Nov 23, 2015

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Povestea procesului de la Ierusalim într-un roman de Claudia Partole

De ceva timp încoace, imagini vechi sunt reluate, re-inventate, re-descoperite, într-o frenezie dictată, pe de o parte de fluxul tot mai mare de informaţii ce străbate lumea modernă, pe de altă, paradoxal, am putea spune, de o recrudescenţă a imaginarului religios şi para-religios ce se petrece simultan şi/ sau nu paralel cu tot ce e complicat şi mai modern la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. Sunt deja nume de autori deveniţi celebri prin scrierile lor, romanţate şi/ sau documentare, în care „filmul” unor evenimente ce au darul de a uni realul imediat cu sacralitatea a reuşit, de fiecare dată, să capteze atenţia unui număr mare şi foarte mare de cititori. Dar, dincolo de toate, există o foame continuă a cititorului de oricînd, de a descoperi mereu faţete ale lumilor posibile şi, de asemenea, de a i se crea senzaţia magică că, prin intermediul textului, se apropie de Adevăr, de adevărata Lumină a Cunoaşterii sau, dimpotrivă, să cunoască tot felul de teorii ale conspiraţiei, ce asociază, frecvent, nume de mari artişti/ clerici importanţi/ filosofi/ oameni de ştiinţă cu documente şi opere re-descoperite ce aduc sau par să aducă noutăţi tulburătoare, dintr-o anume perspectivă sau elemente specifice mai degrabă blasfemiei, din alte perspective.

În cele ce urmează, facem trimitere la un roman semnat de Claudia Partole (Trandafirul pustiului, Editura Lumina, Chişinău). E un roman în care autoarea, de bună seamă cunoscătoare a unei bune părţi din literatura de genul celei la care am făcut trimitere mai sus, se referă la evenimentul din 25 iulie 1931, Procesul de la Ierusalim, „cînd a fost clarificat destinul creştinismului şi Iisus a fost reabilitat”, după cum precizează ea însăşi în postfaţa de autor ce închide cartea. În aceeaşi postfaţă se face trimitere şi la textul care a generat, de altfel, alcătuirea acestui roman, anume scrisoarea/ scrisorile Claudiei Pilat, soţia guvernatorului cu acest nume. Autoarea vorbeşte efectiv de o carte intitulată Iisus Hristos, documente secrete, carte ce probează nevinovăţia lui Iisus şi care, printre alte documente, include şi corespondenţa Claudiei cu Fulvia. Nu e mai puţin adevărat că multe pagini de webografie trimit, de asemenea, spre acest document apocrif (de exemplu, http://www.philadelphia.com.ro/restituiri/scrisoarea-sotiei-lui-pilat-din-pont-claudia-procula.html) , demonstrîndu-se că este vorba despre o temă de interes.

Desigur, autoarea este determinată nu de căutarea senzaţionalului ci, aşa cum o demonstrează de multe ori prin text, de scrierea unei cărţi care s-o reprezinte, o carte în care figură centrală devine Claudia Procula. „cea care a văzut în vis Adevărul”, cea care prin scrierea de epistole, ce nu au cum să ajungă la destinaţie, îşi scrie de fapt sieşi, într-o încercare de sublimare şi decantare a Visului şi a Realului, ea devenind astfel, într-o altă ecuaţie, un alt gen de martor, într-o istorie ce priveşte chiar destinul umanităţii moderne.

O parte din geneza şi din motivaţia cărţii e descrisă astfel, tot de Claudia Partole (nu e deloc complicat de văzut o simetrie onomastică autor/ personaj): „Dacă nu vizitam Ierusalimul şi Roma, mult mai greu aş fi lucrat această carte. Păşind pe pămîntul sfînt, am simţit profunzimea unui trecut care, deşi nu-mi aparţine, e şi al meu. Era exact în ajunul paştelui, încît părea că pot schimba ceva. Poate acelaşi sentiment l-o fi trăit şi Claudia Pilat şi, din întîmplare, am călcat pe urmele ei?!// Fiind în deşertul Iudeii, mi-au căzut în cale cîţiva stropi de ploaie. Un fenomen rarisim pentru deşert! Tot atunci s-a produs o altă minune: călăuza noastră a descoperit în clepsidra uriaşă a pustiului, iţindu-se printre firele de nisip, o crenguţă înverzită. O culese cu mare grijă, spunînd: E trandafirul pustiului, planta care a crescut pe urmele lui Iisus. Această floare e mirifică! Cine o are în mînă e deschizător de taine…”.

Rezultă un roman ce beneficiază din plin de povestea Procesului de la Ierusalim şi de posibilitatea de a introduce, drept piesă principală a textului, acea corespondenţă a Claudiei Procula; în condiţiile în care atît povestea Procesului din 1931, cît şi secvenţele biblice sunt ele în sine suficiente, romanul ar fi putut fi dezvoltat mult mai mult: se pare însă că autoarea a preferat să lucreze pe un teritoriu concentrat, determinată de o fundamentare a Luminii, aşa cum a dorit ea să se întîmple în această carte.

A rezultat un roman bine articulat, care a ştiut să îmbine povestea modernă (la rîndul ei avînd două componente: una vizează latura neobişnuită a derulării unui proces ce priveşte lumea întreagă, fiind vorba de re-discutarea „vinovăţiei” lui Iisus de către un tribunal modern, cealaltă este (analog romanului bulgakovian Maestrul şi Margareta) o re-ordonare ad-hoc a evenimentelor din preajma ispăşirii de pe Golgota; de remarcat că şi într-un roman şi în celălalt, înţelegerea marelui fior transcendent e mediat un Pilat, guvernatorul sîngeros din romanul bulgakovian, soţia acestuia, cea care primeşte imaginea adevărului în vis, în cazul romanului scris de Claudia Partole. Celălalt personaj interesant, din lumea secolului XX, este cel care conduce procesul, Veidelsel, care, spune naraţiunea, pe linie paternă, se trage din Iuda din Keriot, zis şi Iscarioteanul. Şi în acest sens s-ar fi putut dezvolta o linie distinctă de dezvoltare a povestirii, anunţată de altfel de paginile de început ale romanului; naratorul se lasă însă captivat de intruziunea personajului misterios, femeia care aduce de la Vatican paginile corespondenţei vechi de două milenii, re-direcţionînd astfel cursul textului spre descrieri de stări, sentimente, opinii, consemnări de evenimente, coşmaruri, impresii puternice din preajma evenimentului major al umanităţii, în fapt unic şi imposibil de cuprins.

E o strategie interesantă a unui narator mereu atent la captarea atenţiei cititorului modern (mereu grăbit şi descoperit spre alte surse), prin fraze bine gîndite în acest sens: „Ce ştiu cei de la Vatican şi noi nu ştim?” sau „Se pregăteşte o nouă răstignire a Mîntuitorului!” sau „Atunci Veidelsel îşi aminti că se spălase pe mîini” sau „Se zice că ar creşte în urma paşilor unui profet tînăr care acum e venerat de toată Iudeea…” sau „căci am venit cu zeii, dar m-aş întoarce cu El”. Toate acestea conduc spre o naraţiune scrisă în ritm antrenant, cele două mari planuri narative înglobînd un al treilea: Claudia Procula, cea care devine martorul sensibil şi cu adevărat motivat al istoriei christice, are de dat propria-i jertfă, moartea copilului propriu, dublînd astfel imaginea mitizată a mamei ce trebuie să vadă, să accepte, să înţeleagă durerea pierderii unice. Şi aici e un punct de meditaţie al romanului, naratorul din romanul scris de Claudia Partole ştiind să construiască şi să argumenteze în interiorul textului într-un mod cu totul convingător.

Iar la distanţa de cele două milenii, un alt personaj apropiat de cele biblice prin suferinţă, soţia judecătorului, re-citeşte scrisorile Claudiei Pilat, cunoaşte miracolul credinţei şi vede: „Era un trandafir miniatural, firav, cu petale abia vizibile de un violet transparent, aşa cum e cerul Israelului, primăvara devreme.” Iar mai apoi, personaj aflat în suferinţa dictată de neputinţa de a umbla, va auzi şi cuvintele care veneau parcă din ea şi dintotdeauna, din Timp: „Surge et ambula!”

Într-un roman nu de mari dimensiuni, concentrat însă asupra unui fond de imagini de calitate şi asupra unor conţinuturi ideatice pe măsură, Claudia Partole reuşeşte să scrie o carte în care sensibilitatea şi profesionalitatea se întîlnesc, ceea ce nu e puţin lucru, rezultînd o carte care are curajul de a trata o temă veche şi, totuşi, mereu nouă.

Revista indexata EBSCO