Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Florin FAIFER – Muşata, cumnata…

8.I.1989

Dragă Florin,

Mulţumim pentru felicitare şi îţi dorim un An Nou cu succese, sănătate şi multe bucurii!

Să ştii că ne e dor de tine, „de la vlădică la opincă”, aşa cum zice vorba, deci: cînd mai aterizezi în Bucureşti? Ce faci cu teza? În ce fază eşti acum? Dar cu lucrul tău curent? Mă interesează să ştiu cum îţi merge. Deci, scrie-mi sau scrie-ne cînd poţi despre tine.

Am o rugăminte la tine: Meme e internat (tensiune mare, deficienţe de auz şi văz pe dreapta agravate, etc.) şi sperăm să se pensioneze. Alerg deci între casă–teatru–spital şi nu mai ştiu de mine. M-ar interesa însă mult să ştiu ce e cu bucata lui, pe care i-ai dat-o lui Ilisei (cred că aşa se scrie). De asemeni el te roagă să adaugi pe manuscris o dedicaţie şi anume: „Domnişoarei dr. Iulia Iufu”. Asta-i doctoriţa care îl îngrijeşte şi este un om deosebit, iată de ce vrea să-i facă o bucurie, mai ales că subiectul bucăţii e din secţia ei, neuro, de la Elias, iar Meme l-a scris chiar stînd internat, în primăvară. Sînt sigură că tu vei putea adăuga aceste cuvinte, fără dificultate.

În rest eu lucrez „Elefănţelul Bimbo”, un musical pt. copii cu Valkay, balerinul de la Timişoara (sigur se ortografiază altfel, dar habar n-am cum) pe muzică de Ionel Tudor, pe care o scot prin 14-16 febr. Cu angajarea, aştept să se semneze dosarul. Se pare că se va face totuşi. Asta m-ar salva, altfel e lată, ce mai!

Te pup şi-ţi doresc tot binele, aştept răspuns

Muşata

P.S. Toţi te pupă, sîc!

 

Aşadar, iat-o intrînd în scenă pe Muşata Mucenic. Abrupt, fără farafastîcuri, la obiect. E început de ianuarie, în anul de graţie care – cum am nădăjduit mulţi dintre noi – ne va schimba istoria. După ani de dileme, isprăvisem în fine lucrarea de doctorat, urmînd ca în vară, cu o comisie de soi, să o susţin. La asta se referă, v-aţi dat seama dacă i-aţi parcurs rîndurile ferme, Muşata, cumnata prietenului Mircea Filip.

Necazurile îi năpădiseră pe bieţii Mucenici. Dar mai ales pe M.F., care intrase în derivă cu sănătatea lui de care, pe cînd îl cunoscusem, era atît de mîndru. Inima, auzul, văzul, ce mai, n-avea de ales decît să se pensioneze. Toţi din jur se agitau să-l ajute. Devotat vocaţiei lui, care i-a dat tărie în anii grei care au urmat, Mircea Filip, căruia Muşata îi zice Meme, era preocupat şi pe patul de spital de soarta manuscriselor lui, care aşteptau răbdurii prin sertare. Cum am putut, şi eu m-am implicat.

Întorcîndu-mă la Muşata, femeia asta e o risipitoare. Cu înzestrările ei, i s-ar fi cuvenit o viaţă mai în lumina rampei. Zămislea proiecte după proiecte, unele utopice, altele care meritau luarea-aminte a unor decidenţi. Ce s-o fi ales de ele ştie doar bunul Dumnezeu! Nu pot comenta în nici un fel musicalul despre care vorbeşte în epistolă, musical de care ea îşi anină nişte speranţe. Un compozitor ca Ionel Tudor şi un balerin precum Francisc Valkay nu erau argumente de colo. S-o fi jucat, nu s-o fi jucat? Ar fi trebuit să ştiu. Aşa cum ştiu de succesul de referinţă al Muşatei Mucenic cu Puterea întunericului, la Bîrlad. Eu i-am văzut vreo două-trei spectacole, dintre care mi-a lăsat o impresie mai mult decît bună Baltagul, cu… Sofia Vicoveanca.

Florin FAIFER

 

*

Rătăcind prin Arizona

 

Dragă Florin,

Îţi expediez materialul despre Cantacuzino, fotocopiat de Cezara.

Sînt în aşteptarea unei noi teme de lucru de la Il Capo, dar treburi am destule şi în gospodăria mea. Sînt în aşteptarea unor veşti mai bune despre Laurenţiu. Grea încercare pentru el!

Noi ne pregătim pentru mucenici – 9 martie, şi regret că nu eşti pe-aproape. Sînt senzaţionali, aşa cum se prepară în casa noastră, după o reţetă VIORICA MUCENIC.

Mi-ar prinde grozav în această perioadă o întîlnire cu tine. M-a cam lăsat inspiraţia iar de umblat la sertarul cu manuscrise vechi n-am chef, deşi am dat – făcînd ordine – peste lucrări de la Iaşi, unele deosebite.

Mă cam încearcă dezamăgirea că nu mai am energia şi pofta de lucru din anii ’30- ’40, şi asta tocmai acum cînd sînt posesorul unei mari averi: timpul personal, liber!

Am avut, cu Cezara, zile de coşmar din cauza întreţinerii, care a ajuns criminală: cinci milioane! Pe decembrie, dintr-o lucrare personală, cu mare efort (nopţi nedormite, drumuri la arhivă şi Primărie etc.), Cezara a reuşit să achite jumătate, dar ce vom face pe ianuarie, nu ştiu. Ne mai curăţă buzunarul şi lecţiile copiilor, foarte importante în preajma examenului de capacitate şi apropierii bac-ului lui Emin. Dar bucuroşi le-om duce toate, de-o fi reformă sau scumpiri barbare la alimente. (Sînt fericit însă de plecarea lui Emin în SUA pentru şase săptămîni. Prin 20 martie va avea şi paşaportul gata. E o teribilă experienţă pentru el.) Şi Iustin are o şansă pentru o lună, în Germania, cu prietenul lui cel mai bun. Iar noi, părinţii lor, n-am ieşit de opt (8!) ani din tîrg, în vreo vacanţă. Cezara a mai avut deplasări, dar eu – nimic! şi nici nu se zăreşte ceva la orizont. În plus – s-au împuţinat aproape cu totul prietenii şi-au dispărut şi cei cîţiva de la fostul meu servici, încît am adesea senzaţia că rătăcesc prin Arizona…

Hai să închei epistola fiindcă văd c-am dat-o pe jelanii.

Cu prietenie, Mircea

 

Mulţumim pentru „mărţişor”. A fost un dar frumos. Te aşteptăm.

Cezara

 

Nu mai ştiu cînd am primit scrisoarea asta de la Mircea Filip. De obicei meticulos, ca să nu zic pedant cu mărturiile scrise, de data asta epistola, cu timbrul binecunoscut, nu are dimensiune temporală. Nu tu lună, nu tu an… Şi nici memoria mea, cîndva imbatabilă, nu mă ajută. De pildă, habar nu am la ce material despre Cantacuzino (şi care Cantacuzino?) se referă fostul meu coleg de Filologie din tot mai îndepărtata studenţie ieşeană. Dacă l-aş fi avut în mîini, s-ar fi păstrat, fiindcă eu sînt vigilent cu documentele ca un dorobanţ.

Mai departe, vine vorba despre un Il Capo, dar nu insistaţi că nu am de gînd să îl deconspir. Un personaj hulit de mulţi, deşi nu cred că în viaţa lui lungă şi prosperă o fi făcut numai şi numai rău. Mircea F. e unul dintre cei pe care i-a ajutat.

Cît despre Laurenţiu, e băiatul meu. Era bine dacă avea şi el o soră sau un frăţior. Dar voia Domnului… Cunoaşteţi textul. A trecut într-adevăr în răstimpuri prin nişte încercări care ne-au ţinut pe noi, părinţii lui, cu sufletul la gură şi, cînd încordarea era prea mare, murmurînd o rugăciune. Şi cu facultatea pe care a urmat-o am avut parte de crize, depăşite în cele din urmă, dar provocînd strîngeri de inimă la timpul lor.

Auster într-ale nutriţiei (oricum nu avea poftă de mîncare, dar îl şi struneau felurite interdicţii), iată-l pe Mircea al nostru, uscăţivul, costelivul, degustător de savori. E de înţeles, n-avea cum să nu fie. Cine n-a mîncat, la început de martie, o farfurie de „mucenici”, cu zeamă dulce şi cu nuci pisate, nu ştie ce-i bun. (Se pare că doamna Viorica Mucenic – ce potriveală! – mama Muşatei şi a Cezarei, era în privinţa asta o maestră). Puteam intra într-un şoc glicemic (dacă nu-i impropriu spus), dar pe atunci vîrsta ne îngăduia oarecari excese. Şi fiindcă invoc vîrsta, trag nădejde că pînă şi lectorul cel mai alert a priceput că M.F. glumeşte (ce-i drept, amărui) cînd îşi aduce aminte, vorba vine, de „anii ’30-’40”, pe cînd pasămite ar fi stat de dimineaţă pînă seara la masa de scris. Pip, cum îl strigau colegii de an, e născut, după cum orice lexicon precizează, în 1939.

…Se pensionase, şi de aici starea asta de spirit. De indispoziţie, de frustrare. Nici cu banii nu o ducea bine. Noroc de Cezara, soţia, cu eroismul ei, cu puterea ei de sacrificiu. Lucra nopţi întregi, nu ştiu cum putea să reziste. Dar fără hîrtiile alea verzi, un şomoiog, acolo, naiba ştie cum s-ar fi descurcat. Că angarale, destule… Întreţinerea era o teroare, se adăugau apoi şi taxele pentru şcolaritatea celor doi fraţi.

Şi totuşi, totuşi, în pofida atîtor dificultăţi, orizonturile prinseseră a se mai limpezi. Emin aştepta să plece în SUA, să-şi încerce acolo şansa. Avea să urmeze Iustin. Şi unul, şi altul, nu le fie de deochi, buni vorbitori de limbi străine (germană, engleză; Emin o rupe şi în japoneză), asimilate graţie unei profesoare excelente, Muşata Mucenic, regizoare la începuturile carierei. Cînd îi scotea, pe cîte unul, la plimbare, ea le vorbea fie în germană, fie în engleză şi asta luni şi ani. Efectele se văd şi se aud. Erau singurele preumblări ale clanului, care altfel nu-şi permitea mari aventuri. Dar nu va trece mult şi, dacă nu seniorii, atunci cei tineri au să hălăduiască pe unde, deocamdată, poate doar nădăjduiau să ajungă.

 

Revista indexata EBSCO