Nov 23, 2015

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Ştefan Augustin Doinaş, „demonul cu caracter tragic”

„Da: mie, celui stins aici – uitare./ Să cadă praful pe scriptura mea.”

S-a lăsat o tăcere grea, apăsătoare, asupra creaţiei lui Ştefan Aug. Doinaş, după apariţia monografiei lui George Neagoe, Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013. Adevărul atent documentat despre biografia acestui autor a picat ca o piatră tombală, ducînd din ce în ce spre uitare o operă pînă nu de mult intens comentată, elogiată, premiată, propusă chiar la premiul Nobel, în care mulţi critici vedeau un strălucit urmaş al lui Lucian Blaga şi un produs reuşit al modernismului european. Recrutat cu „angajament” în regulă în rîndul informatorilor fostei Securităţi, în urma unui proces ce i-a fost înscenat în 1957, proces încheiat cu sentinţa executării unui an de închisoare, autorul Mistreţului cu colţi de argint intră în galeria foştilor deţinuţi (politici) deveniţi „turnătorii” de vîrf în rîndul breslei scriitoriceşti, Caraion, Paleologu, Negoiţescu, Balotă, Radu Enescu şi încă alţii (lista completă n-o ştim). Cu asta, şi Cercul literar de la Sibiu, intrat în legendă, considerat multă vreme o nouă „Junime”, un mediu eroic al apărării autonomiei esteticului, în anii tulburi ’40, implicînd desigur şi criteriul etic, evocat ca pavăză, a căzut „la pachet” în dizgraţie, în hăurile întunecoase ale decăderii morale. Ce grupare literară de elită a fost asta, ai cărei autori s-au turnat mai tîrziu pe ascuns între ei? George Neagoe susţine că academicianul Doinaş (Ştefan Popa, în acte civile), acest mit al „rezistenţei prin cultură”, a fost de fapt un „politician al literaturii”, „aservit şi contestatar deopotrivă”, apelînd la ipostaze heteronime pentru a-şi exersa înclinaţiile de manipulator fără scrupule (Ion Motoarcă, Grigora Laza, ca pseudonime de conjunctură; Andrei Golfin, Gogu Ivan, nume conspirative din dosarele CNSAS). A ajutat poliţia politică la defăimarea lui Ion Negoiţescu, ca fost legionar, ducînd la arestarea acestuia, în 1961, a lui Cornel Regman, şi el „cerchist”, a lui H. Grămescu, M. R. Paraschivescu şi încă alţii. A fost duplicitar, s-a supus îndeplinirii unor misiuni, chiar şi în străinătate (nu se ştie încă amploarea materialelor furnizate despre „transfugi”), şi-a turnat prietenii, dar şi duşmanii (Al. Andriţoiu şi Adrian Păunescu s-au aflat printre ei, în pofida faptului că acesta din urmă îl plătea regeşte pentru articolele publicate în „Flacăra”!), obişnuia să conceapă turnătorii în formă eseistică, lungi şi clevetitoare, în care detecta, prin citate din opera victimelor, pasajele în care acestea contraveneau regimului. A dat mereu impresia unei severităţi, unui olimpianism superior, autoritar, distant, mască aulică sub care se ascundea un ins atent la tot ce e în jur, dominat de o psihoză justiţiară. Aici poate aflăm explicaţia „pactului cu diavolul”, dînd curs unor frustrări dense, dar poate şi din dorinţa de a lovi în impostura şi arivismul literar, apelînd cu laşitate la braţul tenebros al Securităţii.

Şi totuşi, oricît de tare ne-a înşelat, oricît ne-ar face să-i detestăm perfidia, pe Doinaş nu-l putem arunca uşor peste bord din istoria noastră literară. Fie şi citită prin grila unor încifrări şi hieroglife îndrăzneţe, opera sa poetică are coerenţă, e bine articulată şi rezistă, la fel şi cea eseistică, unde a teoretizat excepţional orfismul şi conceptele modernităţii poetice. Traducerea impecabilă, cu rigoare erudită şi fluenţă, a „Faust”-ului goethean sau a paginilor din Hölderlin, neuitatul raport pe care l-a rostit apăsat la Colocviul de poezie de la Iaşi, din 1978, producînd un frison de revoltă în rîndul scriitorilor şi senzaţia că aceştia pot înfricoşa regimul, „sistemul”, cum îi spunem astăzi, contribuţia la ţinuta înaltă şi valoarea intelectuală a revistei „Secolul 20”, singura fereastră spre lume pentru cîteva promoţii de tineri scriitori, faptul că a produs în rîndul generaţiei optzeciste o adevărată şcoală a subversiunii, obişnuind-o să „gîndească” textul poetic şi să conceapă o lume poetică, iată cîteva motive care pot configura un recurs la „cazul” Doinaş, victimă a derutei politice din tinereţe, a fricii şi traumelor de închisoare, a acuzelor ce i s-au adus privind afinităţile cu „aripa” homosexuală a cercului sibian (latură pe care George Neagoe o abordează în treacăt), dar mai cu seamă a dorinţei disperate de afirmare, pentru care a fost în stare să-şi sacrifice integritatea. A încercat să-şi repare greşeala printr-o atitudine demnă, de opozant virulent, care se joacă riscant cu focul, dar trecutul venea necruţător din urmă. A fost dintre cei care au mizat totul pe destinul şi statura operei. Operă da, caracter ba!

 

„Cînd fiarele cutează să te-nfrunte…/ loveşte-le…/ Apoi purcede-n sus”

În datele ei esenţiale, poezia lui Ştefan Aug. Doinaş dădea măsura originalităţii sale încă în manuscrisul cărţii definitivate în 1947 şi care aştepta să apară un an mai tîrziu, sub titlul Alfabet poetic. Cazul rămîne insolit în literatura noastră: volumul de debut al poetului, în alcătuirea sa iniţială, a trebuit să suporte o întîrziere de peste 30 de ani, pînă să fie pus în circulaţie, nu respectîndu-i-se întrutotul cuprinsul şi structura, ci în contururi aproximate, fapt ce se întîmpla abia în 1978, cu prilejul antologiei de autor de la Editura Minerva (col. BPT), care a căpătat de altfel – omagiu tardiv – genericul neîmplinitei prima verba. Adăugînd că lucrarea de licenţă Tragic şi demonic urma să fie susţinută în Filosofia culturii, sub îndrumarea lui Lucian Blaga, „dacă disciplina şi profesorul n-ar fi dispărut, în 1948, din învăţămîntul superior”, cum se menţionează în avertismentul ce însoţeşte publicarea sa în 1980 (v. Lectura poeziei), vom deduce lesne că anul 1948 a marcat două evenimente potrivnice pentru Ştefan Aug. Doinaş: ratarea debutului poetic, în pofida faptului că manuscrisul fusese răsplătit cu premiul „E. Lovinescu”; ratarea tezei de absolvenţă, lipsită de girul prestant al profesorului cel mai îndrăgit în perioada studenţiei de la Sibiu, urbea unde se mutase în anii războiului Universitatea clujeană. Pentru un autor care mizează totul pe biografia operei, menţinînd programatic sub semnul deplinei discreţii celelalte date ale existenţei, episodul se cuvine reţinut ca atare şi intuit în adevăratele sale proporţii, cu atît mai mult cu cît şi-a pus din plin amprenta asupra activităţii ulterioare: toate volumele de poezie publicate pînă la Hesperia (1979) au avut în compoziţia lor piese, frînturi sau secţiuni mai ample din debutul eşuat la 26 de ani, voind să compenseze trauma însăşi a textului, dar şi a autorului, silit să-şi aştepte îndelung recunoaşterea. Aşa încît, întregul scenariu de iniţiere din Alfabet poetic, reconstituit din păcate cu aproximări, acela de acomodare cu tîlcurile „transportului în absolut”, va funcţiona ca un obsedant paradis pierdut, la care vor recurge multe din ciclurile maturităţii, încercînd să preia sau să adîncească segmente, cioburi dintr-o experienţă irepetabilă, lovită de neşansă. În acest dublu eşec e posibil să găsim explicaţie comportamentului ursuz, agresiv, întrutotul ciudat, de mai tîrziu al poetului, aşa cum apare în exemplara exegeză făptuită de George Neagoe.

Deşi include două din poemele aflate în cuprinsul neapărutului la timpul potrivit Alfabet poetic (şi anume: Balada schimbului în natură şi Astăzi ne despărţim), volumul Cartea mareelor (1964) – întîia izbîndă editorială, pe cînd Doinaş împlinise 42 de ani – nu poate fi considerat debutul propriu-zis din cel puţin două motive: are în precedenţa sa un volum cu adevărat închegat, fie el şi în manuscris, corespunzînd semnificaţiei reale conferite în mod curent noţiunii de debut; este puţin reprezentativ, cu aer de încropeală, de improvizaţie, faţă de ansamblul creaţiei, viciat şi de texte promiscue, înjositoare, de felul Calea Griviţei 1933, lăudînd lupta clasei muncitoare. Deşi bine primită în epocă, placheta Cartea mareelor n-a făcut decît să redeschidă o rană dureroasă, soldată cu frustrări mocnite în lăuntricitatea poetului, dar şi cu un cinism abia reprimat faţă de lumea literară, unde pînă atunci el nu-şi găsise locul ce i se cuvenea. Făcînd abstracţie de faptul că şi-a impus cu atît de mare întîrziere alcătuirea, abia în 1978, cartea primă a lui Doinaş rămîne Alfabet poetic. „Noţiunea de debut – divaga mai de mult Al. Paleologu, şi el un întîrziat în debut – am auzit-o mai frecvent în ultimul deceniu. Înainte vreme nu se socotea debutul editorial, ci debutul propriu-zis, manifestarea publică a cuiva, indiferent sub ce formă – articole, luări de cuvînt. Faptul că o persoană intră în conştiinţa publică printr-o manifestare este un debut. De altminteri, dacă socotim debutul editorial ca originea unei activitîţi intelectuale, lucrul devine foarte discutabil în cazul multora. Sunt foarte mulţi oameni care şi-au publicat un volum la finele vieţii (sau chiar deloc) şi care nu şi-au strîns niciodată în volume articolele.” (v. Convorbiri cu Al. Paleologu, în „Orizont”, 6 (779)/ 11 febr. 1983)

 

„O, măştile erau atît de grele/ că nu se dezlipeau de pe figuri”

Lucrurile stau şi nu stau aşa. Debutul în volum îşi are importanţa sa în cristalizarea (şi devenirea) unei conştiinţe literare – în el se conturează idealurile primei vîrste creatoare, se dezvăluie legăturile şi rupturile cu tradiţia, se întemeiază o lume imaginară. El este piatra unghiulară pentru destinul unui scriitor, pentru confruntarea cu spiritul critic, în intenţia profesionalizării şi comunicării directe cu publicul cititor. Numai că, în cazul lui Doinaş, nu vom şti niciodată cum arăta cu adevărat volumul pe care îl avea pregătit de publicare în 1947, deoarece Alfabet-ul poetic din 1978 (adică secţiunea de 48 de titluri a antologiei) nu corespunde sumarului pe care poetul i-l încredinţa lui I. Negoiţescu într-o scrisoare din 1947 (33 de titluri). George Neagoe remarcă pe bună dreptate: „În antologia din 1978, Doinaş a pus laolaltă majoritatea titlurilor pregătite pentru tipar în 1947, dar a adăugat şi poezii risipite prin periodice. Spunem majoritatea titlurilor, întrucît, între timp, adică pînă la reabilitarea politică şi literară, el a rectificat unele dintre texte şi le-a publicat în versiunea ultimă. Prelucrîndu-le, scriitorul nu dovedea doar o obsesie a perfecţionării. Era poate şi nemulţumit de calitatea versurilor. Editarea textelor din Alfabet poetic după structura din 1947 i-ar fi părut scriitorului matur un gest de naivitate.” (v. Asul de pică…, p. 105).

Pulverizarea poemelor perioadei de studenţie în materia cărţilor publicate între 1964-1978 face greu de fixat imaginea debutului, pe care poetul a reuşit s-o escamoteze, s-o compromită, fără multe remuşcări. S-a mulţumit cu aprecierile generoase pe care prietenul său I. Negoiţescu le emitea în 1943, în articolul Curente noi în poezia din Ardeal, publicat în „Vremea”, unde – în continuarea unor poeţi „de realizare estetică”, pecum Lucian Blaga, Emil Isac, Aron Cotruş, Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc, „care căutau să impună spiritul modern în această provimcie” – aduce contribuţia a trei poeţi foarte tineri, „în măsură aproape absolută inediţi”, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanichie Olteanu. Între aceştia, Doinaş se remarca prin aceea că reuşise „să libereze largile maree lirice ale temperamentului său, ţesut din suavităţi şi inefabile stări sentimentale… Chiar cînd meditaţia lirică alunecă spre orizonturi cerebrale, încordarea simţurilor nu slăbeşte, extazul şi voluptatea îşi păstrează intactă tensiunea şi în elevaţii sentimentale, în euforii senzuale, trunchiul cald al iubitei îşi prefiră aroma.” (v. Scriitori moderni, EPL, Bucureşti, 1966, p. 376). Chiar dacă nu-şi reprimă unele exaltări, sumarele observaţii colegiale ale lui Ion Negoiţescu recurgeau la pasaje din Călătoria (poezie nereluată în Alfabet poetic), Poem (text plasat mai tîrziu în fruntea unor selecţii retrospective), Toamna şi Astăzi ne despărţim, poeme scrise în jurul vîrstei de 20 de ani şi rămase ca nucleu al începuturilor lirice. Niciunul din cei „năşiţi” în articolul amintit nu s-a bucurat de un debut normal: Versuri, primul volum al lui Radu Stanca, a apărut postum, în 1966, la patru ani după moartea autorului, Ioanichie Olteanu a renunţat să-şi publice baladele într-o carte, iar Ştefan Aug. Doinaş şi-a ocultat debutul, jucînd mereu la cacialma cu textele unui volum care a făcut vîlvă, a stîrnit curiozitate, spulberat ulterior în mai multe trepte.

De altfel, cu diversee prilejuri, poetul a regretat graba cu care a conceput Cartea mareelor, dovedind compromisul pe care era dispus să-l facă pentru a se vedea publicat. Din ea doar opt poeme au fost reţinute în antologiile de mai tîrziu, restul fiind odios datate. Era în stare de orice pentru a-şi vedea numele pe o carte, inclusiv autovictimizarea şi despărţirea fără scrupule de confreria sibiană, cum declara într-un memoriu din 1961: „Pînă în 1946, orientarea mea în problemele de artă şi literatură a fost tipic burgheză: artă pentru artă, autonomie estetică; deci apolitism, evazionism, estetism. Această poziţie a fost de altfel exprimată într-o scrisoare publică adresată criticului burghez E. Lovinescu, în 1943, de către un grup de tineri scriitori, între care mă aflam şi eu, grup care a fost cunoscut de atunci sub numirea de Cercul literar din Sibiu… Odată cu intrarea în învăţămînt, eu am părăsit această poziţie ideologică…, pentru a mă apropia treptat de ideologia progresistă a clasei muncitoare,”

 

„Ca să-i îngrop tăciunele, m-ascund/ sub zeci de măşti şi dănţuiesc ca mimii”

Următoarea plachetă, Omul cu compasul (1966), cea mai amalgamată compoziţional, reuneşte 19 poeme din perioada studenţiei, între care cîteva balade (inclusiv celebrul Mistreţ cu colţi de argint), cărora li se adaugă 14 piese din ciclul Ovidiu la Tomis (scrise între 1951-1957), plus alte şapte adăugate mai apoi în compactul ciclu Voluptatea limitelor (consacrat activităţii dintre 1958-1968), apărut ca volum aproape autonom în selecţia restructurată din 1978. De asemenea, poemul Insula, datat 1959 şi conţinut în Omul cu compasul, devine uvertură la ciclul Conjuratio poetica, înglobînd poeme scrise între 1968-1976. Voluptatea limitelor, punct de răscruce în activitatea poetului, prin resuscitarea ideaticii din lucrarea de licenţă Tragic şi demonic – „dacă lumea antică e un univers al tragicului, în care se manifestă forţe demonice, lumea noastră , în schimb, e un univers străbătut de demonii cu caracter tragic” – prelua 24 de texte din Seminţia lui Laokoon (1967), volum care beneficia şi de şase poeme provenite din enclava sibiană. Tot aici apărea şi poemul de referinţă Eu şi vechii greci, scris în 1966. Urmînd făgaşul volumelor, desluşim în Alter ego (1970) fragmente ale viitoarelor cicluri distincte Voluptatea limitelor, Născut în Utopia şi Conjuratio poetica, plus o anexă de inedite ale anilor 1941-1956. Masiva retrosperctivă Versuri (1972) îşi are importanţa sa, prin publicarea a încă şase titluri din poemele anilor ’40: Jucătorul de şah, Lupul singuratic, Crai de ghindă. Orologiul de gheaţă, Balta şi Lene, în timp ce volumul Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte (1972) restituie alte şase din aceeaşi perioadă (Măria-sa, Puiul de cuc, Tatuaj pe sînul stîng, Don Juan în delir, Profeţie în zodia Fecioarei, Sub stea de aur şi Vînătoare). În sfîrşit, cu placheta Papirus (1974) se încheie publicarea restanţelor din vremea cerchismului sibian, prin recuperarea altor trei piese – Pseudokynegetikos, Si vis pacem şi Odă, la care se adaugă Preludiu de tobă la un marş eroic, împreună cu alte şase compoziţii din anii 1941-43. Abia Anotimpul discret pare a fi un volum normal, adus la zi, fără nimic de restituit, urmat de Hesperia (1979), apărut după deplina liniştire a curenţilor textuali dinspre perioada începuturilor poetice.

Remarcăm astfel drama operei doinaşiene, nevoită să-şi amîne după anotimp pregnanţa iniţială şi să facă din asta patos vindicativ. Recurge la o fragmentarizare, la o reaşezare a poemelor care să lase impresia unui plan subtil, în stare să dezamorseze textele de energia lor iniţială. Nu îşi publică în 1964 volumul care îl avea gata în 1948 şi nici nu îl ţine intact pentru un moment de receptivitate mai prielnic, ci dispersează întregul spre a-i conferi un traseu ascuns. De aceea, cărţile sale au, pînă în 1978, caracter modular, reunind „documente” lirice din vîrste diferite, din coexistenţa textului-fosil (corpus-ul poematic din anii ’40) cu textul recent, al poemelor unui alt ambient reflexiv, Doinaş fiind unul din cei mai adaptabili, dar şi mai criptici, mai esopici poeţi din perioada comunistă, domeniu în care a făcut şcoală cu generaţia optzecistă. Din aducerea scriiturii poemelor la un grad zero – în dubla lor destinaţie: de confruntare a scriitorului cu societatea şi transfer tragic la „sursele instrumentale ale creaţiei sale” (v. Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, în „Poetică şi stilistică. Orientări moderne”, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, p. 223) – rezultă atît meditaţia asupra acelui „dincolo misterios, spaţiu unic în care locuiesc tîlcurile”. (v. Şt. A. D., „Orfeu şi tentaţia realului”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 69), cît şi plăcerea re-glosării textelor, posibilitatea grupării lor în funcţie de regimul simbolic pe care îl slujesc. Textele maturităţii ajung astfel să întreţină şi să împlinească o experienţă de tinereţe, importantă prin conceptele poetice supuse semnificării, dar şi prin nostalgiile declanşate în cucerirea spaţiului esenţial, „faţa trăind dedesubt a lumii” (v. „Lectura poeziei”, 1980, p. 15). Alfabet poetic poate fi considerată o carte de iniţiere, cu expediţii spre o „treaptă supremă”, de unde pot fi cuprinse „adîncile arătări” ale lumii.

 

„Trimisul diavolului pe pămînt/ se plimbă singur pe sub frunza rară/ purtînd la glezna vînătă de ceară/ veriga unui mare legămînt.”

Tema situării în poetic îşi asociază frecvent simbolistica claustrală a pădurii şi a cercului, locul circular stăpînit de fascinaţia centrului. Suspendarea în spaţiul îngrădit pune la încercare Fiinţa, o face să-şi caute „adînca lămurire” (Orfica). În Odă la o pădure abstractă, pădurea este rînd pe rînd „împietrită”, „moartă”, „furioasă”, „sfîşiată”, „blestemată”, „absurdă”, configurînd împreună supliciul confuz ce împrejmuieşte „sacerdoţiul pur” al poeziei. Instalarea în acest perimetru de „tăceri şi nemişcare” e însoţită de gestul orfic al adecvării la un imperativ existenţial, la ceea ce poetul va numi „disperarea de a stabili contacte” (Artă poetică). Spaţiul silvanic echivalează cufundării danteşti în necunoscutul lumii, printre copacii „înalţi, diformi, solemni titani în fiare”, gata să rupă lanţul sclaviei terestre: „Pămîntul vrea să pipăie-n văzduh,/ cu mii de ramuri, marele tău duh”. Într-un alt poem, A cerului pădure răsturnată, pădurea este oglinda fidelă a cerului, răsfrîngerea sa pe pămînt în sinestezii teluric-siderale: „fremătarea frunzişului stelar”, „arbori arşi de gheţuri albastre şi-o mulţime/ de astre preschimbate în fiare şi bureţi”, „o creangă ţîşneşte ca o jerbă/ şi steaua fulgerată se mistuie-n răşini”. Poezia receptează împreunarea tainică între două orizonturi cosmice, în care fiecare îl simetrizează pe celălalt: „Eu singur, printre ferigi, descopăr înainte/ un rîu lactat cu prundul din alge şi coral,/ în care se închină un arbore fierbinte/ lovind din aripi peştii cu fiecare val”. Există trei niveluri, trei registre – ne referim tot la poemul A cerului pădure răsturnată – fiecare cu un ansamblu de enigme, cu o simbolistică în mişcare: eul poetic („eu, sclav al perspectivei”), referenţialul teluric („străvechi hăţiş virgin”, „jungla muşcată de lumini”) şi cerul esenţelor („atît de pură sfera splendorilor”). Teluricul e surprins în stare hiperactivă, cu fiare ameninţătoare, de coşmar: „Aprinşi la rădăcină de-un con mistuitor,/ copaci cu cuiburi pline de pulbere şi pară,/ jivine-nsetoşate de praguri de izvor,/ – toate cunosc o clipă extatică, în care/ îşi schimbă suferinţa pe fum şi nemişcare…” Aşadar, clipa extatică produce reforma suferinţei, metamorfoza în fum şi nemişcare, prin transfigurarea organicului.

Pădurea descrie cercul, obsesie a includerii, împresurării, izolării, în „ordinea superioară, ascunsă, a Fiinţei”, care este Poezia. Cercul confirmă „formula unei alte ordini”, dar divulgă sentimentul de claustrare, de înverigare: Doinaş se retrage treptat din starea hedonistă (promisiunea cu ieşirea din „evazionism” nu era vorbă goală), capătă alt chip, se lasă în voia „jivinelor”, poezia sa ascunde în cutele ei acest derapaj de la ţinuta ei iniţială. În Omul cu compasul, poem compus în 1947 şi refăcut în 1958, eul poetic nu mai e un releu itinerant, ci un protector de mesaje, de secrete, stînd în aşteptare, „inginer de armonii”, în timp ce bolta idealităţii nu-şi mai face simţit răsunetul: „Aici, acest inel în care-ncerc/ să prind rotirea stelelor în spaţiu:/ medalie de foc şi magic Cerc/ lui însuşi hrană crudă şi nesaţiu…” Adesea poezia e capabilă să anticipeze drame sau fracturi existenţiale. „A vedea dincolo de ceea ce se vede – susţinea Doinaş – înseamnă tocmai a străbate densitatea acestei imagini, a descoperi îndărătul figurii lumii faţa ascunsă a ei, a institui un sens inedit, surprinzător, pe care imaginea lor convenţională îl ignoră.” (v. Orfeu şi tentaţia realului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 14) Aceasta e menirea poeziei, pentru Doinaş: să caute celălalt sens al lumii, înţelesul ei nevăzut.

Cu cît eul poetic îşi radicalizează atitudinea, cu atît îşi subţiază legăturile cu celelalte registre (teluric şi astral). Istoria încrustează pe nisip o rînduială necunoscută, ruinătoare, care desfigurează totul şi care necesită o adaptare dureroasă. Aluziile la deruta şi starea de spirit prezente după război sunt evidente: „Din formele de-aseară n-a rămas/ întreagă şi curată vai! nici una,/ Cu ce călduri de iad şi negre ploi/ veniră astăzi zorile pe lume?/ Enorme bălării cu frunze moi/ foşnesc pe ţărm, ca mările în spume./ Tulpini diforme, zgîrciuri de nisip/ răniră idealul receptacol/ şi ruinară transparentul chip/ căruia eu i-am fost umil oracol.” (Omul cu compasul) O molimă iscată în incinta cercului amneninţă cu înverşunare creaţia („…de cînd un şoarece muri umbrind/ cu stîrvu-i putred cercul fără pată.”) De remarcat deversarea concreteţii imaginare spre conceptual, atitudine obişnuită la Doinaş, alimentînd iluzia că fiecare cuvînt utilizat în limbajul eului liric substituie un relief paideic „ascuns”, camuflat: „O, mare-n spasmuri, cu zvîcniri adînci,/ de ce-ai întors genunile fertile?/ În loc să cînte sarea, sus, pe stînci,/ aud foşnind insecte şi reptile…/ Vai! steaua asta merge spre amurg./ Cristalele s-au spart şi sîngerează./ Şi mii de ape lîncede se scurg/ mînjind coroana fluviilor, trează.”

În epoci de furtună apar din beznă jivine, şoareci, insecte, reptile care intensifică frica, neliniştea, paroxismul… iar lupta cu mesagerii malefici recurge, aşa considera Doinaş, tot la aliaţi malefici; imaginarul său era impregnat de această convingere, care în timp a degenerat în pasiune morbidă pentru forţe obscure, anume că puterea răului nu poate fi învinsă decît prin aglutinări de vectori cu semn negativ. Ideea că numai binele învinge răul e o iluzie. Este chiar lecţia din Faust, pe care Doinaş l-a tradus cu gîndul mereu la propria condiţie. Era pe vremea cînd scriitorul român reprezentao ţintă, un pericol potenţial, pîndit în taină de Mephistopheles ca să-şi vîndă sufletul şi să facă tot ce i se cere… Între timp vremurile s-au schimbat.

Revista indexata EBSCO