Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Emanuela ILIE – Ionel Teodoreanu. Pledoarii (ne)deghizate pentru Iaşi

Puţine alte nume de scriitori moldavi sînt atît de intim, de profund legate de Iaşi ca numele lui Ionel Teodoreanu. Feţele oraşului în care scriitorul s-a născut şi a trăit o perioadă lungă de timp angajează un discurs auctorial niciodată monoton, ce evoluează între tandreţea cea mai ataşantă şi dispreţul cel mai rugos, manifestat fie împotriva arhitecturii urbane, fie împotriva umanităţii pe care aceasta o adăposteşte. Pentru cine îi parcurge fie şi secvenţial opera, este vizibil, oricum, că Ionel Teodoreanu transformă Iaşul într-un topos romanesc, poetic sau memorialistic deosebit de fertil, spectaculos în avataruri şi bogat în semnificaţii. Să ne gîndim, bunăoară, la ipostazele „oraşului de cenuşă”, răsfirate, din paleta metaforică obişnuită, în numeroase versuri din La porţile nopţii. Acestea cîntă, în sonuri crepusculare, „oraşul mare” – conservat şi în poezie, la fel ca în amintire, cînd „acelaşi/ Exact/ Halucinant de intact”, cînd, mai frecvent, învăluit într-o „ceaţă blondă” ori „sacră ca ninsoarea”; altundeva, exaltă „oraşul clopotelor scufundate,/ Aurit de un suprem septembrie”, care îi facilitează poetului întîlniri exclusiv revelatorii cu alterităţi întristătoare sau de-a dreptul funeste; în fine, nu e uitat nici „oraşul nopţii ude”, paralizante, în care se aude doar glasul adînc de clopot „din turla buhnei orelor”[i], mereu amare, ale rememorării poetice.

 

Acelaşi tipar al reprezentărilor e respectat şi în proza lui Ionel Teodoreanu, acolo unde ethosul urban glisează în general între iubirea neţărmurită şi respingerea decisă a „bietei făpturi de ziduri năruite”. După cum s-a observat cu precizie, pentru scriitorul însuşi, Iaşul – la fel ca şi moşia Medelenilor – constituie „o Arcadie imaginară, de paradis pierdut al vacanţelor inocente şi al frăgezimilor adolescentine, frivol-epicureice. Acest paradis moldav se cere a fi conservat, salvat prin scris, ca o revanşă melancolică împotriva inevitabilei, apocalipticei dispariţii a « lumii sufleteşti », dar şi ca o datorie faţă de sine şi faţă de propriul Trecut.”[ii] Aceeaşi aură şi, pînă la un punct, aceeaşi funcţionalitate o păstrează şi efigiile ieşene ale mai multor protagonişti din romanele sale: Dan Deleanu din La Medeleni, Andi Danielescu din Bal mascat sau Adrian Arabu din Golia – deloc întîmplător, scriitori care ajung să reflecteze critic la feţele oraşului ori să îşi asume direct reprezentarea lui scripturală. Comparîndu-le perspectivele, se pot relativ uşor observa aceleaşi sinuozităţi ale interpretării toposului ieşean. Însă chiar şi atunci cînd e văzută ca simptom al retardului mentalitar şi urîtă cu toată fiinţa  (aşa cum se întîmplă la un moment dat în Bal mascat), capitala moldavă aşteaptă, răbdătoare, să îşi ia revanşa. Prin comparaţie cu Bucureşti („oraşul bîlci”, a cărui „brutalitate copitată” îţi „interzice” şi îţi „sfarmă” orice tentativă de a fi fericit prin dragoste), ea ajunge, inevitabil, să fie revitalizată anamnetic, în termeni ce rotunjesc, fără echivoc, un altfel de discurs  îndrăgostit: „Cît de nobilă îi apărea în contrast cu Bucureştiul atmosfera Iaşului, de lene aparentă, adică de suflet care părăseşte trupul vulgar, lepădîndu-l ca pe o ciubotă nemernică. Cît de reculeasă, de evlavioasă îi apărea atmosfera Iaşului, în care sufletul devenea dens, aromat şi amar ca fumul opiului absorbit cu respiraţii adînci”[iii].

 

Adîncimea psihologică şi/ sau cea spirituală a locuitorilor centrului moldav, consideraţi superiori bucureştenilor superficiali, este invocată şi în romanele mai puţin cunoscute ale scriitorului ieşean. Iat-o, spre exemplu, re-formulată în primele pagini ale romanului cu influenţe neogotice Golia, în termeni aproape echivalenţi semantic: „Noi, moldovenii, căutăm viaţa şi găsim trecutul. Sufletul moldovenilor, în loc să aibă ferestre, are oglinzi”[iv]. Opinii similare despre capacitatea reflexivă, implicit profunzimea spirituală a moldovenilor vor mai fi emise şi în alte cîteva capitole din roman. Treptat însă, în acord cu mutaţiile de ordin psihologic pe care le suferă protagonistul, Adrian Arabu, accentele de tandreţe vulnerată ale descrierii moldovenilor se modifică vizibil, alunecînd înspre o ironie pe alocuri muşcătoare. Revăzînd, după finalizarea studiilor (de Drept, cum altfel?!…), adevărata capitală a ţării, tînărul are ocazia să perceapă imaginea reală, fascinantă, a unui altfel de Bucureşti – unul diurn, cît se poate de viu, de colorat, de spectacular: „Bucureştii nu semănau – cu ce? Cu Bucureştii. Cu care Bucureşti? Cu unul dedemult, zugrăvit ca într’o carte cetită cînd era copil, pe vremea ferestrelor. Venise dela Iaşi convins că Bucureştii sunt un oraş cu o tonalitate medievală de burg greoiu, posomorît, cenuşiu. Şi iată oraşul subt ochii lui, uşor, luminos, fluent, plin de fete, de tramvae colorate, de vitrine, de afişe: debarcader meridional al vieţii de primăvară”[v]. În cele din urmă, destinul bucureştean al procurorului va invalida această promisiune de împlinire afectivă. Fatal (sau nu, într-un roman construit integral pe tipare gotice…), ruptura de oraşul matricial îl va conduce spre o moarte fizică anticipată de cele cîteva însemne ale pierderii/ morţii sale spirituale, fireşte premonitorii.  Dar ceea ce nu reuşeşte să facă protagonistul din Golia îi va reuşi de bună seamă scriitorului format La Medeleni şi în Iaşi: anume, să îşi ia, prin scris, „revanşa asupra vieţii”…

 

Nu numai prin contrast cu Bucureştiul diurn, faţa nocturnă ori cea spectrală a Iaşului se conturează, cu pregnanţă, în mai multe cărţi de ficţiune ale lui Ionel Teodoreanu. Dar niciuna din transfigurări nu cunoaşte accentele pătimaşe din opera memorialistică. Întoarcerea în timp şi Masa umbrelor recuperează, cu osebire, reflecţiile thanatice pe care le păstrează imaginea oraşului copilăriei şi tinereţii în amintirea memorialistului apăsat de melancolii fără leac. Sub Lampa marei insomnii, ce luminează Întoarcerea în timp, oraşul e asociat mai întîi, şi aici, cu efigiile moldovene încrustate în locuri încărcate de semnificaţii, care certifică deopotrivă moartea fizică a unor personalităţi copleşitoare şi eternizarea unor valori culturale: „Trăise în oraşul teilor de aur Eminescu: dogele melancoliei. Trăise în oraşul mîndru al Moldovei un boier al sufletului: V. Alecsandri. Acum numai statui şi amintiri. Statuie şi Miron Costin, statuie şi Ştefan cel Mare şi Asachi şi Kogălniceanu. Junimea generosului tumult al frunţii moldovene – amintire. Numai trecut şi numai somn şi numai aţe de păianjen”[vi]. Aceeaşi apăsătoare Melancolie coboară apoi în „cimitirul amintirilor ieşene” pentru a reface profilul unor apropiaţi memorialistului: Dimitrie Botez, „cu profilul lui elegiac”, Gheorghe Topîrceanu, al cărui chip îşi păstrează şi cînd se odihneşte „pe perna ultimului somn sau a supremei insomnii” o ascuţită „inteligenţă voltairiană”, Matei Cantacuzino, în a cărui gîndire se prelungea, discret, „acelaşi ritm care înnobila zările Iaşului cu albastre ondulări  de dealuri în azur” sînt doar cîţiva dintre cei care îi confirmă certitudinea afirmată fără echivoc şi în Masa umbrelor: „în dulce tîrgul Ieşului toată ziulica răsunau clopotele şi nu mai osteneau înmormîntările”.

 

Şi altor umbre convocate cu durere sau înfiorare în ceasul recuperării anamnetice li se vor asocia o serie de referenţi subsumaţi identităţii oraşului care e reprezentat în primul rînd, pentru memorialist, de Cei din jurul mesei „Vieţii rom?neşti”, indiferent de constanţa sau durata acestei afilieri. Convocat la Masa umbrelor, Eugen Botez (Jean Bart), apare astfel „întors din oraşele vieţii în oraşul amintirilor”, întocmai „ca un cavaler cruciat, dar blajin”; Paul Bujor, „mic de stat, dar atletic, avînd faţă de orişicine o politeţă care depăşea decorativul, definind un nobil elan: respectul omului”, încarnează tocmai esenţa umanităţii ieşene („el era cum nu se mai poate din dulce t?rgul Ieşului”, conchide autorul); la fel, Mihai Carp „apărea ca o frescă bisericească, din întîmplare îmbrăcată în haine moderne” etc. Dar mai ales numele profesorului Ibrăileanu, păstrat şi în amintire ca emblema autentică, însăşi „condiţia psihologică” a „Vieţii rom?neşti”, e legat şi dincolo de moarte de un Iaşi echivalat cu un uriaş cimitir: „Acum el însuşi, profesorul Ibrăileanu, e o umbră. Dar cîţi dintre părtaşii mesei de atunci sînt altăceva? Au murit pe rînd, bătrîni şi tineri, de moarte bună sau năprasnică, semănîndu-şi uitarea… Iar cei care au rămas, risipiţi la cele patru vînturi, niciodată nu se vor mai regăsi în jurul acestei mese, însufleţiţi şi ordonaţi armonios de grădinarul lor ieşan: Ibrăileanu. Cu moartea lui s-a scufundat un Iaşi: poate că ultimul. Mulţi n-au băgat de seamă, încrezători în viaţă sau orgolioşi. Dar cei atenţi şi limpezi au ştiut şi s-au plecat a moarte”.

 

Oricum am întoarce imaginea aparent poliedrală a Iaşului re-configurat în jurul mesei negre dintre stele [în cîteva secvenţe confesive, existenţa asumat „bovarică” a a capitalei culturale e văzută în opoziţie cu înflorirea politică a Bucureştiului, în altele se descriu cu obidă „fudulia ieşeană (motivată obiectiv numai de trecut)” şi celelalte defecte majore ale ieşenilor, precum „intoxicaţia bovarică”, „mahalagismul bahluian”, evident din felul în care întreaga colectivitate ieşeană dispreţuieşte, fără urmă de discernămînt, Bucureştiul etichetat drept „mercantil, superficial, parvenit” şcl.], în oglinda amintirilor lui Ionel Teodoreanu se reflectă, finalmente, aceleaşi irizări ale funestului. La niciun alt autor, Iaşul nu mai apare atît de clar perceput ca un topos al morţii autarhice, în care toate se destramă, toate curg cu o lentoare irepresibilă înspre moarte.  „În Iaşul Moldovei nimic şi nimeni în afară de moarte nu-şi ştie ceasul”, ne repetă, la rîndul lui întunecat, memorialistul, încăpăţînîndu-se totuşi să îi convoace spectrele. Rezultatul e, deloc surprinzător, o imbricare de imagini urbane care confirmă statutul de necropolis al capitalei moldave: „Trec umbre, vin umbre, fulgeră stele, cad frunze, pîlpîie lumini, totul s-amestecă, fum, argint, aur, clipă, stea, flacără, şi clopotul Mitropoliei bate atît de adînc miezul nopţii, că nu mai ştii: e dulce tîrgul Ieşilor? Sau stinsa viaţă a falnicei Veneţii?”[vii]. Oraşul, timpul şi moartea sînt, iată, relaţionate cel puţin estetic, dacă nu şi ontologic.

 

Cu paradoxurile şi contrastele lui, Iaşul configurat în proza de ficţiune a lui Ionel Teodoreanu sau recuperat ca topos anamnetic esenţial în opera sa confesivă are, neîndoielnic, semnificaţii multiple. Oglindă (cum altfel decît infidelă?!) a Iaşului real, el pare a-i refracta, aidoma unui cristal neşlefuit încă, şi maladiile presupuse, şi virtuţile incontestabile. Putînd, în acelaşi timp şi cu egală forţă, să dezguste şi să fascineze, să îndepărteze şi să apropie…

 

[i] Ionel Teodoreanu, La porţile nopţii, în Opere VII, Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi note de Nicolae Ciobanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

[ii] Paul Cernat, Modernismul retro în romanul rom?nesc interbelic, Editura Art, Bucureşti, 2009, p. 199.

[iii] Ionel Teodoreanu, Bal mascat, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 189.

[iv] Ionel Teodoreanu, Golia, ediţia a III-a, Editura Cartea Rom?nească, Bucureşti, 1942, p. 7.

[v] Ibidem, p. 28.

[vi] Citate selectate din Ionel Teodoreanu, Întoarcerea în timp. Masa umbrelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.

[vii] Angelo Mitchievici a observat pe bună dreptate că „Este izbitoare asemănarea dintre imaginea Iaşiului ca oraş-necropolă aşa cum îl prezintă Ionel Teodoreanu şi imaginea necropolitană a Veneţiei, invadată de tăcerea de « ţintirim », evacuînd zgomotul şi jocul de lumini al balurilor” (în Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, Editura Art, Bucureşti, 2011, p. 91).

Revista indexata EBSCO