Nov 23, 2015

Posted by in Poezii

Adrian VLADOMIR

gînd 1

 

cîtă îngăduinţă

din partea ierbii

că urmele

ni le păstrează

o clipă

înscrise

în trupul ei verde

 

nainte de a-şi vedea

mai departe

de treabă

 

Tirso către învăţăcel

 

ehei, preaiubite,

tu încă nu ştii

cum pinii pe creste

tot drămuie ceţuri

şi bronzul

cum se prelinge

verzui

către soclu

şi cum mă mai doare

vertebra

din lemn

de cireş

şi cum

pe cînd luna

îi stă planetei

de cealaltă parte

îmi năboieşte

tot sîngele-n tălpi

năzuind către

nemaivăzutele astre

 

şi cum ni-i vecia

(în poală de noime ştiute)

cît creţii de apă

sub nara-nsetatelor ciute

 

către Maha

 

fără sfîrşit de-ar fi să mă dezmierde

văzduhul tău cu zboruri de seminţe

şi-n împăcarea gîndului tău verde

să-ndur mereu povară de putinţe.

 

tu, cuprinzîndu-mă, ajută-mi doar să

mă limpezesc prin tine, să m-aleg,

să-mi simt grădina iar în mine-ntoarsă

şi dezbinatul fruct din nou întreg.

 

ştiu, veşnica sprînceană colilie

se-ncruntă înspre noi – şi încă mi-s

arzimile orfane de înscris.

 

ci cît din mine va-ndrăzni să-ţi fie

mărgăritar în scoica străvezie

a pleoapei tale-ntoarse către vis?

 

Revista indexata EBSCO