Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Livia IACOB – Iaşul crepuscular în lirica lui Ionel Teodoreanu

Sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX impun, în poezia italiană, un termen rămas şi astăzi cu slabe ecouri în spaţiul românesc, şi anume il crepuscolarismo, derivînd din titlul pe care criticul Giuseppe Antonio Borgese îl dădea articolului său publicat, în 1910, în revista La Stampa pentru a denumi, printr-o sintagmă precisă, lirica unor autori greu de înseriat pe-atunci, precum Marino Moretti sau Carlo Chiaves. Poesia crepuscolare este în fapt certificatul de naştere al mişcării în interiorul căreia gravitează numele sonore din aşa-numitul grup roman avîndu-l drept vîrf de lance pe Guido Gozzano, căruia i se alătură Tito Marrone, Sergio Corazzini şi, pentru o scurtă perioadă, Aldo Palazzeschi, unii dintre ei aduşi şi în spaţiul literelor româneşti graţie traducerilor lui Marin Mincu. Metafora folosită de criticul italian indică, după toate datele de care dispunem, pentru prima dată o categorie literară care în fond se distinge nuanţat atît de tendinţele avangardiste, cît şi de cele expresioniste ce domină peisajul modernismului poetic european: o categorie care corespunde unei stări de fapt genuine, de tip fin de sičcle, ai cărei poeţi sînt „blestemaţi” să exhibe noul spleen, împrumutînd din melancolia şi trăirile limită ale simboliştilor, dar şi din extazul suprarealist, totul sub semnul unor vremuri care apun şi deschid, implicit, calea noului ev.

O mişcare asemănătoare întrucîtva la nivelul temelor şi al registrelor stilistice or al eliberării poemelor din chinga prozodică tipică epigonismului mediocru s-a putut cristaliza, deşi a rămas la nivelul unei minorităţi aproape bagatelizate de istoria şi critica literară, sub nucleul patronat de Garabet Ibrăileanu la revista Viaţa românească, între anii 1911, cînd criticul ieşean îl aduce în provincie pe George Topîrceanu, propunîndu-i să devină secretar de redacţie aici, şi 1919-1924, cînd, la insistenţele lui Demostene Botez, Ionel Teodoreanu debutează în Însemnări literare cu Jucării pentru Lily.

În 1970, Editura Minerva propunea un volum de poeme inedite semnate de Ionel Teodoreanu şi alcătuit, sub atenta îngrijire a Ştefanei Velisar-Teodoreanu, după manuscrisele scriitorului, care intenţiona să le publice sub titulatura La porţile nopţii. Acesta cuprinde texte care aparţin, conform minuţioaselor adnotări ale celui care îl prefaţează, Al. Philippide, unor vîrste de creaţie diferite şi care mărturisesc, prin urmare, obsesii tematice variate, dar într-un chip stilistic relativ unitar. Volumul instituie, tindem să credem, punţi de legătură, ce-i drept la o destul de mare distanţă în timp, cu lirica poeţilor crepusculari italieni şi, prin extensie, cu ceea ce am putea numi crepuscularism în genere, subsumînd, evident, atît un imaginar în esenţă decadent (pentru a transfera, în actualitatea limbajului, trăirea la limită, incomunicabilul, ceea ce, în notă simbolistă, nu se poate articula altfel decît vag, confuz şi adesea nuanţat, voit imprecis), cît şi forme de expresie hibridă. Un crepuscularism care, în cazul lui Ionel Teodoreanu, procedează şi prin amestecul discursurilor şi cochetează, la un moment dat, chiar cu futurismul, fără a îmbrăca în întregime haina vehementă, violent contestatară a acestuia. Plecînd de la paradigma mai sus-amintită, vom folosi, în cele ce urmează, termenul pentru a desemna şi explicita mai apoi modul în care o categorie literară, şi astăzi insuficient asimilată în spaţiul exegetic românesc, avea să genereze poeticitate în puţinele răgazuri pe care apreciatul, în epocă, autor de romane şi le îngăduia pentru a evada din spaţiul epic într-o condensată şi adesea paradoxală (prin raport cu proza) gîndire metaforică.

Aceasta din urmă este pusă la lucru într-un chip cu totul diferit, neobişnuit am zice, de către poetul Ionel Teodoreanu, mai degrabă necenzurat de omniscienţa romancierului care-şi dezvăluia, treptat şi menţinîndu-şi cititorii într-un suspans de factură foiletonistică, miezul pariurilor narative. Căci (pentru a parafraza cîteva din titlurile ce se succed în broşura cu coperte gri, peste care titlul în relief se aşează desenat în albastru) în elegiile şi melancoliile sale, care sînt tot atîtea porţi de pătrundere în nocturna nefiinţă abisală, se citeşte în primul rînd „bogăţia de evenimente interioare”.

Putem, într-adevăr, decela, din universul celor aproape două sute de pagini de poeme, întocmai bogăţia lăuntricului crepuscular aparţinîndu-i omului care, aflat la senectute, îşi scrutează cu interes faptele interioare nu pentru a se redescoperi, ci pentru a-şi pregăti, cum scria Lucian Blaga, „marea trecere”. Din acest motiv volumul abundă în poeme care sînt intitulate Elegie şi care fac vorbire despre esenţa viciată de apropierea inevitabilului a unui eu, pe alocuri numit şi Eu-Împărat, uşor de asemănat cu omogenitatea subiecţilor din lirica italiană a primelor două decenii de secol XX. Ionel Teodoreanu e interesat să transmită cu precădere un sentiment al finitudinii, iar nu al finalităţii (pe care o consideră irealizabilă), este şi el un soi de sceptic mîntuit ca Guido Gozzano sau Corrado Govoni. Notele simboliste se îmbină abil în lirica lui cu posibilitatea deschiderii către un suprarealism neaşteptat; poemele antamează reverii ale sinelui, asociind interioritatea trăirii propriului declin cu prezenţa anotimpurilor carcerale, toamna sau iarna. Citim, de pildă, într-o primă Elegie: „Inima mea legendar răsărită cu pîlc de vîntoase şi taine,/ Dinspre furtuni către om,/ E cuprinsă şi strînsă-n noian fumuriu de omizi,/ Ca toamna-n paragini de moartă grădină un pom,/ Învins,/ Despuiat,/ Uitat…/ E fioros de multă cenuşă în inima mea./ Stă ca o babă zbîrcită şi ştirbă pe prispă/ Ţinîndu-şi obrazul de nucă-nnegrită în mîni fără seamăn de triste,/ Ceţos privind zarea/ Din care curînd o să-nceapă, o dată cu umbra de veci,/ Rece, sură, moartă/ Ninsoarea”. În alte părţi, închiderea în sine întru moarte este provocată, ca în poemele bacoviene, de sufocarea caniculară a verii, care deşteaptă porniri autodistructive şi conturează o experienţă poetică inedită, desprinsă de liniile mari ale consacratei tematici interbelice, aşa cum se întîmplă într-o nouă Elegie: „Cum să nu fiu apăsat,/ Luminatul cer al amiezii de vară,/ Cînd gura de rai a azurului tău e doar o crezare a ochilor mei,/ Iar eu, zbuciumatul, cu toată rîvna de rod,/ Cresc şi sporesc solitar pe crengile morţii.// Şi cum să nu fiu despuiat în penumbre şi pîcle/ Cînd fabulosul apus al soarelui zării: novembre,/ E încă o frunză de toamnă a zilelor mele, desprinsă,/ Căzînd în livezile morţii grele de noapte”.

Ca şi la crepuscularii italieni, care-şi scriu poemele în contra curentului, polemizînd cu lirica estetă şi vitalismul puternic încărcat de senzualitate al lui Gabriele D’Annunzio, Ionel Teodoreanu îşi conştientizează îndepărtarea de ceea ce s-ar putea numi, raportat la concepţiile timpului, o poezie cu tradiţie măcar în receptarea imediată, dacă nu pe termen lung. Ambiţiei de a-şi găsi propria voce şi de a o singulariza numai timpul i-a fost potrivnic. Căci textele sale, la fel ca eul care le-a devenit prizonier şi mărturisitor, descriu şi se susţin prin anatomia aspectelor banale, rutiniere, prin cuprinderea, în capsula unor structuri frastice de care-ţi aduci aminte cu uşurinţă, a vieţii majorităţii, a vieţii oraşului mare şi a Lumii care apar în acest volum şi care nu pot fi căutate altundeva decît în spaţiul pitoresc sau maladiv, în orice caz destinat contrariilor, al marelui oraş. Care, după indicii săi permanenţi, teii, lenea, lenile (interesantă ambiţia pluralului!) şi răspîntiile, nu poate fi altul decît Iaşul. Iaşul crepuscular, pe care Ionel Teodoreanu avea să-l părăsească îndurerat de moartea tatălui propriu şi de pierderea lui Garabet Ibrăileanu, pentru a şi-l aduce mai aproape, în capitală, prin scrierea unor poeme precum Galben, Amiază de vară, Poem simfonic al oraşului zilei noastre sau Joc de iarnă, din care cităm (Galben): „Oraşul mare se trezise la ferestre de cu noapte”; „Pe frunte doar o dungă: pîrtia obişnuinţei”; „La fiece răspîntie, în uniformă nou-nouţă (…) Agenţi de circulaţie ritmau marele flux-reflux”; „Deci mergeam,/ Cenuşă/ În oraşul de cenuşă”. Oraşul aparţinîndu-le trecătorilor care, oprindu-se la semafoare, îşi oferă răgazul necesar unei doze de melancolie şi caută unghere secrete ale minţii şi inimii unde să se refugieze şi să scape de sub apăsarea prezentului întristător: „Ce curios!/ Toţi oamenii aceştia au fost copii!/ Cu mîna lor de azi au înălţat ieri zmeie,/ Cu ochii lor de azi ceteau poveşti”; „Apoi chiar soarele intrase în oraş/ Cu paşii lui de aur fabulos./ Oraşul fu de aur roz pe creste,/ ca o fată sărutată”; în sfîrşit, oraşul leşinat, toropit de caniculă, de plictis, obosind să-şi mai ofere încă o zi, ca în Amiază de vară: „Oraşul era rănit de vara orbitoare (…)/ Toate ferestrele şi uşile deschise/ Într-un fel de leşin”.

Versuri precum cele citate mai sus pot fi lesne înseriate în linia unei poetici a urbanului pe care o cultiva, odinioară, printre alţii şi Corrado Govoni: o poezie dinamică, aflată în perpetuă mişcare, asemenea roţilor de tren pe care adeseori şi cu efect le invocă poetul ferrarez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai crepuscularismului italian. Autodidact, acesta îşi publica prima carte în 1903 la Florenţa, dînd apoi, cu o ritmicitate demnă de invidiat, Armonia in grigio et in silenzio, apoi Fuochi d’artifizio (1905) şi Gli aborti (1907), volume în care „prozaicitatea căutată şi ironia intimistă” atestă un fapt, reţinut şi la noi de traducătorul său în limba română, Marin Mincu, care îl apropie de Ionel Teodoreanu: „crepuscularismul lui Govoni ar deriva dintr-o poetică a sufletului”, de care creatorul nu se dezice nici în aşa-zisa etapă futuristă debutînd în 1915 (cum nu o face nici autorul român), etapă în care „noi sînt doar dinamicitatea versului liber şi vitalitatea caleidoscopică a imageriei”.

Înrudirea celor doi poeţi se probează uşor, dacă e să invocăm aici, după ce am avut deja în vedere versurile cvasi-necunoscute dedicate Iaşului de Ionel Teodoreanu, unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate poeme ale autorului ferrarez, şi anume Lucrurile ce alcătuiesc duminica. Ni se livrează din start, pus sub semnul punctuaţiei sumare şi al frazei eliptice, un tablou (sau, în spiritul vremurilor surprinse acolo, mai degrabă o fotografie) în care rimele, absente, sînt compensate de tot atîtea instantanee, desprinse din depozitarul unui retroproiector şi pregătite pentru aviditatea cititorului de a descoperi noul, ascunzişurile junglei urbane, din care fac parte: „Soarele-n praguri./ Faţa de masă cea nouă./ Oglinzile în camere./Florile în glastre”. Din metropola fatidică încă nu a dispărut chiar orice urmă de umanitate sau de frumuseţe, fiindcă aici coexistă vagabondul ce face să plîngă armonica şi strigătul hornarului, pomana-mpărţită, zăpada, canalul îngheţat şi, nu în ultimul rînd, sunetul clopotelor (s.n.), dar un sunet care anunţă că viaţa şi moartea îşi dau mîna şi duc mai departe tradiţiile perimate către evul industrializat, care adăposteşte deopotrivă „Femeile îmbrăcate în negru./ Cele împărtăşite./ Sunetul alb şi negru al pianului./ Surorile albe bandajate ca nişte răni./ Preoţii negri. (…) Plimbările îndrăgostiţilor./ Plimbările bolnavilor”. Este o poezie care se scrie mai degrabă cu privirea decît cu pixul şi care te atrage în jocul ei, invitîndu-te la o liniştită, resemnată, vîrstnică aproape contemplaţie, din care te trezesc doar copiii ce se joacă pe stradă cu cercul şi cojile de aur ale portocalelor pe trotuar (s.n.).

Totuşi, în cazul poetului italian, ca şi în cazul celui român, elemente specifice parnasianismului invadează acest modernism in nuce, de vreme ce întreaga lume citadină pe care Govoni o eternizează atît de exact în rîndurile sale e dominată nu de omenesc, cum ne-am aştepta în cazul unei lirici îndatorate citadinului, dimpotrivă, se alcătuieşte ca un conglomerat abstract în care intră, deopotrivă, ultimul fulger, topoganul de sticlă al curcubeului, briza, ghirlandele de iederă, o balerină de parfum, un liliac de noapte (s.n.) şi în care se intră „pe o şină de tren în fugă/ spre un oraş cenuşiu/cu case peticite/ sub vechile umbrele/stricate ale acoperişurilor”. Iar atunci cînd omenescul este şi el invitat să participe la fiesta mundană, acesta ia aproape întotdeauna formă feminină, farmecă şi seduce prin trupeşe, trufaşe iluminări în obscuritatea rutinieră a fiecărei zile, ca în poemul Împotriva curentului ca păstrăvii blonzi ce înfăţişează o ghiduşă urmărire a muzelor care, la rîndul lor, îl vor urmări pe meditativul poet: „Împotriva curentului ca păstrăvii blonzi/ tăiau mulţimea citadină/ două puştance de-o frumuseţe obraznică./ Curioase îşi lipeau mutrişoarele/ izmenite cu pudră, ici de-un acvariu/ de lux cu valuri dormind în vraf/ de stofe pentru ţipari şi languste/ ici acolo de-o vitrină scînteind de ciorapi,/ canafuri de ciulini roşii pentru conduri/ de Cenuşăreasă, sclipici şi argint/ pentru carneţele de bal. Cotiră/ deodată şi una se-aplecă ascunsă/ de neliniştita-i tovarăşă să-şi prindă la loc/ jartiera la jumătatea coapsei goale./ Le absorbi curentul citadin./ Revăd mereu strada iluminată/ de-acea fulgerare a cărnii feminine/ în marmora ploii de septembrie”.

Nici din rîndurile volumului de poeme ce poartă semnătura lui Ionel Teodoreanu nu lipseşte faţeta care l-ar putea apropia reţetarul futurist, cu atît mai mult cu cît într-un Poem simfonic al oraşului zilei noastre se resimt note explicit intertextuale cu Zonă al lui Apollinaire: „Eu sînt cetăţeanul oraşului mare,/Mînjit de zguri şi funingini”, „Oraşul ritmat de agenţi de un plastic abstract,/Turnaţi uniform în borcane de sticlă/Cu gestul exact”; „Oraşul turbat cînd trăieşte diurn”; „Oraşul afişelor zilnic schimbate,/Explozii de litere, gest şi culoare,/Oraşul c-o mie şi unul de glasuri sub soare (…) Oprit deodată în pîntecoase autobuze şi săgetătoare tramvaie (…) Oraşul cu circuri./Talcioc./Ateneu./Cu parcuri, străzi bandajate, asfaltul crăpat,/Cazane de smoală topită,/Faruri spectrale în noapte (…) Şi gări/Răspîntii urgente de trenuri,/Miros pipărat de cărbune în nări”; „Olteni, geamgii, fier vechi, iaurgii/Lăptari, lingurari, spoiangii, ursari, tocilari”„Şi deodată, iată:/Înfloreşte iar liliacul cu rochie albă de fată./Apoi, vara, cu amiezele blonde de soare de tei/Şi crinii luminii şi lenile ei”.

Dincolo de alegerile tematice pe care Ionel Teodoreanu le operează în volumul care ne-a interesat aici, propunînd o poezie a oraşului mare şi ostil, uneori antimetafizică şi un eu exploziv, dispersîndu-se în peripatetice contemplări ale lumii şi ale personajelor ei bizar colorate, un alt element care îl apropie de crepuscularii italieni trebuie căutat în alegerile de natură lingvistică şi prozodică pe care le operează. Ca şi la Govoni, poetica urbană a lui Teodoreanu se constituie, atît cît a avut timp să o facă, prin reducerea, aproape prin suprimarea eului, fapt considerat de Marin Mincu un procedeu antiretoric, motiv pentru care „discursul poate capta infinit mai adînc viaţa obiectelor, adică poate provoca acele noi conexiuni prin care realul este obligat să producă sens; de la solilocviul personal (şi adesea intimist), se trece la descrierea impersonală a spaţiului interior/exterior şi se constituie concomitent dîra narativă a discursului poetic”. Poezia tinde să se apropie de proză, pe alocuri fiind cultivat chiar poemul în proză. Autorul ieşean căută şi el un vers care să evadeze din constrîngerile metricii tradiţionale şi să ambiguizeze voit discursul. Putem totuşi vorbi despre un crepuscularism soft întrucît versul liber nu exclude în totalitate, la Teodoreanu, formele aulice, clasice; aşa de pildă, interesul pentru muzicalitate este o constantă a scriiturii sale, demonstrabilă în poeme prin alternanţa versurilor scurte şi lungi, prin grija pentru rima internă şi cezura marcînd modificarea apariţia noii idei poetice. Ilustrativ în acest sens ni se pare poemul Joc de iarnă, pe care îl vom reproduce integral în încheiere, invitîndu-i cititorii, vechi şi noi, la meditaţie şi melancolie: „Oraşul era acelaşi/ Exact./ Halucinant de intact./ Vitrinele toate,/ Gălbui luminate,/ La fel desuete şi decolorate./ Pe străzile goale/ Acelaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită părechi provinciale./ Alene ningea,/ Dar cădea cu vechimi noua nea,/ Turbure, sură, deasă,/ Ninsoarea sporea îmbulzită, lînoasă/ Din ea./ Iarna în alb mătăsos ca în raclă-o mireasă./ Copii/ Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii./ Lunar/Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar./ De ce/ Îmi vine deodată atîta pustiu de melancolie?/ Ai cui sînt? Ai mei?/ Genunchii aceştia grei?/ Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,/ Ivit în oglindă, faţă în faţă./ Cine e omul acesta nins?/ M-am scuturat de omăt,/ Dar nimic nu cădea fumuriu/ De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu/ Eram eu, nu nins,/ Singur, bătrîn, învins.// Neauzit de încet,/ Moarte clădise din mine un om de omăt”.

 

Revista indexata EBSCO