Nov 23, 2015

Posted by in Cronica literara

Dan MÃNUCÃ – Proza fantasticã româneascã. Modalitãţi narative

Proza fantastică românească, Modalităţi narative de Ana Alexandra Sanduloviciu se înscrie în rîndul numeroaselor cercetări dedicate, în ultimul timp, literaturii noastre fantastice. Din 1975, an în care a apărut cea dintîi amplă şi sistematică exegeză pe teren românesc, preocupările faţă de acest aspect al scrisului nostru beletristic nu au încetat să sporească. Pe de altă parte, scriitorii înşişi au fost atraşi tot mai mult de posibilităţile pe care fantasticul le oferă creativităţii, provocînd, în acest fel, atît teoria, cît şi critica literară. Însă foarte puţini critici şi teoreticieni s-au arătat interesaţi de specificitatea intrinsecă a ceea ce am putea numi „discursul fantasticului”, captivaţi fiind, în primul rînd, de tematica acestuia. Mai curînd scriitorii au fost cei care s-au încercat în această direcţie, deşi nu prea au fost luaţi în seamă. Volumul se înscrie în rîndul acelor, foarte puţine, exegeze care caută să afle dacă există sau nu particularităţi proprii discursului propus de literatura fantastică şi modalităţile în care o parte din aceste particularităţi se regăsesc în literatura noastră.

Autoarea volumului s-a arătat preocupată de mai mult timp de această chestiune, căreia i-a dedicat cîteva referate susţinute la diferite reuniuni ştiinţifice internaţionale atît din ţară (din Cluj-Napoca ori Iaşi), cît şi din străinătate (Franţa, Turcia). Cîteva din aceste comunicări au şi fost tipărite în tomurile corespunzătoare apărute în ţările respective, precum şi în reviste academice şi universitare. Perseverenţa nu a întîrziat să îşi arate roadele, mai ales că a fost ajutată de o bogată bibliografie, nu numai de calitate, ci şi recentă.

Autoarea pleacă de la două premise expuse cu o claritate care se va răsfrînge, apoi, asupra întregului. Ea a avut în vedere, în primul rînd, „aspectele care reunesc textele fantastice într-un gen literar autonom” şi, în al doilea rînd, s-a bazat pe certitudinea că „discursul fantasticului nu poate exista decît în spaţiul povestirii, stabilindu-se astfel orientarea spre epic a acestui tip de literatură” (p. 208). Desigur, nu este vorba de opinii proprii, dar însăşi adeziunea la aceste poziţii de principiu este menită să scoată în evidenţă seriozitatea demersului întreprins,, prin care s-a căutat descifrarea a ceea ce se numeşte „codul” acestui tip de discurs.

Într-adevăr, fantasticul nu poate apărea şi nu se poate dezvolta decît pe un suport epic, din motive pe care autoarea le analizează pe larg în capitolul intitulat Opinii teoretice asupra fantasticului. Aici, sînt trecute în revistă părerile celor care şi-au expus punctul de vedere asupra rădăcinilor fantasticului, precum Castex, Todorov, Sergiu Pavel Dan, Schneider, Bozzeto. Toţi aceştia subliniază raporturile strînse dintre fantastic şi epic. Mai mult chiar: invocă, frecvent, existenţa unui aşa numit „gen literar” al fantasticului, consolidat treptat, în literatura europeană, începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cred că folosirea termenului de „gen literar” pentru literatura fantastică merită o discuţie specială. Disciplina numită, cam rebarbativ, genologie a cunoscut, de-a lungul vremii, transformări numeroase şi chiar spectaculoase, încît, azi, se vorbeşte fără rezerve despre existenţa unui gen literar nou, anume diarismul. Oare nu este totuşi prea mult? La fel şi în cazul literaturii fantastice: nu este totuşi prea mult a o numi „gen literar”? Cu atît mai puţin se justifică, în cazul de faţă, statutul de „gen literar”, cu cît literatura fantastică se înscrie fără reproş în perimetrul genului epic din triada tradiţională (liric, epic şi dramatic). Aşa cum am precizat, vagul terminologic pe care îl semnalez nu aparţine autoarei care l-a împrumutat de la acei teoreticieni care ignoră un fapt fundamental, semnalat tot de ei, anume că literatura fantastică nu poate fi înţeleasă în mod adecvat decît dacă o înscriem în ramele genului epic. După părerea subsemnatului, ar putea fi vorba doar de încă o „specie”, şi încă din acelea numite „de frontieră”.

Aşadar, respectînd consecvent relaţia fundamentală de subordonare a literaturii fantastice faţă de genul epic, Ana Alexandra Sanduloviciu şi-a structurat lucrarea în capitole care urmăresc marile planuri fireşti pentru orice construcţie epică: naraţiunea, planul oral, planul spaţial şi personajul. Mă voi opri, ceva mai tîrziu, asupra felului în care d-sa le abordează. Pentru început, insist asupra unui procedeu general folosit în , anume exgerea argumecrareantelor atît din studiile teoreticienilor, cît şi din eseurile practicienilor, adică ale scriitorilor, români şi străini, de literatură fantastică şi care au „îndrăznit” să îşi expună opiniile în această privinţă. Spre exemplu, Borges şi Mircea Eliade stau, în notele însoţitoare ale textului, alături de teoreticienii sus amintiţi. Lucrarea a reuşit să evite astfel unul din riscurile majore ale exegezelor de tip universitar, anume ruptura profundă şi deseori ireconciliabilă dintre realitatea vie a operei şi abordarea acesteia după preceptele preconcepute ale unei grile oarecare. Dimpotrivă: Ana Alexandra Sanduloviciu a plecat mai întîi de la sensurile fundamentale ale textului, cărora le-a subordonat truvaiurile, ce-i drept – inteligente, ale celor pe care i-am putea numi probabilişti. Discutarea naraţiunii pleacă de la cîteva opinii ale lui Borges, pentru a ajunge la raportul /verosimilitate dintre fantastic şi mimesis, raport fundamental, cum se cunoaşte, spre pildă, pentru Todorov. De aici, se trece la analizarea prezenţelor literare româneşti concrete. De aici, o prudenţă salutară, care evită certitudinile didacticiste şi care îşi propune să mizeze pe aşa numita „proba adevărului ficţional” (p. 49). Ajunsă la acest punct, autoarea nu renunţă la prudenţă şi, trimiţînd acest „adevăr ficţional” la cititor conchide la fel de exact: „fantasticul nu aduce nimic nou faţă de romanesc” (p. 52).

Nu se renunţă la această atitudine salutară nici în cele trei capitole care urmează şi în care problematica timpului, a spaţiului şi a personajului, extrem de atrăgătoare, ar fi putut crea derapaje. Însă şi de această dată, autoarea respectă procedeul iniţial, adică întîietatea acordată textului, nu interpretării, şi, cînd discută timpul, pleacă mai întîi de la povestirile lui Mircea Eliade, continuă cu acelea ale lui Vasile Voiculescu, pentru a conchide că, într-o povestire de acest fel, naraţiunea foloseşte ceea ce, adaugă subsemnatul, Genette numea anacronisme (cu sensul de glisări temporale) spre a face posibilă instalarea fantasticului (p. 98).

Un alt merit al autoarei constă în folosirea conceptelor teoretice în scopul sprijinirii intuiţiilor critice şi al definirii, pe această cale, a specificului autorilor români luaţi în discuţie. Semnalez, spre exemplificare, paralela dintre Eliade şi Voiculescu (p. 110-111), prilej de a evidenţia predominarea spaţiului sacru, în cazul celui dintîi, şi a spaţiului mitic, în cazul celui de al doilea. De apreciat este, de asemenea, tentativa de stabilire a unor orientări generale cu deosebire prin evadarea din fixismele didacticiste. Fireşte că, dintr-o cercetare dedicată fantasticului literar românesc, nu pot lipsi numele lui Eminescu, Eliade, Voiculescu. Dar a limita cercetarea doar la aceste nume înseamnă a sărăci literatura noastră într-un sector reprezentativ, din acest punct de vedere, pentru însăşi această literatură. Este ceea ce s-a evitat, introducîndu-se în discuţie numeroase alte nume care, chiar dacă nu sînt în întregime necunoscute cercetătorilor, diversifică şi totodată susţin argumentările din teză. Apar Beneş, Mircea Cărtărescu, Nicolae Gane, Paul , Radu Albala, Vincenţiu Alexandru Georgescu, Pan Izverna, Oscar Lemnaru, Sergiu Someşan, Dan Stanca. Premisa de la care pleacă seăl este cu totul judicioasă: „pe lîngă operele arhi-cunoscute şi mereu discutate, au existat şi încercări mai puţin reuşite, dar cu un rol bine determinat, acela de familiarizare treptată a receptorilor cu o proză mai puţin accesibilă precum fantasticul” (p.163).De aceea, sînt introduşi în discuţie şi minorissimi de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului trecut, precum Mauriciu Rola, Radu Baltag, Vasile Demetrius, N.N. Beldiceanu, Vasile Savel, priviţi tocmai din perspectiva amintită. Acestora le-am putea adăuga şi nume recente de scriitori, ca Vasile Constantinescu, Alexandru Ecovoiu sau Duşan Baiski, prin ale căror nuvele şi romane s-a îmbogăţit (ca să folosesc o expresie din volumul de faţă) „progresia «narativei» fantastice” româneşti actuale constatata in volumul de fata.

Structura fantasticului este întregită prin abordarea modalităţilor de concepere a personajelor, dintre care se discută dublul, umbra şi masca, dar au fost eliminaţi, spre exemplu, anticarul (cu variante ca arheologul, ceasornicarul) sau hangiul (hangiţa). Nu este discutată nici descrierea. Aceste omisiuni sînt însă suplinite de propunerea temerară a întinsului capitol al şaptelea de a realiza O încercare de tipologie narativă (p. 133-207). Introdus printr-o clarificare a termenilor naratologici, acest capitol îşi asumă declarat riscurile sistematizării (p. 155) şi îmbină teoreticul cu analiza aplicată. Sînt determinate două trepte principale în ceea ce se numeşte „progresia funcţiei narative” (p. 158). O primă etapă, aceea a precursorilor (Alecu Russo şi Nicolae Gane), este apreciată drept inegală, dar propunînd modele folclorice preluate de urmaşi precum I.L. Caragiale sau Gala Galaction. Cea de a doua etapă ar începe în deceniul al treilea al secolului al XX-lea şi ar dura pînă în prezent, fiind ilustrată de nume precum Cezar Petrescu, Vincenţiu Beneş, Cella Delavrancea, Paul Alexandru Georgescu, Mircea Cărtărescu. Între cele două etape, autoarea nu vede, pe bună dreptate, doar diferenţieri cronologice, cît, mult mai mult, deosebiri fundamentale sub raportul varietăţii subtile a arhitecturilor narative. Evaluările sînt controlate prin frecvente trimiteri comparatiste, cu ajutorul cărora doctoranda subliniază concordanţele cu literatura universală a momentelor respective, precum şi realizările autohtone.

Aşa cum va fi reieşit din cele de pînă acum, lucrarea Modalităţi narative în proza fantastică românească reprezintă o contribuţie remarcabilă la o mai bună cunoaştere a acestui segment important al literaturii noastre.

Revista indexata EBSCO