Nov 23, 2015

Posted by in Proza

Viorel DIANU – Dupã cincizeci de ani

Trecuseră Postul Mare şi Sfintele Paşti, se instalase temeinic primăvara cu caldul şi seninul, era vremea ca omul să-şi mai facă şi de cap. Fiecare după cum îl tăia mintea. Pe un bărbat în preajma vîrstei de şaptezeci de ani, pe Silvestru Adam de exemplu, cam la ce l-ar fi putut duce gîndul? Păi, să-şi cumpere cărţi. Boala lui! Ce să-i zici?… Din ultimele indemnizaţii lunare, cu care îl miluia Fana la pensii, strînsese o sumă bunicică, avea cu ce să se destrăbăleze, şi auzise că se deschisese în Centrul Vechi al oraşului o librărie lăudată că ar fi cea mai frumoasă din lume. I se stîrnise o curiozitate straşnică. N-or fi fost laudele alea în van. Iar el, care iubise toată viaţa librăriile, precum iubesc alţii localurile, de trei luni tot amînase s-o viziteze. Cu postul, cu Paştele, fuseseră alte priorităţi. Şi, iată, sosise şi momentul ei.

Era o zi preaminunată de mai, exact pe pofta inimii lui.

– Eu ies la o plimbare în oraş, Fana.

– Singur? îl întrebă oarecum mirată soţia.

– Singur.

Unde avea el chef să se plimbe, ei nu i-ar fi făcut deosebită plăcere, ştia. Deci o linişti cu explicaţia cuvenită:

– Am auzit de o librărie nouă pe Lipscani, că ar fi extraordinară, şi mă duc s-o văd.

– A, du-te sănătos. Bani ţi-am dat, poţi să-ţi cumperi cîte cărţi vrei.

Pentru cîte cărţi ar fi vrut el să cumpere nu avea niciodată destui bani, însă de la o vreme i se mai domolise rîvna, după cum o mai încetinise şi cu lectura. Îşi burduşise biblioteca pînă în tavan cu cărţi, iar pe noptieră avea stivuit iarăşi un teanc, aşteptînd să fie citite şi să-şi găsească locul lîngă surorile lor în rafturi. Năravul e nărav însă, nu se lecuieşte cu desăvîrşire în veci. Îi dai vama şi taci.

Se bucură că nu e nevoit să se mai îmbrace gros, cum pătimise toată iarna, şi ieşi din casă zburdalnic. Pînă în Piaţa Unirii merse trei staţii cu tramvaiul, după care o porni tresăltînd pe jos: traversă bulevardul dimpreună cu şuvoiul de oameni, o ţinu de-a lungul pe Splai, trecu podul peste Dîmboviţa şi o apucă pe Şelari în sus. Librăria se afla ea pe Lipscani, dar nu ştia propriu-zis unde. Ca să întrebe pe cineva, trebuia să aleagă cu grijă omul, pentru că puţină lume mai adoră în ziua de azi cărţile. Bărbatul care îşi degusta berea de dimineaţă la o masă stradală a restaurantului din faţă, în nici un caz. După cum nici trecătorii ocazionali. Şi nici… Mai înainte de a se avînta, logic, spre stînga, încotro se desfăşura de fapt strada, fiindcă la dreapta răspundea imediat în bulevard, cercetă într-o doară şi partea aceasta. Şi se felicită, că făcu bine. Ia uite, librăria se iţea chiar sub nasul lui, vizavi de Hanul Gabroveni. Bine era că o descoperise la fix, dar parcă şi-ar fi dorit să i se mai lungească plimbarea. Prea brusc se curmase, prea pe neaşteptate. O fi vreun semn.

Clădirea, pe care sigur o mai văzuse, nu şi-o reamintea aşa cum arăta acum, renovată de sus pînă jos, părînd ca desprinsă din decor, întinerită şi fudulă faţă de construcţiile învecinate. Însă cu adevărat uluitoare i se înfăţişă cînd pătrunse înăuntru. Rămase ţintuit la intrare clipe îndelungi. Putea să existe în realitate asemenea minunăţie? Covîrşitoare, dintru început, era lumina care se revărsa de pretutindeni şi făcea ca albul întregului ansamblu să devină strălucitor. Iar spaţiul, în loc să se restrîngă la un parter obişnuit, se deschidea vast de jur împrejur şi pe verticală, nivel după nivel, de la cel inferior pînă la înălţimea plafonului, de unde iradia lumina aceea atotînvăluitoare. Nivelurile, care înconjurau incinta, erau mărginite spre exterior de suspante sinuoase şi diafane, ce imprimau dinamică şi caracter jucăuş clădirii, transformînd-o parcă într-un carusel rotitor. Librăria aşa se şi numea: Cărtureşti. Carusel. Pe de altă parte, deoarece terasele nivelurilor se sprijineau pe coloane gracile, suprapuse, cu capiteluri corintice, acestea confereau un aspect de sanctuar interiorului. Un sanctuar al cărţii. Scările din fundal, urcînd etaj după etaj, subliniau şi ele impresia de înălţime. Elementele cromatice se reduceau la minimum, tocmai pentru a predomni acel alb, inundat de luminatorul central. Avea parte o librărie, în zilele noastre, de  un local atît de splendid?… El nu fusese construit nici acum o sută cincizeci de ani ca o librărie, de bună seamă. Multă vreme îndeplinise funcţia de Bancă a omului de afaceri Chrissoveloni. În anii comunismului ajunsese magazin familial, iar după Revoluţie, fiind redobîndit de moştenitori, fusese închiriat, apoi renovat în forma actuală şi destinat cărţilor. Da, era cu siguranţă cea mai frumoasă librărie din lume.

După trăirea extatică, datorată calităţilor impresionante ale edificiului, Silvestru se hotărî să treacă în revistă cărţile etalate pe etajerele lipite de pereţi, mai întîi pe cele de la parter, apoi, suind şi etajele unul după altul. Îşi propuse ca, în prima raită, să se orienteze asupra anumitor titluri şi abia la sfîrşit, în raport cu banii de care dispunea, să le şi cumpere. Cărţile se orînduiau grupate pe genuri şi specii literare, ştiinţifice sau beletristice, scrise de autori români ori străini, ceea ce îi înlesnea demersul. Mai mult, ele alternau cu obiecte de papetărie sau de artizanat, cu galerii de artă, cu standuri dedicate muzicii şi filmului, astfel încît peregrinarea să fie agreabilă, însă şi tentaţia să sporească şi să se diversifice odată cu investigaţia. Era printre puţinii vizitatori ai librăriei şi o vînzătoare, privindu-l ca pe o rara avis, se arătă dispusă să-i ofere informaţii, nu-i trebuiau, sărut mîna!, şi se prelinse mai departe. Ajunse în dreptul unui raft cu albume de artă. Cît şi-ar fi dorit măcar unul dintre ele, dar nu se putea atinge din cauza scumpetei. Îl luă totuşi pe Salvador Dali să-l răsfoiască, nu să-l cumpere, fiindcă îl avea acasă, vrînd să găsească reproducerea care îi lipsea lui, s-o mai admire o dată, cu Iisus Hristos purtînd crucea şi planînd cu ea pe deasupra pămîntului. Nu exista nici aici; depuse albumul înapoi pe etajeră.

– Silvestru! se pomeni atunci strigat de o voce feminină, strangulată de emoţie şi bucurie, o voce familiară, venind însă dintr-un trecut îndepărtat-îndepărtat…

Se întoarse să vadă cine e.

– Sărut mîna! răspunse neutru, schiţînd un zîmbet aparent.

Nu şi-o amintea pe domnişoara şi nici o fostă elevă nu putea fi, pentru că i se adresase pe nume.

– Nu mă recunoşti? îi reproşă galeş, estompîndu-şi încet-încet veselia de pe chip.

Iarăşi vocea aceea… Îl năpădi un sentiment acut de vinovăţie, de om pus într-o postură stînjenitoare, neînstare s-o depăşească. O scrută atent pe fată, rugîndu-se să i se releveze şi alt indiciu în afara glasului, imponderabil, prin care s-o smulgă din neantul uitării. Ce lucru straniu! Semnele i se relevau pregnant, dar cît de derutante. Fata aceasta era leită colega şi prietena lui de liceu, de odinioară, Verona Lupaşcu: aceeaşi figură ascuţindu-se spre bărbie, cu tenul fin, să-l tai cu un fir de păr, cu ochii albaştri, nasul uşor răsfrînt, buzele subţiri, acelaşi păr blond, învolt şi buclat, aceeaşi talie… Îi împrumutase pur şi simplu făptura.

– Domnişoară, îmi cer iertare că nu vă recunosc, cu toate că de semănat, semănaţi aidoma cu o prietenă din tinereţe. He-hei!…

– Ei bine: eu sînt, Verona.

Silvestru avea obiceiul, pornit dintr-un exces de politeţe, ca atunci cînd se revedea cu cineva, chiar şi cînd făcea cunoştinţă, să-l sărute pe obraji. Aşadar, fie cum pretinde domnişoara, să-i accepte jocul nostim un minuţel, două, şi se aplecă să-i sărute obrajii. Reuşi cu primul, dar pe al doilea ea nu i-l mai întoarse, ci îi întinse, simplu şi direct, gura. Sărutarea, spontană şi imprevizibilă, îl zăpăci puţin pe domnul, însă, în mod miraculos, îl şi dezmetici. Nu-i fusese suficient glasul, nu se încrezuse în asemănarea frapantă a domnişoarei cu Verona lui de altădată, nu-l convinsese nici numele rostit răspicat – de unde l-ar fi ştiut o străină? –, în schimb sărutul de acum i-l evocase indelebil pe cel dintîi din viaţa lui, pe care tot această Verona i-l dăruise şi care i se întipărise pentru totdeauna în minte ca un eveniment mirabil.

Pînă în ultima clasă de liceu, a unsprezecea, nu avusese o prietenă în sensul propriu al cuvîntului. Ajunsese licean la Rm. Vîlcea ca fecior de ţărani, venit la oraş dintr-un sat pricăjit, risipit pe coclauri. La început se sfia şi să aprindă becul în clasă: cînd întindea degetul spre întrerupătorul electric, îl speria cîte un isteţ, Frige!, şi îşi îndepărta mîna ca ars. Ce fată să se fi uitat la el? Sau cum ar fi îndrăznit însuşi să caute spre vreuna? Încercînd într-a zecea să comită prima tentativă, fiindcă îi căzuse dragă o ochenată de la o clasă paralelă, a recurs la serviciile bunului său amic, Alin, să-i faciliteze cunoştinţa. A crezut că ochenata consimte şi, într-o zi, s-a dus la filmul la care i s-a spus că merge şi ea. Nu s-a aşezat pe scaunul de alături, cum să cuteze?, ci doar a pîndit-o de la balcon, iar la sfîrşit a pornit-o pe urma ei. Cînd şi-a dat seama fata, pe care o însoţea o prietenă, a zorit paşii să se ascundă pe o stradă din cartierul gării. A fost semnalul limpede că îi e dat să mai stea o vreme cuminte. După un an, într-a unsprezecea deci, s-a pomenit în clasă cu o colegă nouă, transferată la Nicolae Bălcescu de la Vasile Roaită. Transferurile astea erau de obicei cu cîntec, iar Verona Lupaşcu fiind o fată atît de frumoasă, s-a zvonit de îndată că a fost mutată disciplinar din pricina unei relaţii susceptibile de a încălca regulamentul şcolar. Vasăzică la Nicolae Bălcescu trebuia drastic supravegheată, încît la o abatere similară să fie exmatriculată definitiv. Un trimestru nu s-a apropiat nimeni de ea. Şi-a găsit el, după vacanţa de Crăciun, să ocupe locul din bancă disponibil. Diriginta a remarcat prompt mişcarea şi l-a cercetat mustrător, i-a explicat şi cu vorba, însă el a rămas pe poziţie. S-a înţeles cu Verona ca în dimineaţa zilei următoare să se întîlnească mai devreme la liceu şi ea l-a răsplătit cu acel sărut de neuitat, dar l-a sfătuit totodată să-şi reia locul în banca lui, pentru a le fi amîndurora bine.

O privi pe Verona în ochi. Ce facem noi acum, fată dragă?… În rotocoalele pe care le dăduse librăriei, citise lîngă lift un afiş ce consemna că aceasta dispune şi de bistrou, la ultimul etaj.

– Vrei să bem o cafea?

– Vreau.

Se aflau la etajul de dedesubt şi, urcînd scările, zăriră bistroul la capătul opus, spre ferestrele dinspre stradă. O apucară într-acolo defilînd pe lîngă separeuri intime, cu măsuţe de două persoane.

– Să stăm aici, îi propuse Veronei, aşteptînd-o pe ea să se aşeze iar el să meargă să dea comanda.

Însă o picoliţă îi ochise de la distanţă, ghicindu-le intenţia, şi se apropie la pont de masa lor.

– Bună ziua!

– Două cafele, îi ceru Silvestru, cu aerul dezinvolt al celui cu bani în pungă.

– Whisky nu doriţi? plusă fata insidios.

– Ăă, o consultă el din ochi pe Verona, care îl stimulă, şi whisky.

Dacă e bal, bal să fie! Bine că nu apucase să cumpere cărţile şi să-şi cheltuiască bruma de economie… Ei, să stăm dar de vorbă, domnişoară, şi să vedem cum devine povestea asta.

– Ai venit să cercetezi standul de muzică şi film?

– Da, se înflăcără ea. Mă interesa Pasărea spin…

Îi aruncase nada, să-şi dea drumul să povestească, iar în răstimp el s-o studieze pe îndelete, fără ostentaţie desigur, pentru a nu-i trezi bănuieli, dar ţinînd cont de perspectiva cea nouă în care se afla de cînd luase act de situaţia fantastică. Comparînd detaliile, cele prezente cu cele de demult, de pildă sclipitul ochilor, inflexiunile vocii, expresivitatea gesturilor, căpăta convingerea tot mai nestrămutată că e vorba de o persoană unică şi trebuie să admită calm realitatea.

Iubirea lor, care a dăinuit cinci-şase luni, pînă la bacalaureat, a fost întru totul suavă şi inocentă. Le-au îngăduit-o pînă la urmă şi diriginta, şi colectivul profesoral, şi directorul. Fără imputări. Hotărîseră să stea în bănci separate, dar aflate drept în drept, a lui pe rîndul de la geam, a ei pe rîndul din mijloc, totuşi Verona rămînînd pe locul depărtat, pe cel apropiat rezervîndu-i-l lui pentru cînd se încumeta să treacă un răgaz intervalul. Şi se încumeta tot mai ades. Se sărutau pe furiş, pe unde apucau şi cum apucau, dindărătul uşii, în vestiarul sălii de sport, pe după trunchiul vreunui castan din curtea şcolii… Fiind amîndoi internişti, deoarece şi ea venea de la ţară, de prin Păuşeşti-Măglaş, se supuneau unui program strict: dimineaţa frecventau cu sfinţenie orele de la liceu, după-amiaza – studiu obligatoriu la internat. În oraş nu puteau să iasă decît cu bilet de voie. De cîte ori să-l primească într-o săptămînă şi ce motiv întemeiat să invoce? Cît a durat iarna, cu frigul şi zloata, distracţia supremă le-a fost vizionarea unui film, duminica. Existau două cinematografe în tîrg: cel nou, de pe bulevardul cu tei, aproape de gară, şi cel din sala de festivităţi a propriului liceu. Mergeau să stea, slavă Domnului!, alături o oră şi jumătate, cu umerii contopiţi unul într-altul, cu tîmplele lipite, cu mîinile împreunate. Cînd a venit primăvara, iar Baba Dochia şi-a lepădat cojoacele, s-au mai scuturat şi ei de pudoare. Au ginit o bancă dosită în Parcul Zăvoi, pe lîngă stadion, unde el a început să se dedea la îndrăzneli mai mari: s-o ţină pe genunchi, s-o strîngă în braţe, să-i prindă în căuşul palmelor sînii mici şi înfioraţi. Nu erau excese de care să se scandalizeze regulamentul şcolar şi să sară din cuiul de pe peretele clasei. Deci au terminat amîndoi liceul cu nota zece la purtare.

Li se aduseră cafelele şi whiskyul. Ciocniră paharele, cling!

– Pentru fericire!

Sorbiră o gură, după care Verona îşi turnă jumătate din băutură peste cafea. Un obicei adoptat şi de alţii. El îşi aşeză paharul pe masă, necontenind s-o privească şi să se minuneze. Chiar de optsprezece ani nu arăta ea, dar de douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt, în orice caz.

– Verona, cum ai făcut de ai rămas tînără şi frumoasă?

– M-am păstrat pentru tine.

Răspunsul fu atît de net, de parcă ar fi aşteptat întrebarea şi îl avea pregătit. Ori era adevărul adevărat?

– Tu nu arăţi tot tînăr?… Nu te-ai trecut precum ar cere-o vîrsta.

– Decît că m-am îngrăşat puţin, şi mi s-a rotunjit puţin abdomenul, şi mi s-a rărit părul…

– Dar ridurile?… Nu ai riduri aproape deloc.

– Pentru ele am găsit un remediu eficient. Am cumpărat de la o tîrgoveaţă, înainte de Crăciun, nişte leacuri, printre care şi un ştergar pricopsit: îmi dezmierd cu el faţa, iar ridurile se atenuează şi vederea mi se limpezeşte.

Verona nu-l contrazise, pentru că nici ei nu-i plăcea să fie contrazisă. Bine, explicaţia lui putea fi sau nu credibilă, însă explicaţia ei?…

După bacalaureat, liceenii se răspîndiseră care încotro, să susţină examenele de admitere la facultate. El se despărţise de Verona, dar a mai întîlnit-o o dată pe Calea Victoriei, în faţa Casei Armatei. Se înscrisese la Universitate şi dăduse deja lucrările. Dar ea? Se prezentase la probele pentru cursurile de dactilografie. Deveniseră amîndoi majori, scăpaseră de chingile nesuferite ale vieţii de licean, de regulamente şi uniforme. Erau îmbrăcaţi lejer, ea într-o rochiţă de vară, aveau chef de destăinuiri. Se sorbeau din ochi. – Silvestru, i-a zis ea la sfîrşit, vrei să vii la mine? Stau la o mătuşă, la doi paşi de Gara de Nord. El a fost surprins, novicele, şi, rumegînd cuvintele în gură, i-a răspuns amînat: – Mîine încep examenele orale şi… Se rugase ardent să le treacă. Încît, şi să nu fi crezut în superstiţii, iată cum îl plesnea una teribilă, exact cînd se afla la o răscruce: dacă faci asta, l-a somat, poţi să pierzi în partea cealaltă. Nu, nu era o clipă aurorală pentru a împlini o iubire.

Au trecut cincizeci de ani.

Învîrtea paharul de whisky cu mîna, învîrtind parcă roata vieţii. De cafea nu se atinsese încă… Îi tresări cum o îndoise Verona cu whisky. Păi, ar fi avut şi el cu ce s-o dreagă. Îi plăcea amară, deci nu deschise pliculeţul cu zahăr de pe farfurioară, ci pipăi în buzunar alt pliculeţ, din care prinse între buricele degetelor cîteva firişoare zgrunţuroase şi le presără în ceaşcă.

– Ce pui tu acolo? se amuză Verona.

– Tot un leac, dar nu ţi-l mai dezvălui.

– Nici nu e nevoie. Ştiu eu cu ce umblaţi voi, bărbaţii.

Ştia ori se răsfăţa, ca femeile, îi replică în gînd, surîzînd.

Presărase nişte răzături dintr-o rădăcină întremătoare, pe care n-o încercase niciodată şi poate că era de folos, ca ştergarul. O cumpărase tot din tîrg. – Ce rădăcină e asta? o întrebase pe jupîneasă. – Vlagă. O răzuiţi şi gustaţi niţel cînd aveţi dorinţă, căpătaţi vîrtute şi, de cum cade norocul, bucuraţi orice doamnă.

– Unde locuieşti, în Bucureşti, Verona?

– Mi-a lăsat o mătuşă moştenire apartamentul ei. E în blocul de lîngă Spitalul Militar, cel cu statuia lui Dinicu Golescu în faţă. Îl ştii.

Vezi bine. Îşi bău cafeaua, îmbunătăţită.

– Ce zici de librărie?

– O splendoare! Pentru tine, care îndrăgeşti cărţile, e un paradis.

– Într-adevăr… Tu ai găsit filmul?

– Te-am minţit în privinţa lui. Am venit aici cu altă nădejde. Auzind de locul ăsta, mi-am pus în el încredere mare.

Silvestru îi prinse mîna şi îi sărută degetele.

– Mă bucur mult că ne-am întîlnit, consună el.

Mai zăboviră vreun sfert de ceas. Părăsiră librăria şi o apucară spre bulevard. Contemplară un minut, în piaţetă, Lupoaica romană alăptîndu-şi puii, apoi pătrunseră în pasaj ca să răzbată dincolo. Pe zid, tot felul de afişe. Şi al unui politician suficient şi zîmbăreţ. Puteai să treci mai departe sastisit, ori să-ţi stîrnească cine ştie ce gînd, precum Veronei.

– Silvestru, tu ai intrat în politică?

– Ferească Dumnezeu!

– La alegerile prezidenţiale din noiembrie te-am descoperit pe Buletinul de Vot. Te-am votat, fireşte.

– Aia a fost o întîmplare misterioasă…

– Cîte întîmplări nu par misterioase!

Ieşind la suprafaţă, ajunseră în staţie, la taximetrişti. Înaintară pînă la taxiul din capăt, unde Silvestru se salută pe geam cu şoferul. Deschise portiera din spatele lui şi o invită pe Verona să intre. Ocolind maşina, urcă şi el alături.

– Unde mergeţi?

– Bulevardul Dinicu Golescu, intersecţia cu Mircea Vulcănescu, blocul cu statuia.

Taximetristul îşi potoli pofta de conversaţie pînă se înscrise pe bulevard, la dreapta, spre Colţei.

– Ce primăvară, domnule, ce primăvară!

Las’ să fie frumoasă. Au trecut Postul Mare şi Sfintele Paşti, să-şi mai facă omul şi de cap oleacă.

(Din volumul Prin Bucureştiul magic)

 

 

 

Revista indexata EBSCO