Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Gabriela ŞANDRU – „Lãmpile” amintirii. Copilãria şi spaţiul intim în memorialistica lui Ionel Teodoreanu

La începutul Întoarcerii în timp există o afirmaţie a autorului în care acesta îşi motivează opţiunea sa de a scrie despre oamenii care dispar tot mai mult şi care „s-au oglindit, chiar şi o clipă numai, în fiinţa mea de abur, umbră şi lumină”. Întoarcerea la copilărie, la tinereţe este o formă de ne-murire iar înercările sale de a capta suflul unui spaţiu perfect în coerenţa intimităţii sale sînt insomniile unui ins care preferă exuberanţa tinereţii în detrimentul realităţii care muşcă tot mai mult din oameni. Recursul la memorie, la amintire şi la trecut defineşte întreaga literatură a lui Ionel Teodoreanu.

Literatura memorialistică a autorului moldovean prezintă interes atît pentru exegeţii săi cît şi pentru sociologi interesaţi de felul în care se oglindeşte spaţiul copilăriei în intimitatea unei mediu specific. De-a lungul timpului lirismul şi originalitatea scrierilor sale a fost recunoscută de către specialişti. G. Călinescu le conferă statul de poeme în proză care „prezintă interes psihologic tocmai prin puterea de a fixa o experienţă, pe care toţi o pierd” iar Eugen Lovinescu îl alătura pe Ionel Teodoreanu unei linii a poeţilor imagişti de după primul război mondial – Demostene Botez, Lucian Blaga, Camil Baltazar etc. Aceste caracteristici sînt dublate de un fin simţ al observaţiei. Lumea prezentată este o lume văzută prin ochii unui copil care face trecerea spre vîrsta maturităţii devenind conştient de istoricitatea timpului şi de consistenţa existenţei.

În casa bunicilor este prezentată o societate burgheză cu tabieturile sale, care sînt respectate şi impuse celorlalţi, fiind cunoscut faptul că autorul aparţine acestei societăţi, tatăl său profesînd ca avocat iar mama a fost profesoară de pian. Unul dintre bunici, Alexandru Teodoreanu, a fost magistrat iar celălalt a fost binescutul director al Conservatorului şi al corului mitropoliei, Gavriil Musicescu. Încă de la intrarea în casa bunicilor, băiatul simte presiunea unui spaţiu constrîngător, stare care va stimula însă reveria şi fantezia. Copilul este mustrat pentru că nu sărută mîna bunicilor la intrare. Pijamalele lui după modă nouă, formate din pantaloni şi surtuc stîrnesc intrigarea bunicii care îl acuză pe tată de răsfăţarea copiilor.

În ochii tînărului, societatea bunicilor este o lume care are valorile sale şi un ritm specific. Bunicii joacă tabinet, mînîncă la ora şase iar la patru şi un sfert după-amiaza, bunica şi nepotul beau cîte un pahar de ceai cu rom la măsuţa rotundă, foloind linguriţa înscripţionată cu iniţialele bunicii. Bunicul bea lapte dintr-o ceaşcă ovală şi roşie, ceaşca ce va aureola în amintire obrajii rotunzi ai primei fete pe care acesta o va iubi. Bunicul citeşte gazeta iar bunica Vieţile Sfinţilor. Duminica este ziua în care conul Alecu merge la hală cu nepotul, prilej pentru a se întîlni cu oamenii care îi cer sfaturi, o deprindere de pe urma funcţiei pe care acesta avut-o. Deliciile de pe masa negustorului, „halviţa tolănită ca o cucoană mare pe-o blană de urs”, „iepuraşii de caramel roş”, bulgării de floricele îndulcite cu sirop, smochinele glazurate şi miezurile de nucă în pojghiţa de zahăr sînt motive pentru copilul mai mare de a reveni la naivitatea vîrstei lor. Chiar şi motanul este privit ca „un exponent” al acestei lumi aşezate de sfîrşit de secol, avînd propriile tabieturile sale şi care se dezice de la îndatoririle sale motăneşti, preferînd comoditatea şi lenea( se prea poate ca originea sa să fie tot moldovenească!).

Autorul alege ca protagonist al acestor scrieri un copil care adoptă punctul de vedere al celui care scrie la maturitate deoarece copilăria este vîrsta specifică reveriei, imaginaţiei, jocului. Temperamentul sentimental al autorului se pliază pe această vîrstă a descoperirilor, a începuturilor, a trecerilor. Autorul stilizează copilăria şi îi oferă sensurile pe care doar timpul le-a putut schiţa şi valida. Dialogul este unul dintre principalele procedee folosite de autor în scrieirle sale. Specific perioadei copilăriei, dialogul facilitează apropierea de lumea plină de enigme, facilitează contactul dintre cele două conştiinţe care se contaminează. Impresia de autenticitate este realizată, poate, şi prin folosirea dialogului, cu toate că perspetiva impusă copilului personaj este cea a scriitorului adult. Eul stilizant al lui Foucault construieşte un sine care se va defini şi se va afirma şi în celelalte scrieri ale lui Ionel Teodoreanu.

Relaţia cu timpul şi spaţiul este mereu cercetată şi exprimată în literatura sa. Proiecţiile în viitor se fac de pe poziţia celui care se detaşează şi tezaurizează clipele. Copilul se imaginează împreună cu bunicul său printre fulgii iernii ca „într-o fotografie veche, de pe care sufli colbul îndesit”, această imagine sugrerînd acea ordine, acea stare de lucruri pe care autorul vrea să o recupereze prospectiv din negura timpului. Planurile poveştii sînt intercalate cu cele ale realităţii. Copilul devine conştient în casa bunicilor de natura sa artistică, de destinul său. Fiecare dintre aceştia sînt „litera cu care începe o poveste”, sînt povestea care se va naşte în el. Spaţiul securizant produce în sufletul copilului o schimbare neaşteptată. El simte că trecerea de la copilărie la maturitate nu implică pierderea primei dintre ele, ci dimpotrivă, „întinereşte cu copilăria-n el”. Desagul călătorului conţine iarna, copilăria şi pe bunici, conţine casa în care au locuit cei trei fraţi. Autorul se refugiază în acest mediu în care graţia domneşte peste lumea petrecerilor în intimitatea căminului, peste familiile care îşi alintă copii binecrescuţi si au o viaţă uşoară populată de senzuale satisfacţii nevinovate.

Capitolul din Întoarcerea în timp dedicat, din nou, amintirii familiei, numit Lămpile vieţii, reprezintă un alt mod de a-şi reaminti de aceasta şi de a-şi lua la revedre de la membrii săi. Figura mamei, a tatălui, a bunicei, a tinereţii, a dragostei tinere lipsită de obiect, fac concurenţă timpului tîlhar, imaginaţiei, insomniei. Cele din urmă sînt prilejuri pentru „alt văz şi alt auz”, pentru a asculta şi a vedea în timp ceea ce şi în spaţiu nu mai e. Imaginaţia conferă intimate şi sens celui care, în copilărie, găsea în lectură „orgii de fericire”. Acum, amintirea şi imaginaţia oferă adultului posibilitatea de a accesa acele zone de sensibilitate în care îşi au obîrşia profilul scriitorului Ionel Teodoreanu. Fragmentaritatea amintirilor, profilul preconizat al viitoarelor sale scrieri, toate îşi au sorgintea în spaţiul dintre copilul care treptat şi-a conştientizat sensibilitatea creatoare şi adultul care revine la copilărie conferindu-i înţelesuri pe care doar timpul i le-a putut oferi.

În memorialistica lui Ionel Teodoreanu copilăria şi spaţiul intim sînt teme care se conjugă. Copilăria este stilizată, ea primeşte valenţele pe care perspectiva scriitorului adult le forjează pentru a construi o zonă în care ficţiunea îşi are partea sa. Spaţiul intim regăsit în scrierile sale reprezintă un microunivers care prin stabilitatea, prin convenţionalitatea dar şi prin securitatea pe care o oferă, impune un model propriu de a trăi realitatea şi de a o ficţionaliza.

 

 

Revista indexata EBSCO