Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Dana SCHIPOR – Umorul ca formã de viaţã

Părerea că umorul n-ar fi propriu poeziei a generat o serie de dificultăţi în receptarea corectă a unor autori a căror valoare a fost recunoscutămai tîrziu.În acest sens, judecăţile au fost formulate în chip drastic, sesizîndu-se în principal lipsa de seriozitate care să ateste apartenenţa lor la ,,marea literatură”. De la arhicunoscuta formulă de „măscărici literar” (în articolul Pentru d. Topîrceanu) a lui Nicolae Iorga, atribuită umoriştilor, pînă la ceea ce E. Lovinescu numea „o degradare momentană a poeziei”sau „cronică rimată pe înţelesul tuturor şi la înălţimea aspiraţiilor poetice ale cititorilor de ziare”, valenţele artistice ale literaturii umoristice n-au prea fost luate în seamă.Sensul depreciativ atribuit acestui tip de literatură va marca din plin evoluţia literară a autorilor care nu încetează să fie clasaţi ca simpli scriitori de „cronici rimate”, aşa cum este cazul, în ceea ce priveşte activitatea publicistică de la „Viaţa românească”, nu doar a lui Topîrceanu, ci şi a poetului Al. O. Teodoreanu. Pe cei doi autori i-a legat nu doar o prietenie frumoasă, ci şi o viziune comună, o atitudine de frondă asemănătoare, ce-şi procura seva din tocmai nucleul germinativ al umorului, cu toate implicaţiile sale filozofice (de mare humor, în termenii lui Val Panaitescu), dar şi din coordonatele ideatice, pe care, inevitabil, G. Ibrăileanu le-a proiectat asupra întregii grupări de la „Viaţa românească”.Scepticismul cu care spiritul ieşean se raportează la noul modernism mult prea repede şi nejustificat asimilat (înţeles totodată ca un fenomen care nu numai că „arde etapele”, dar care şi dezechilibrează comunitatea şi o îndreaptă spre un alt set rigid de valori nespecifice), felul în care se proclamă necesitatea păstrării şi încadrării în spiritul naţional şi menţinerea unei judecăţi critice bazată nu pe direcţii ideologice, ale unui curent programatic, ci pe criteriul estetic, al valorii, toate acestea s-au păstrat ca fundamente ale formării culturale a celor doi autori.

Cunoscut este schimbul de scrisori în versuri dintre Păstorel Teodoreanu şi Topîrceanu, care, uzînd de ironie acidă şi pamfletar, transformă totul fie într-o tachinare reciprocă, simplu pretext de exerciţiu în versuri („Păstorel vrei să te baţi/ În duel cu mine…/ Gata să te satisfac…/ Dar întîi aş vrea să ştiu/ (Fire curioasă)/ Ne vom bate cu rachiu/ Sau cu tămîioasă?”), fie în adevărate polemici la adresa autorilor de prim plan de la acea vreme, avînd ca ţintă principală nume ca Nicolae Iorga, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu sau G. Bogdan-Duică. Umorul lor, dacă ar fi să facem apel la ocazionalele teoretizări ale criticului G. Călinescu, a presupus constant „o veşnică încordare critică”, un spirit critic care poate a şi generat disputele neîntrerupte cu scriitorii şi criticii vremii, potenţînd dificultăţile în procesul de receptare justă. Cu toată indignarea des regăsită la intelectualitatea cititoare, cu toată receptivitatea critică controversată, succesul lor gazetăresc a fost mereu un fapt de necontestat.

Din ce s-au născut totuşi aceşt mari humorişti? Din luciditate şi inteligenţă, în primul rînd, căci adevăratul umorist rămîne constant un om al timpului său, care, ajutat de simţul lucid al realităţii, pune constant în legătură creaţia sa cu realităţile vremii. Creaţia umoriştilor de la ,,Viaţa românească” vine nu să sancţioneze, ci să corijeze abaterile absurde ale unei literaturi dezorientate, într-o manieră în care doar forţa creatoare inteligentă o poate înfăptui. Iată cum Topîrceanu găseşte în asumarea măştilor umoristice o ingenioasă trecere în planul mai puţin sesizabil al plînsetului melancolic acut (în vol. Balade vesele şi triste) sau vede în jocul înscenărilor parodice o foarte bună convenţie pentru a construi ceva, deconstruind inadecvatul (de exemplu, parodiile la adresa simboliştilor exacerbaţi), sau un mod cît de poate de original în a valida un model, propunîndu-i alternative deformate (parodiile după autorii clasici). Un altfel de scenariu, dar în graniţele aceleiaşi vizuni originale, propune Al. O. Teodoreanu prin literatura sa jovială, pentru care umorul se realizează mai cu seamă în sensul epicureicului, de unde şi savurosulHronic al măscăriciului Vălătuc, această parodie a vechilor cronici moldoveneşti. Veşnica înclinare spre glumă şi haz trădează, în fond, mai puţin uşoara nostalgie de fundal, cît relevă mai degrabă marea virtuozitate tehnică. Mai mult decît umor născut din atmosfera de neobosit festin al vieţii, Hronicul e tehnică lucidă, e măiestrie stilistică, e loc ,,de joacă” fără oprelişte pentru umoristul deplin.

Pe Topîrceanu şi Păstorel nu i-a legat, în cele din urmă, doar prietenia frumoasă, ci şi această atitudine de mare curaj artistic. Situaţia paradoxală a receptării lor literare (şi a literaturii umoristice în general) devine una de referinţă atunci cînd intenţia de a trasa cu multă convingere o linie clară între ceea ce s-a numit convenţional literatură minoră şi marea literatură devine o realitate tot mai pregnantă. Ultimele cercetări au reuşit tot mai mult a pune în valoare adevărata calitate a acestor autori (şi nu doar), şi anume formaţia pe deplin „humoristică”, în marginile şi cu implicaţiile extinse ale noţiunii de „mare humor”, ce presupune, în fapt, o atitudine filozofică privind existenţa: nu vorbim de„humor în sensul său banal, de «micul umor», restrîns la o anumită sensibilitate pentru comic, ci, din contra, de forma cea mai profundă şi mai nobilă, de «marele umor», în sensul vital…”, de un „gen de atitudine sentimentalo-filozofică sui-generis” (Val Panaitescu, Humorul, Polirom, 2003). Fie că vorbim despre un umor care devine mască asumată şi convenţională pentru o tristeţe existenţială de adîncime, acut autocenzurată – aşa cum îl probează G. Topîrceanu -, fie că umorul se conturează pe direcţiile unei pofte vitale expansive – aşa cum îl redimensionează Al. O. Teodoreanu –, el devine, în fond, o splendidă şi surîzătoare formă de viaţă.

Revista indexata EBSCO