică, developînd suferinţele unui resemnat: „Poezia e ca o mare iubire hărăzită eşecului”. Sau închipuind fulgurant chipul poetului, crucificat pe pagina albă, neajutorat, „ca şi cum şi-ar căuta sufletul”: „Din cînd în cînd în fiinţa lui/ Poezia revine cum roşeaţa/ în obrajii unei fete pudice” (v. Poetul). „Vaccinat”, „arondîndu-şi singurătatea”, acceptînd izolarea, nostalgia, depresia, poetul – un venetic (zice), „biet animal înţărcuit” în Amarul Tîrg – îşi suportă condiţia: „Şi totuşi e mai greu să trăieşti Poezia/ decît s-o scrii” (v. E mai greu). Poemul, ca trudă sisifică, rămîne un „magnet al pierzaniei”, se vrea, potrivit unei definiţii celebre, o „respiraţie a sufletului”. Sau, în viziunea lui Gh. Grigurcu: „O-ntîmplare în care nu se petrece nimic/ o frază fără cuvinte/ o melodie fără sunete/ şi totul se ia de la capăt” (v. Poemul).

Să observăm că „japonardul” Gh. Grigurcu (cf. Şerban Foarţă) este credincios unei formule lirice, anunţată chiar la debut, deosebită de producţia congenerilor, şaizecişti „de top”, cu reputaţii „pompate” (cum nu oboseşte a ne reaminti criticul Grigurcu). Un lirism lapidar, aluziv, compensativ, de distilare intelectualistă, aparent glacial, străin de partipri-ul generaţionist, inclusiv sub aspectul succesului „de piaţă”. De îndrăzneală combinatorie, plăsmuirile sale poetice, încrustînd îndoieli, îmbibate de concreteţe (deseori), divulgînd viaţa secretă (uneori), poartă sigiliul unui mare însingurat, sensibil, meditativ, inadaptabil. Ca şi cum „o piedică existenţială”, observa I. Negoiţescu, ar bloca revărsarea fluxului liric, ispitit de autodenunţ şi terorizat de autocenzură. Sîntem în eroare dacă l-am bănui pe interiorizatul poet de un deficit sufletesc, carenţat afectiv. În fond, este vorba despre o imagistică suavă, controlată intelectiv, livrată sub titluri enigmatice. O voinţă ordonatoare prezidează travaliul, poemul fiind o „aşchie de gheaţă”, dezvăluind „o viaţă algebrică”. Deşi, sîntem avertizaţi, lacrima ar fi „singura fereastră” prin care explorăm lumea. O afectivitate sub control, aşadar, o rigoare contemplativă sub aparenţa simplităţii, cristalografică (s-a observat), aparţinînd unui dilematic. Dezvăluită, desigur, de poet: „Nimic la voia întîmplării totul construit/ cu o rigoare care strigă sălbatică/ cu o dezordine care tace/ resignată civilizată” (v. Ars poetica). Conştient, însă, de riscurile asumate: „Adevăr vă spun se produce/ o anume diluare a sîngelui/ cînd Poezia e prea concentrată” (v. Fiziologie).

Dacă e să cercetăm dosarul de presă (impresionant!), o concluzie se impune imediat. În pofida „conului de umbră”, despre poezia lui Grigurcu s-au pronunţat, în timp, nume grele; iar grupajul de referinţe (selectiv, eliminînd aprecierile „răuvoitoare”) probează convingător această recepţie prestigioasă. E drept, poetul mizează pe opiniile poeţilor, singurii care ar fi capabili să prizeze, „din interior”, oferta lirică. Drămuindu-şi timpul, îmbrăţişînd un program auster, Gh. Grigurcu vede în scris „o mănuşă aruncată vieţii”, ascultînd de implacabile legi estetice: „Nu există alte legi estetice/ decît cele adunate-n suflet de-a lungul anilor/ asemeni unei igrasii”. Cum metafora rămîne un „orgasm/ al lucrurilor”, îndemnul vizează continua re-formare: „Să fii piatră/ purtătoare de Forme/ să gemi aidoma/ unei femei care naşte”. (v. Să fii piatră). Sperînd într-un timp incert care, însă, va veni: „Şi poate totuşi o zi cîndva/ să reînvie ceea ce pare pierdut/ sau şi mai puţin o vorbă/ cu care mă apăr/ cu care vreau să par că sînt altul/ sau şi mai puţin în clocotul/ indiferent al respiraţiei.” (v. Şi poate totuşi o zi). Fiindcă „Somnul Formei/ naşte monştri”, citim într-un alt Semn de carte. Iar arta „schingiuieşte realul/ apoi îi pansează/ rănile-n taină” (v. Artă). Şi, constată poetul, Nimic nu mai cade: „Nimic nu mai cade/ aşa cum cădea odinioară/ nimic nu se-nalţă/ aşa cum se-nălţa odinioară/ ci doar o mişcare lîncedă/ de la dreapta la stînga şi înapoi/ spre-a sugera susul şi josul/ absenţă ce totuşi mai plapită.”

Pornind de aici, am putea să ne întrebăm ce ar insinua titlul propus pentru cele două masive volume de la Limes. Că din tot ce a produs, de-a lungul anilor, poetul (de certă identitate statică), nimic n-ar trebui să cadă? Examinînd scrupulos peisajul liric, cu puzderia de poeţi aculturali, cu mulţimea subautorilor care au inundat piaţa, evident că tăietura versului lui Gh. Grigurcu impune. Iar autorul din Amarul Tîrg nu ezită să denunţe flagelul: „Ei scriu cu uşurinţa/ cu care noi citeam cîndva/ ei trăiesc cu uşurinţa/ cu care viaţa/ ne ia pe toţi de la capăt/ înainte de-a ne spune ceva.” (v. Poeţii tineri).

Or, dl. Grigurcu, reamintim, ţine enorm la identitatea de poet. Critica a venit ulterior, complinitor, recunoştea cel care a făcut din scris o „transcendere salvatoare”. Scrisul ca obligaţie imprescriptibilă înseamnă un oblomovism biciuit. Iar diferenţierea rămîne strategia victorioasă, urmînd ca odraslele livreşti să probeze chemarea lirică. Dacă moliciunea resemnării nu a atins fibra criticului (mereu ofensiv-vehement), poezia sa e pătrunsă în intimitate de „simfonia destrămării” (cf. Oct. Soviany). Azi – recunoaşte poetul – „tragedia şi comedia au devenit sinonime/ cei doi ochi prin care ne priveşte Dumnezeu” (v. Şi trîmbiţa pusă pe masă). Criticul Grigurcu preia simbolistica trîmbiţei şi vesteşte zgomotos o nouă ordine literară, iritat că sacrosancta ierarhie şaizecistă, alimentată ani în şir cu „epitete entuziaste”, rezistă, în pofida bătăliilor d-sale. Da, o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întîrzie. Chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor.

Contestatar „înrăit”, „taliban” în oastea lovinescianismului (zicea Cristian Livescu), cel care dă ora exactă în literatura contemporană (crede Mircea Popa), om-sinteză a unor provincii istorice (basarabean de formaţie ardelenească, trăitor între olteni), Gheorghe Grigurcu este, neîndoielnic, o personalitate de formulă complexă pentru care scrisul este chiar suportul existenţial. În consecinţă, criticul poate afirma neted: „scriu, deci exist”. Îmbibat de livresc, cu dese „ulceraţii” de ordin biografic, acuzînd (voalat) destinul şi (apăsat) urbea exilului (acum un topos emblematic), socotindu-se „în primul rînd poet” (cum, deseori, a precizat), Gh. Grigurcu trăieşte, credem, o dramă; fiindcă poetul, fragil, caligraf, virînd spre aforistic este eclipsat de critic, stă în umbra lui. Chiar dacă poezia, tratată „neglijent” (suna un vechi reproş), nu este un exerciţiu secundar; chiar dacă, ne asigură dl. Grigurcu, un critic fără poezie ar fi „un chip cu un ochi scos”.

Această hărnicie (invidiată), livrată ritmic, denotă un splendid ataşament pentru literatură, rarisim într-o vreme a dezerţiunilor. Credincios cronicii într-un timp care proclamă profetic moartea speciei şi „vacanţa criticii”, Gh. Grigurcu ar fi – după Ion Pop – „personalitatea cea mai ataşată de viaţa literară”. N-am subscrie, totuşi, afirmaţiei. Retras, dar prezent în revistele noastre, proeminentul critic iubeşte literatura, nu viaţa literară. Destinul său, ne reaminteşte obsesiv, e neadaptarea. Strădania sa ar fi cea de a-şi găsi locul printr-un efort de impersonalizare. Să observăm că Gheorghe Grigurcu, un cititor împătimit, cu ochi exersat, un spirit necapitulard, şi-a găsit demult locul în literatura noastră. Cu acuitate perceptivă şi rafinament stilistic, domnia-sa rămîne neclintit de veghe în foişorul său din Amarul tîrg. Încît, cu riscul de a-l mîhni, vom nota (greşind poate) că poetul nu-l „încurcă” pe critic, dar criticul (care e şi un polemist de forţă) şi-a tăiat partea leului. Şi nu prea credem că posteritatea va răsturna raportul…

Fireşte, pentru Gh. Grigurcu poezia nu e un exerciţiu secundar. „Îmi permit – ne avertiza criticul – a mă socoti în primul rînd poet”. Iar Octavian Doclin nu ezita a-l considera „cel mai modern liric român”. E drept, poetul „nu s-a născut şaizecist” şi pariază pe durata lungă, scria şi N. Coande, dezvăluindu-ne matriţa Grigurcu: un retractil, vieţuitor „în margine”, asumîndu-şi însingurarea şi cercetînd lumea printr-un ochean întors, autocontemplîndu-se, „cultivînd” (voluptuos, am zice) falia care îl desparte de generaţia sa biologică. Poetul însuşi, în splendidul poem Amintire homerică (cules în România literară) ţinea să ne reamintească: „fiecăruia i se cuvine propriul cal troian, aşa e?” Iar în Cerc şi punct (Editura Alfa, Iaşi, 2010), lirismul său „sever şi adînc” (cf. I. Negoiţescu) căpăta noi valenţe pe linia autoscopiei; cafeneaua-groapă îi îngăduie a observa deriziunea, monotonia, curgerea timpului „prefăcut în mărunţiş”. Cum Gh. Grigurcu are încredere „doar în criticii care sînt ei înşişi poeţi” (mărturisea Dorei Pavel), acest „profil” pare văduvit de girul credibilităţii. Şi poate chiar ne înşelăm repetînd stăruitor că poetul ar fi eclipsat de critic. Dar nici N. Manolescu nu credea altceva, conchizînd: „Important rămîne criticul, unul dintre cei mai buni din cîţi avem”. Să recapitulăm: el debuta cu un volum de versuri în 1968 şi va încerca, în timp, să facă din poem o „aşchie de viaţă”; adică, o poezie strunită, împinsă spre asceză şi reverie geometrică, purtînd pecetea intelectualismului. Un lirism reflexiv, aforistic, ajungînd – observa tot N. Manolescu – la o „metaforă fără context”, luciditatea ucigînd ardenţa senzorială. Fiind (şi) critic, Gh. Grigurcu nu poate ignora contextul. Un maliţios nota că prin exerciţiul critic (act secund, vai, legat de terestritate) Grigurcu îşi cîştigă „existenţa lirică”. Oricum, volumele sale (nu puţine, nu subţirele) dezvăluie nesaţiul lecturii; criticul nu e un teoretician, nu pare a fi bîntuit de tirania metodelor, de imperialismul scientist; dimpotrivă, visează gradul zero al comentariului; vrea, inspectînd peisajul nostru literar, să citească totul cu ochi proaspăt, înviorînd textele, afundîndu-se voluptuos în frazele despletite, lenevoase, cu fosforescenţe exotice.

„Uitat” la Tg. Jiu, aflat acum la „o vîrstă crepusculară”, cum se mărturiseşte într-o lungă confesiune, ispitit de Dora Pavel (v. O provocare adresată destinului, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009), Gheorghe Grigurcu acceptă „devoalarea”. Incomodul critic („eclatant”, nota, îndreptăţit, Al. Cistelecan), consecvent, trăitor într-un mediu neprielnic (Amarul Tîrg devenind, totuşi, un topos emblematic), un caligraf cu erupţii de revoltă, oferindu-şi preumblări în zăvoiul Gilortului etc. îşi impune şi urmează, cu stricteţe organizatorică, programul cotidian, de supraveghetor inclement al mişcării literare, răspunzînd prompt unor obligaţii multiple (printre altele, diriguitor de reviste: Acolada, Confesiuni). Şi, în acelaşi timp, apărîndu-şi imaginea („meticulos şi sîcîitor”, scria Alex Ştefănescu), poetul-critic fiind şi un polemist de temut. Chiar un „canibal axiologic” şi un furios „demolator”, atins de grafomanie, zic unii. Reiterativ, sub povara unor regrete neîmblînzite, apar toponimice (Oradea, Clujul estudiantin, „surghiunul” de la Tg. Jiu): „am plecat ca un somnambul zicîndu-mi că mai am/ timp destul spre-a mă jertfi cum se cuvine”. (Cluj, 18). Şi refugiat în parcul Amarului Tîrg, contemplîndu-şi destinul bacovian: „Te uită cum ninge iulie” (v. Iată violenta distracţie). În fond, Gh. Grigurcu ne asigură că, stăruind cu o doză de sentimentalism (asigurînd plus-valoare) asupra marginalilor sau întîrziaţilor, ia distanţă faţă de ierarhia moştenită, oficială, refuzînd a se prosterna în faţa idolilor; şi încercînd a întreţine, astfel, „libertatea discuţiilor în jurul lor”. În numele acestor discuţii libere şi poetul Gh. Grigurcu are dreptul, credem, la urgente reevaluări. Totuşi, o întrebare ne dă tîrcoale: cum se împacă poetul Gheorghe Grigurcu cu criticul omonim? Cu ani în urmă, scriind despre Adrian Marino (văzut ca un „ciclop livresc”), criticul Grigurcu îşi aşeza însemnările, uşor maliţioase, sub un titlu care i se potriveşte ca o mănuşă: Drama identităţii. Într-adevăr, incomod, însingurat, insistent, îmbibat de livresc, redutabil polemist, cu frustrări existenţiale, spirit vibratil, impresionist în descripţie, calofil în scriitură, radical în judecăţi, „exilatul” de la Tîrgu Jiu trăieşte această dramă, acutizată de reticenţele (nu puţine) faţă de poet. Cum ne-am putea oare explica absenţa sa din juriul premiului Eminescu sau de pe lista celor nominalizaţi? Deşi, am văzut, aprecierile superlative nu lipsesc iar poetul, un hiper-lucid, trudind la o operă deja impozantă, cinsteşte, după puteri (cum mărturisea), poezia.

Revista indexata EBSCO