Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Diana BLAGA – Al.O. Teodoreanu, polemistul

Al. O. Teodoreanu îşi alege subiectele pentru schiţele sale din cotidian şi la fel procedează şi în articolele din volumul de publicistică Tămîie şi otravă. Ceea ce diferenţiază acest volum de celelalte sînt accentele satirice, uneori mai blînde, rămînînd mai mult în sfera ironiei, alteori mai „otrăvitoare”, ajungînd la sarcasm, însă, dincolo de nuanţe, ceea ce trebuie remarcat este acţiunea episodică de renunţare la ipostaza umoristului empatic, fără intenţii moralizatoare, şi adoptarea măştii satiricului, revoltat de starea societăţii. El însuşi declară după apariţia Hronicului măscăriciului Vălătuc: „Juvenal spunea că e greu să nu scrii satire. M-am convins că are dreptate şi-i ceea ce voi căuta să dovedesc în al doilea volum.” Prin Tămîie şi otravă chiar dovedeşte acest lucru. Vocile pe care cîntă în acest volum sînt o dovadă a complexităţii autorului, care ştie, la nevoie, să fie sentimental, să şarjeze, să fie ironic, să fantazeze, să adopte satira sau chiar să cadă în sarcasm. Schimbul registrelor stilistice reprezintă o dovadă clară a virtuozităţii sale literare, a capacităţii de adecvare la subiect, problemă pe care şi-a pus-o mereu şi pe care chiar a teoretizat-o în scurte inserţii sau în aforisme: „Eu […] nu pretind operetei să fie profunde, nici lui Faust amuzant”. Mozaicul umoristic nu a scăpat vederii niciunui critic al volumului, de la G. Călinescu la Const. Ciopraga, ultimul surprinzînd această caracteristicăprin sintagma„un tutti frutti plin de surprize.

Impresii despre oameni şi lucruri reprezintă rezumarea cu modestie a intenţiilor sale creatoare din acest volum, intenţii surprinse în Predoslovie. Al. O. Teodoreanu reuşeşte mai mult decît atît. Aflîndu-se în mijlocul evenimentelor, el surprinde esenţa acestora şi o redă direct sau indirect, mînat de vervă sau de nostalgie, cu subtilitate sau la modul satiric. Ceea ce dă unitate volumului este aceeaşi jovialitate pe care G. Călinescu a întrevăzut-o peste tot în opera lui. Tot în Predoslovie consemnează: „Împrejurările mi-au îngăduit de multe ori în viaţă să mă aflu în puncte de observaţie din care se vede bine. ?i am văzut.” Prin aceste puncte de observaţie nu trebuie să înţelegem o situare concretă în spaţiu, ci perspectiva mentală din care publicistul alege să privească, iar aceasta este cea a umoristului, care îi permite oscilarea între implicare şi detaşare, în funcţie de subiect, ultima favorizînd adoptarea ochiului critic. În privinţa dihotomiei subiectiv – obiectiv, Păstorel se situează mai mult în sfera subiectivului, chiar şi atunci cînd se revoltă în numele unei colectivităţi sociale. Împrejurările care i-au permis accesul la subiecte nu sînt obiective, ţin de atitudinea lui, de atitudinea umoristului, a cărui privire ştie unde şi cum să se îndrepte în labirinturile pline de surprize (plăcute sau mai puţin plăcute) ale societăţii. G. Călinescu observă că nu doar umorul este cel care conferă „savoarea paginilor lui Păstorel Teodoreanu”, ci aceasta vine din elementele de care el se foloseşte pentru a-şi lăsa jovialitatea să se impregneze în rîndurile sale, din mijloacele de expresie: paranteze, exclamaţii, anecdote, note de subsol etc., dar şi capacitatea de a trece brusc sau nu de la o stare la alta şi, prin urmare, chiar de la un registru la altul.

Conştient de imposibilitatea de a surprinde tot ceea ce viaţa oferă, dar şi recunoscînd capacitatea acesteia de a oferi iar şi iar subiecte inedite de discuţie, fiind un izvor nesecat de inspiraţie pentru un umorist, Păstorel îşi avertizează, dar, în acelaşi timp, îşi şi îndrumă cititorul ca la finalul fiecărui volum din seria Tămîie şi otravă „să citească un va urma probabil”, deoarece „atît tămîia entuziasmului, cît şi otrava indignării […] nu vor înceta decît odată cu fiinţa meafizică.” Nu trebuie identificată în sintagma otrava indignării o atitudine ghidată de intenţii răuvoitoare sau una nihilistă, chiar deconstructivistă, ci atitudinea firească a artistului care trăieşte activ în cetate şi este pus în faţa degradării estetice (şi nu numai) a acesteia: „nu urăsc pe nimeni, dar urăsc urîtul în sine, aşa cum iubesc frumosul”. Astfel, el adoptă o atitudine polemică faţă de factorii care determină această degradare, fie ei umani, materiali sau istorici. În fapt, într-un cuvînt, aceasta este ipostaza în care îl regăsim în volumul de faţă pe Al. O. Teodoreanu, cea a Polemistului. Al. O. Teodoreanu adoptă un rol pe care şi-l asumă, odată şi cu asumarea consecinţelor ce survin din actul scrierii. Totuşi, polemistul Al. O. Teodoreanu nu este un naiv care să creadă orbeşte în puterea revoluţionară de schimbare a cuvîntului. El înţelege că actul său poate provoca rumoare, indignare, că poate constitui un îndemn în a acţiona în favoarea schimbării, dar că nu poate determina adevărata schimbare: „Eu ştiu că trag în aer, dar zgomotul acesta îmi place. Arta (a spus-o Wilde şi eu îl cred) e inutilă.” Aparent, Păstorel se contrazice; însă el doar îndepărtează umbra aceea a naivităţii prin această ultimă frază. Deşi adoptă ipostaza polemistului, care este, la urma urmelor, un moralist, el crede în gratuitatea artei, a artei dincolo de implicaţii materiale, pe care o practică din pură plăcere. Al. O. Teodoreanu vede scrisul ca pe un modus vivendi, nu ca pe un mijloc de existenţă materială. Toate acestea intră în sfera modului său epicureic de a trăi, a stilului său boem de a percepe existenţa. Scrisul poate schimba, dar depinde de receptor dacă îi înlesneşte această proprietate.

Satira poate lua orice formă în acest volum, iar Păstorel se joacă, experimentează în această privinţă: fie anecdotic, fie pamfletar, fie printr-o gradaţie a discursului, el reuşeşte să surprindă esenţa faptului vizat. Cel care satirizează se situează, de obicei, pe o poziţie superioară celui satirizat. Păstorel nu este însă un moralist absolut: la el, satira este mereu compensată de o atitudine blîndă, fapt încadrabil fluctuaţiilor de registru de care vorbeam mai sus. Jovialitatea specifică nu permite ancorarea îndelungată într-o atitudine pur nihilistă. Capacitatea aceasta de a stabili un echilibru, fără a abuza de vreo extremă, ţine de luciditatea polemistului, de inteligenţa sa, multe dintre formele pe care le îmbracă textul bazîndu-şi construcţia chiar pe capacităţile cognitive ale creatorului. Astfel, raţiunea joacă un rol semnificativ în construirea anecdotelor, a pamfletului, a exprimărilor aforistice sau chiar a aluziilor. Ultimele presupun, de asemenea, un rafinament stilistic aparte, eleganţă în exprimare, capacitatea de a construi un discurs elevat. Se ştie faptul că Al. O. Teodoreanu era un orator desăvîrşit, cunoscător al culturii latine şi, prin urmare, şi al retoricii antice. Astfel se explică măestria sa discursivă şi capacitatea de a construi un text a cărui grandoare stilistică să îl situeze printre oratorii de vîrf ai epocii sale. Există însă în Tămîie şi otravă articole în care identificăm exclusiv miresme de tămîie. Acestea sînt fie articole elogiatoare, fie comemorative. Există şi unele în care sentimentul predominant este nostalgia; în acestea Păstorel se apropie de fratele său, Ionel. Ele reprezintă, de asemenea, o dovadă că Al. O. Teodoreanu ştie să se adapteze subiectului şi că adecvarea, „stilul potrivit”, este pentru el un principiu esenţial.

 

Revista indexata EBSCO