Nov 23, 2015

Posted by in Poezii

Constantin MÃNUŢÃ

PLÎNGERE POSTUMĂ

 

Mun?ii te roagă în taină să rămîi

În astă seară mă aplec în fa?a lor;

O pasăre a cîntat de zor la căpătîi

Noaptea cînd toate sufletele dor.

 

În vraja lunii, în dulce legănare

Vom adormi sub umbrele înserării,

Văzduhu-?i scutură mireasma de răcoare

?i noi vom fi doi călători ai verii!

 

Acum e toamnă ?i ai dori să vezi

Metamorfoza lunii-n tremurul din frunze;

Păsări călătoare obosite de amiezi

Vor na?te puii mun?ilor pe buze…

 

Zbaterea din ape regrupează cea?a

Înlăturată dur de atrac?iile vie?ii;

De vrei po?i să vizitezi iar Fran?a

În ochi purtînd lumina dimine?ii…

 

Doresc să te-ntîlnesc în boabe cristaline

Sîmburele vie?ii-i lacrima din urmă;

Pu?ine toamne au coborît din mine

Nefirească-mi pare plîngerea postumă?

 

Neatins de brume supune-mă-voi naturii

Venirea toamnei în arbori e un plîns;

Zeii mă vor găsi la marginea pădurii

Ocrotit de fluturi ?i de iubire nins…

 

TAINA FLORILOR DE-O NOAPTE

 

 

Printre flori te-ai ascuns mireasă,

Cînd cobora o boare albă pe pămînt;

Dorul plin de ierburi, prispa de-acasă

Luminează fruntea tristă din cuvînt…

 

Din cîte-au fost, copilăria-mi pare

Sunet închis noaptea-ntr-o pădure;

În vîrf de munte, steaua visătoare

Cădea în plasa rugilor de mure!

 

Vara prin codrii hoinăream mereu

Ziua imaginînd, înfrigurat izvorul;

Pierdut departe-n gînd la Dumnezeu

Sub aripi blînde ne veghea iar zborul?

 

Zborul care a lăsat visele în urmă

?i a plecat pe un tărîm departe;

Simbolizînd lumina care nu se curmă

De ve?nicie aproape, nicidecum de moarte!

 

Te-ascunzi, frumoaso, în flori înmiresmate

Cu luna adormi în roua de pe frunze;

Eu port o taină a florilor de-o noapte

În stelele ce cad grăbite ?i confuze!

 

 

 

LUMINĂ TAINICĂ

 

Lumină din lumină e taina lumînării

Aprinsă de la stele ?i de la Duhul Sfînt;

Ramură de vise pe aripa-nserării

Întoarce tîlcul lumii la margini de pămînt.

 

Răsar în răscolire semin?ele din teci

În scăpărări uitate-i simbolul din floare;

Uimitele vie?i se ascund în lilieci

Vraja adoarme-n în păsări călătoare?

 

Triste?ile aprind singurătă?i de nuferi

De vise ne-mplinite, rănite de orgolii;

Poeme înfiorate tresar din nou ?i suferi

Văzduhu-i arestat ?i-au adormit to?i solii?

 

Unde sînt plecate lămpile aprinse?

În freamăt de iubire, întoarsele ecouri;

Pe geamuri sînt pictate păsările ninse

Final de lume-i ?i moarte-n bolerouri…

 

Sclipesc privirile în plînset pe la geamuri

Văzduhul împietrit de oameni nu ascultă?

Cîntă ?i dansează lieduri, epitalamuri

Îngerii din cer. ?i-s pregăti?i de nuntă…

 

Regatul mi-i aproape, pe coama unui deal

Să rătăcesc în lumea cuvintelor, mlădie;

Vine Apocalipsa ?i-n tragicul final

Dorurile ?ipă ?i mor?ii to?i învie.

 

 

VE?NICIE TREAZĂ

 

Pribeag prin lume am fost o via?ă-ntreagă

Păsărilor în zbor eu le-am făcut cu mîna;

O fată am iubit ?i ea mi-a fost dragă

Cît ve?nicia-i trează, cît ?ine săptămîna…

 

De este mai dă-n floare în liliacul

M-ascund în amintiri să mă aline dorul;

Visez că o văd pe mama în cerdacul

Unde torcea lîna albă din fuiorul…

 

De fuior au ajuns azi să rîdă sicofan?ii

Vezi cîte-un scelerat ori cîte un dement;

Lumea pestri?ă-i aruncă în tembele spa?ii

?ipînd la televizor: Românii au talent!

 

Natura de afară e singura, frumoasă

Nu cea interioară de la televizoare;

Uite, s-a?ezat o pasăre pe casă

?i cîntă ?i ne-mbie: Cire?ul e în floare…

 

Îngerii în cor, ba, chiar ?i Dumnezeu

Cîntece intonează ?i simfonii divine;

„Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu

Deasupra lumii.” ?i zările-s senine,

 

Sînt zările senine. ?i păsările zboară

Freamătul de aripi din suflete nu piere;

Va învia Iisus ?i se aude iară

Clopotul la Schit bătînd de Înviere!

 

CEASUL DEPĂRTĂRII

 

Ceasul depărtării anii mi-i întoarce

Am ?intit în via?ă culmea înstelată;

Raza de la soare cîntecul mi-l toarce

La munte nu se face vară niciodată?

 

În grabă am urcat tainicele locuri

Visele ardeau zorii aprig la fere?ti;

Ciudatele tărîmuri, bengalicele focuri

În anotimpuri cad fantastice pove?ti…

 

Pasărea de seară zbura rar în răstimpuri

Semn că bătea vîntul în orele confuze;

Veneau ploi de aur din grelele pămînturi

Puii de mun?i căutau părin?ii printre frunze…

 

Treceam prin vie?i pierdute ?i lumi imaginare

Crezînd că sînt copacul înfrunzit pe cea?ă;

Ochii vii ai lumii purtau o camuflare

Fiorul amintirii pulsa în orice via?ă…

 

Închide o furtună accesul la imagini

Ce se-ntîmplă în frunzele brumate?

Vals de orhidee în secantele paragini

Acced la nemurire, bolnave sînt de moarte?

 

La ceasul depărtării au ostenit cocorii

În irizări de umbre dorm cîntecele mele;

Steaua polară plînge în visuri iluzorii

Mai am o via?ă-n plus ?i un ocean de stele?

 

POEMUL SFÎNT

 

Mi-a trecut prin minte prematur un gînd

Falsă e mirarea, aurită-i tolba;

Păsările zboară zarea despicînd

Ascunzînd sub aripi nedreptatea-n roba…

 

Amintirii vagi dintr-un vechi regat

Pleacă iar Emirul în călătorie;

Clopotele mari departe au sunat

Vremea nu mai poartă hieroglifa vie?

 

Zarea-i de cărbune, sufletul e greu

Preschimbat în înger, deturnată-i soarta;

În culori de alaiuri cînt ca un Orfeu

Nemurind lumina, se-nfiripă vatra…

 

Raiului din vise, vid imaginar

Făurească-l melcii seara prin poieni;

Paralel trecînd sub un nou umbrar

Prin taina pădurii, printre buruieni…

 

Să se-nflăcăreze florile de măr

Suferin?a grea frunzele-mi apasă;

Reimaginînd purul adevăr

Nectarul aduce păsările-n plasă?

 

Anii străpung aerul prin ?epi

Frica ancestrală de-a avea urma?i;

Mi-au învins iubirea bulbii mari de cepi

?i se aude vîntul dinspre uria?i?

 

Potolit poemul î?i înghite para

Focului vrăjma? de aer ?i de cînt;

Albă în sigilii se tope?te ceara

Fumul se-nal?ă pîn’la Domnul Sfînt?

 

 

 

RUGĂ POETICĂ

 

M-a născut un strigăt. Trunchiul de lumină

Zîmbet se făcea ?i pleca departe;

Brazii trezeau mun?ii, noaptea din ră?ină

?i închideau dorul lumii într-o carte…

 

Inima-mi bătea într-o privighetoare

La na?tere mi-au stat stelele alături;

Umbra dintre arbori renă?tea-n visare

Amurgu-?i decanta sclipirea în omături…

 

Greu am deslu?it un cuvînt anume

Doldora de floare-n pomii din livezi;

Epopei de fructe în zarea din cărbune

Răsturnau topitul mit între amiezi?

 

Smăl?uia o seră vara cu albi fluturi

Capătul luminii îl ?tiu numai zorii;

Macină o moară grîul din săruturi

Rodul să-l ascundă ?arpele erorii?

 

Depune mărturie somnul din urcior

Lutului pervers plămădit din sfere;

Poarta vremii plînge-n ultimul cocor

Alungînd eclipsa scurtă din vedere?

 

Îmi adun vecinii risipi?i pe rîuri

?i-mi asum vina na?terii celeste;

Stele le pun noaptea cailor la frîuri

Geniul î?i arogă na?terea pe creste?

 

M-a născut un strigăt fără de pereche

Steaua mea din palmă-?i ocrote?te stupii;

Tot ce-a fost rău, dus e pe-o ureche

Iarna mi-s prieteni vulpile ?i lupii!

 

 

 

BOLNAVII FLUTURI

 

Po?i vedea un om seara ce se duce

?i nu mai vine niciodată înapoi;

Lumina toamnei umile?te ploi

Arborii mor în drumuri, la răscruce…

 

Alb avertizează iarba în grădină

Vrăbiile mici par virgule-n asceze;

Cocorii poartă fruntea de lumină

Trupuri febrile, închise-n paranteze?

 

Frunzele ascultă de ingrata soartă

Umăr lîngă umăr ca-ntr-o adunare;

Aprigă ziua cu sufletul se ceartă

?i nu este loc în stele de visare?

 

Cum a?a putea să-?i zăresc iar chipul

Alunecînd pe gura cerului senin;

Ziditoare-i fapta, ve?nic e nisipul

Timpului pe care l-am numit destin?

 

Vremea-mi arată o clepsidră nouă

Se preschimbă lumea, se transformă norii;

Cu bra?ele-ntinse spre ceruri, amîndouă

Mute rămîn acelea?i clipe iluzorii?

 

Amfora vie cu toarte stacojii

Alină noaptea imensă în splendoare;

La mine acasă sînt codrii arămii

Adoarme scorbura într-o vrăjitoare?

 

Po?i a?tepta venind dintre pustii

Un an ce sigur nu te ia în seamă;

În drumuri ?i răscruci, zidi?i în temelii

Bolnavi mor fluturii de zare ?i de toamnă!

 

 

SIMFONIA DURĂ

 

În lume se întîmplă multe

Dar bine e să crezi într-o idee;

Frunzele pe ramuri par insulte

De nu pricepi că frunza e femeie?

 

Un melc plînge cu casa-n spinare

Tot meditînd la vremea de apoi;

Parc-ar fi fost de tînăr la război

?i l-a orbit lumina de la soare…

 

Gînde?ti că omul este o comoară

Pasăre de foc ori fraged cocor;

Vara se duce ?i e toamnă iară

?i te cuprinde înfioratul dor…

 

Ce Freud, ce Jung, de unde simbioză?

Un ?arpe alb î?i ?uieră pe spate;

E ora două ?i încă tot e noapte

?i te prive?ti stupefiat în poză?

 

Oamenii n-au în via?ă o măsură

Îi vezi pe unii persiflînd pe al?ii;

Plopii singuri î?i îngroapă fra?ii

Buimac asi?ti la simfonia dură?

 

Via?a trăită toată e un crez

Clipă amară de soartă o desparte;

Rămîne pururi, unicul în?eles

Să locuim cu zările departe.

 

 

VOCEA POETULUI

 

 

Pe catalige mergea poetul

Lumea haină nu-l recunoscu;

Floare purta la butonieră, ascetul

?i floarea aceea… născu…

 

Nimeni nu vorbea de iubire.

Iubirea nici nu mai exista;

Doar dunga zării sub?ire

Sub asfalt se topea…

 

?opteau cu voce stinsă arborii

Dar pădurea nu-i cunoscu;

Mi-au răpit ramurile hultanii

Poate nu ei… ci chiar tu?

 

Îl auzeam strigînd de departe

Pe poet de soare aprins;

Mai avem sigur o moarte

Albă în flori de cais…

 

„Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?”

Poetului Labi? inima-i înflori

Departe pe cer. În Steaua Polară!

Revista indexata EBSCO