Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Adrian JICU – Pãstorel Teodoreanu şi poezia minorã. Împotriva legendei

Aşa cum arătam şi într-o lucrare inclusă în volumul în Iaşii Teodorenilor, Păstorel (pseudonimul literar al lui Al. O. Teodoreanu) ilustrează cazul scriitorului umbrit de propria biografie, care a ajuns să se substituie creaţiei, transformând-o într-o anexă. Frecvent invocat ca personaj bonom sau ca epigramist subţire, el face figură de marginal (privit cu simpatie), dar niciodată de posibil pretendent la intrarea în canon. Iată una dintre prejudecăţile cele mai păguboase din critica noastră, obedientă adesea când vine vorba să re-scrie istoria literaturii şi să conteste ierarhii de mult consacrate. Unul dintre puţinii care au încercat să demonteze o asemenea pre-judecată (în sensul dat de Gadamer conceptului) este Bogdan Creţu, care, într-un articol din 2009, dedicat, e drept, corespondenţei lui Al. O. Teodoreanu, atrăgea atenţia asupra inerţiilor din receptarea scriitorului ieşean: „Într-un astfel de context, cine să se mai mire că, de cele mai multe ori, numele lui Al. O. Teodoreanu, zis Păstorel, stârneşte vagi zâmbete, dar nu şi încredere. Păi, omul a scris prioritar epigrame şi aşa i-a rămas buhul. Or, ştim noi bine că epigrama e ceva neserios, o jucărea acolo, o glumiţă. Asta scrii ca amuzament, la chefuri, în anumite situaţii destinse, dar o opera, ooo, o operă nu se poate face din epigrame.” Dincolo de ironia evidentă, semnificativ mi se pare refuzul criticului ieşean de a prelua, pe nemestecate, o serie de clişee, semn că avem nevoie de o reconsiderare a unui scriitor pe care poncifele şi morga academică l-au nedreptăţit, împingându-l către periferia literaturii.

Păstorel nu e, s-o spunem din start, un simplu epigramist sau un autor umoristic de duzină. A-l introduce într-un asemenea pat procustian mi se pare o operaţie falacioasă căci, aidoma lui Alecu Văcărescu să zicem, mizele scrisului său sunt altele. Imaginea unui Păstorel autor de epigrame scrise la cârciumă, eventual sub influenţa inspiraţiei de moment (cum sugera G. Călinescu), trebuie îndepărtată ca o aluviune de factură orală. În fapt, opţiunea sa pentru ceea ce a fost considerat poezie „uşoară” (parodii, calambururi, ocazionale etc.) se dezvăluie ca formă de reacţie la un anumit pedantism pe care îl subminează inteligent. Păstorel nu-şi propune niciodată să se înregimenteze în cohorta poeţilor serioşi, ci, dimpotrivă, se păzeşte din răsputeri să cadă într-un asemenea păcat. Dacă am preluat în titlu („împotriva legendei”) o sugestie din cartea lui Doris Mironescu despre Max Blecher, este tocmai pentru că întrezăresc aici o posibilă afinitate, în sensul unei nedreptăţi a cărei victimă este, de această dată, poetul ieşean.

S-ar cuveni, poate, rediscutat şi conceptul de „poezie”, în care s-a văzut prea adesea un gen înalt, accesibil doar autorilor serioşi, încheiaţi la toţi nasturii. Din acest unghi, cum ar putea un scriitor „neserios” ca el să fie primit la masa celor mari, în compania unor nume sonore ca Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Voiculescu, Voronca şi alţii, când mizele sale nu sunt iubirea, filosofia, religia, existenţa, moartea, specificul naţional etc.? Şi ce şanse are discursul său „nepoetic” să-şi facă loc într-o epocă în care lirica românească îşi conturează câteva direcţii clare, bine conturate, de un puternic individualism, impunând ceea ce Marin Mincu numea „modele poetice omologate”? Aş înclina să cred că, aşa cum Blaga vorbea despre culturi majore şi culturi minore, se poate vorbi despre poezie majoră şi poezie minoră, distincţie care nu implică un criteriu axiologic, ci doar opţiunea pentru un anumit tip de lirism. Ei bine, Păstorel refuză genul înalt, poezia cu morgă, orientându-se către zone joase, mai apropiate felului său de a fi, mai pe potriva spiritului său subţire. În atari condiţii, adevăratul loc al lui Al. O. Teodoreanu în tabloul poetic interbelic s-ar cuveni recalibrat, mai ales că deceniile viitoare (textualismul, postmodernismul, biografismul, mizerabilismul etc.) ne-au demonstrat că poezia înseamnă şi altceva. S-ar  naşte astfel întrebarea cu adevărat importantă: ce rămâne, dincolo de legendă, din scrisul său? O poezie consistentă, autentică, sau doar un discurs ştrengar, înamorat de calambururi şi jocuri de cuvinte spumoase?

Două sunt, în opinia mea, coordonatele care impun reconsiderarea unui asemenea autor. Pe de o parte este vocaţia minoratului, adică refuzul unei poezii grave, în care eu văd efortul unei ieşiri din mulţime. Păstorel se refuză turmei, orientându-se, inteligent, către un discurs jucăuş, care a putut părea multora facil, motiv pentru care el a fost exilat în categoria marginalilor. Nedreptate critică semnificativă pentru o literatură mai degrabă rigidă, nedispusă să-şi deschidă compasul către alte zone ale lirismului decât cele securizate prin tradiţie. Pe de altă parte, trebuie înţeles şi faptul că tentaţia individualizării aduce originalitate, dar nu implică automat valoare. De altfel, însăşi ideea ce valoare mi se pare extrem de fluidă în contextul relativizării criteriilor şi al redefinirii permanente a poeticului. Ceea ce rămâne drept certitudine la relectura poeziei lui Păstorel este refuzul asumat de a merge pe un drum bătătorit, semn că pe Al. O. Teodoreanu ideea de succes literar îl lăsa rece.

În schimb, cea de-a doua coordonată reclamă un interes aparte câtă vreme se poate discuta despre un adevărat imaginar gastronomic în opera sa, dovadă a unei opţiuni programatice pentru un discurs poetic inconfundabil. Autorul îşi construieşte practic o identitate poetică printr-o serie de semne bahice. Există întotdeauna o dublă tensiune în limbajul păstorelian, un soi de faţă jovial-ludică şi un revers cât se poate de serios. Înţelegerea modului cum operează Păstorel cu aceste semne poetice poate porni de la definiţia spirituală pe care o dă prunei „pruna: s. fem. Un pas spre ţuică.”, care, analizată dincolo de poantă, dezvăluie mecanismul scriiturii teodoreniene, bazată pe o mişcare în doi timpi. Pe de o parte este vorba despre suprafaţa discursului, unde aceste semne bahice urmăresc buna dispoziţie, constituindu-se într-un instrumentar echivalent recuzitei din dramaturgie, iar la un nivel de adâncime, ele devin autentice semne poetice, care trădează o atitudine de respingere a poeziei în formele ei clasicizat-ruginite. Din acest unghi, epigramele şi tot ceea ce a fost considerat poezie „uşoară” (parodii, calambururi, ocazionale etc.) se dezvăluie ca forme de reacţie la un anumit pedantism pe care Păstorel îl subminează permanent. Impresia de facil este negreşit falsă, căci, în memoria celor care l-au cunoscut, autorul era un ins cât se poate de serios, după cum subliniază I. D. Suchianu: „Păstorel era mult mai serios decât se crede, căci el lua în serios până şi gluma. Când glumea, asta el o făcea fie din bunătate, fie din supărare, fie din marele lui amor pentru oamenii cărora voia să le facă plăcere, fie din indignare împotriva vreunui ticălos care pângărise şi mânjise ceva frumos în care el credea.” La fel şi-l aminteşte Demostene Botez, care, în schiţa de portret pe care i-o face, reţine ca definitorii următoarele trăsături: „era frust, realist, cinic, zvelt şi spiritual…” Dacă ar fi să îl credem pe Păstorel însuşii, el nu e un simplu humorist, ci un epicureic moldav, în care se întâlnesc cumpătarea de sorginte livrescă şi atitudinea hâtră de sorginte folclorică. Autoportretul din Spovedanie trebuie citit tocmai ca proiecţie a unui autor care a jucat comédia vieţii, mascând astfel o existenţă în căutarea echilibrului între demnitate şi plăcerile lumii: „Dar când va fi să las această lume,/ În care m-am ţinut de chef şi glume,/ Şi clipa ceea m-o găsi mahmur,// Voi da cu tifla-n omenirea toată,/ Intrând apoi, cu plosca ridicată,/ În turma ta, bătrâne Epicur.”

Cel mai aproape de adevărata miză a poeziei lui Al. O. Teodoreanu s-a situat Titus Moraru, care, în prefaţa volumului Inter pocula, remarca această glisare de la poanta specifică versurilor epigramistice la dimensiunea critică a discursului păstorelian: „Scriitorul intuise că amuzamentul este o formă de manifestare pe latura umorului a spiritualităţii noastre: «Mustul ieşit din teascurile dace şi lăsat să fermenteze marchează un început de civilizaţie», al cărei grad «trebuie căutat în farfurie». Nu altfel gândeau M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi când alcătuiau, în 1841, prima carte de bucate românească sistematic orânduită, înscriindu-se astfel pe linia preocupărilor culturale în vederea realizării dezideratelor propăşirii…” Păstorel merge chiar mai departe pe acest drum, convertind amuzamentul în lirism, într-un stil căruia, din păcate, i-a căzut el însuşi pradă, câtă vreme receptarea critică a operei sale nu a înţeles acest joc.

De altminteri interesul lui pentru parodii este grăitor în sensul nemulţumirii care îmbracă, aşa cum arată Daniela Petroşel, inaderenţa la modelul supus şarjei. Opţiunea pentru parodie implică anumite efecte. Un titlu precum Strofe cu pelin de mai contra Iorga Neculai echivalează cu asumarea ideologiei „Vieţii româneşti”, pe care Al. O. Teodoreanu o promovează într-o manieră menită să conteste autoritatea istoricului implicat în repetate polemici cu gruparea ieşeană condusă de Ibrăileanu. Epigramele care îl vizează pe teoreticianul sămănătorist devin, din acest unghi, arme mai eficiente decât doctele articole sau studii polemice ale colegilor de redacţie care găseau în Iorga un adversar de calibru, greu de combătut cu argumente ştiinţifice sau literare. De aceea, un catren ca: „Ades la zăpăceală/ Când e în ghinion/ N. Iorga bea cerneală/ Şi scrie cu sifon.” (Lapsus calmi) cântăreşte, pentru cititor (mai ales pentru cel grăbit, de astăzi), mai mult decât pagini întregi de polemică savantă.

Revenind acum la semnele bahice din imaginarul poetic păstorelian, să reţinem că ele nu constituie simple elemente decorative ale unui univers liric facil, ci devin instrumente dintr-un scenariu liric de profunzime care vizează reaşezarea lumii într-o altă paradigmă, generatoare de înţelesuri care scapă la o lectură superficială, denaturată de plasarea autorului în registrul minor. Poezia lui Al. O. Teodoreanu trădează, de fapt, nostalgia după o vârstă de aur, realitatea îmbrăcând linii sumbre, dezamăgitoare, care îmbie la melancolie: „Olimpul a căzut de la putere/ Şi-i vraişte-n mirificul Olimp./ Războinic, preţ de-un legendar răstimp,/ Cumplitul Mart e negustor de bere.// […] Căci Cronos, neînduplecatul gâde,/ Înghite tot olimpicul pluton/ Şi din Olimp, doar Phoebus Apollon,/ Olimpian, în cer creştin, surâde.” Avem, aşadar, imaginea unui paradis în destrămare, care constituie esenţa gândirii poetice păstoreliene. Una de factură utopică, evident influenţată de climatul „Vieţii româneşti”, pe care autorul şi-l asumă, dându-i glas într-o formulă lirică distinctă.

Poezia lui Al. O. Teodoreanu se desprinde (după o fază postsimbolistă) de tradiţie, virând, inteligent, spre un discurs ludic, menit să marcheze tocmai distanţa faţă de modele. Pentru mine, ceea ce îl reprezintă cu adevărat ca poet sunt tocmai textele din categoria epigramelor şi prea puţin versurile epigonice care descriu o provincie pe care au cântat-o şi Al. Macedonski, Dimitrie Anghel, Demostene Botez sau Ion Minulescu. Plasată mai mereu la periferia literaturii serioase, lirica sa merită reconsiderată pe acest filon ludico-parodic, care o face mai actuală decât multe dintre versurile unor contemporani clasicizaţi. Dacă este să conteze prin ceva, atunci poezia minoră lui Al. O. Teodoreanu contează prin această nişă, care a impus un imaginar (bahic) de o specificitate inconfundabilă, reflex al aspiraţiei către echilibru şi armonie, atribuite ale epicureicului Păstorel.

Revista indexata EBSCO