Nov 23, 2015

Posted by in Varia

Constantin DRAM: Doi fraţi, douã destine: Pãstorel şi Ionel

Istoria a vrut ca primul copil din familia Teodorenilor să fie Alexandru Osvald, cel care avea să semneze Al. O. Teodoreanu – Păstorel şi care avea să ne explice singur, mai tîrziu, supranumele ce l-a făcut celebru: „Am păstorit în viaţă vinuri rare/ (De-aceea îmi şi zice Păstorel)/ ?i, de la Grasă pân` la Ottonel, / le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.” Fiind cel dintîi prunc al familiei avocatului Osvald Teodoreanu, avea să cunoască efectele acestei profesiuni liberale, adică… peregrinările de la un post la altul, aşa cum avea să i se întîmple şi lui, la vremea cuvenită: din 1893 până în 1894, tatăl său fiind în situaţia detaşării pe post în Dorohoi, tîrg moldovenesc din nord ce nu va fi înveselit prea mult sufletul celor ce fuseseră nevoiţi să ajungă acolo. Dorohoiul avea să fie locul unde să se petreacă evenimentul naşterii primului copil al Teodorenilor. Păstorel venea pe lume pe 30 iulie 1894 iar familia avea norocul ca din toamnă să se reîntoarcă, sporită numeric, la Iaşi. Era urbea în care avea să se nască, peste trei ani, în 1897, al doilea fiu al familiei, Ionel, pe numele său întreg Ioan-Hipolit Teodoreanu. A existat şi un al treilea fiu, Laurenţiu, zis Puiuţu, absolvent al Liceului Internat şi dispărut tragic, la 19 ani, în urma unui accident aviatic, în Franţa. Cît despre Iaşi, avea să fie urbea de care avea să se lege, pentru totdeauna, numele şi operele Teodorenilor. Cît despre Teodoreni, ei vor fi printre scriitorii cei mai legaţi de Iaşi, chiar dacă viaţa îi va lega, ca pe multe alte nume importante din cultura română, de capitala tinerei ţări unite, în detrimentul vechii capitale moldave.

Toţi Teodorenii par să fi fost predestinaţi spre trăiri profunde, uneori metamorfozate până la capăt de literatură. Tatăl, Osvald, a fost un strălucit avocat, decan al baroului din Iaşi, petrecăreţ, ambiţionînd mereu să scrie un volum memorialistic şi exersîndu-şi mîna, ocazional, în paginile ziarului local Opinia. De altfel, o imagine complexă a tatălui e făurită, peste ani, chiar de cei doi fii literaţi, în felurite ocazii. Mai cunoscută este aceea întâlnită în Masa umbrelor, unde îl descoperim, în ipostază de personaj ad-hoc, pe tînărul student Osvald Teodoreanu, aflat într-un vesel grup de convivi şi fiind în ocazia unică de a-l întâlni pe Eminescu şi de a-i declara, sub tot ceea ce înseamnă vîrsta juneţii (la care se adăuga şi parfumul vinului sorbit), că doar doi români sunt vrednici să soarbă din acel „soare potabil” care este Cotnarul: ?tefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Altminteri, nici mama scriitorilor, Sofia, nu face excepţie ca importanţă, ea fiind una dintre fiicele lui Gavriil Musicescu, la rîndu-i o deosebită profesoară şi pianistă la Conservatorul ieşean.

Anii de şcoală ai celor doi viitori scriitori au confirmat, mai degrabă, cariera de nepoţi răsfaţaţi de bunici şi de „pofticioşi” întru ale vieţii. Dacă Păstorel a urmat cursul inferior la Liceul Naţional din Iaşi şi apoi pe cel superior la Liceul Internat, unde are şansa de a-l avea ca profesor de latină, în clasa a V-a, pe Calistrat Hogaş (plăcere trăită şi de fratele său), cu Ionel lucrurile au stat un pic mai interesant. Textele mărturisesc, printre rînduri romanţate, de existenţa unei rude apropiate, acel Herr Direktor din romanul La Medeleni, în realitate unchiul Laurenţiu Teodoreanu, cel care l-a iniţiat pe viitorul romancier în tainele mediului bucureştean, reuşind acea scoatere a băiatului din molcoma lume ieşeană, considerată mult prea nepregătită pentru a face faţă confruntărilor cu viaţa reală. Aşa că pentru Ionel (într-o altă formă şi pentru personajul literar Dănuţ), anii de şcoală au însemnat o interesantă alternanţă de instituţii şcolare. Aventurile elevului – viitor scriitor înseamnă şi ?coala Germană din Pitar Moşi şi Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti şi Liceul Internat şi Liceul Naţional din urbea natală, în care se reîntoarce la un moment dat. Toţi biografii vor sublinia inconsistenţa eforturilor/ rezultatelor şcolare ale tînărului, considerate mai degrabă drept mediocre, aşa cum le va eticheta şi viitorul romancier, mult mai preocupat de aspecte ale boemei existenţiale, de practicarea unor sporturi cît mai diverse, între care tenisul şi călăria s-au aflat la loc de cinste. La despărţirea de anii copilăriei şi la intrarea în adolescenţă, Ionel va descoperi mirajul neistovit al lecturilor, graţie şi înzestratei biblioteci a Liceului Internat din Iaşi. Sunt multe amănunte în acest sens, reproduse de autor în Cum am scris Medelenii.

În ceea ce îl priveşte pe Păstorel, acesta, imediat după absolvirea liceului, îşi satisface stagiul militar (1914), devenind tînăr ofiţer şi luptînd, ca sublocotenent în Regimentul 24 artilerie pe fronturile din Transilvania şi Moldova. În 1916, fiind rănit destul de grav, este apoi decorat şi avansat căpitan (a se vedea refracţia unor imagini militare în propria-i literatură, în acest sens!). La rîndu-i, Ionel este şi el încorporat, la Botoşani, fără a ajunge pe front; în schimb, aşa cum a consemnat istoria, în 1918, avea să moară pe front, în Franţa, Laurenţiu Teodoreanu, adică Puiu.

Şi începuturile literare stau apropiate: Păstorel debutează cu poezii, în Capitala, apoi a publicat şi el în Însemnări ieşene, în 1919, precum Ionel, care avea să debuteze cu proză (Bunicii), la aceeaşi revistă şi în acelaşi an, 1919. ?i unul şi celălalt îşi vor face faima mai cu seamă din cărţile de început, anii diluînd efervescenţa primelor apariţii.

Absolvent al Facultăţii de Drept, Păstorel ajunge, pentru un an, judecător supleant la Tribunalul din Turnu Severin, plecînd apoi la Cluj, unde îl solicitase Cezar Petrescu spre a colabora la viitoarea Gândirea. Acum scrie o feerie (Rodia de aur), împreună cu Adrian Maniu (în 1920) şi pare a se hotărî definitiv pentru a urma drumul literaturii. Era un drum lung şi nu avea prevăzut nicicum, cel puţin pentru o lungă perioadă, halta conjugalităţii, aspect ce îl deosebeşte radical de fratele său. Iar aceasta se va vedea în faptul că Ionel se căsătoreşte de timpuriu, în 1920, cu Lily, viitoarea ?tefania Velisar-Teodoreanu, imediat, peste un an, venind pe lume gemenii ?tefan şi Osvald. Soţia sa va publica la rîndu-i literatură, inclusiv cărţi de amintiri şi va avea, dimpreună cu soţul, o fructuoasă şi delicată relaţie de amiciţie cu Sadoveanu. Cît îl priveşte pe Păstorel, acesta, credincios unor idealuri ad-hoc, va face pasul căsătoriei abia în 1953, cu doamna Marta Poenaru Căplescu.

?i unul şi celălalt au urmat, mai mult sau mai puţin, exemplul de carieră trasat de tatăl lor. Dar, mai cu seamă, amîndoi scriu cu mare interes literatură, descoperind interesante asemănări între practicarea avocaturii şi regimul ficţional literar. După Jucării pentru Lily, Ionel Teodoreanu, cel care, ca şi părintele său, părea să nu-şi neglijeze clienţii întru avocatură, scoate volum după volum, devenind unul dintre cei mai citiţi prozatori interbelici, un fenomen al timpului chiar, din foarte multe motive. Între 1925-1927 apar cele trei volume din la Medeleni (Hotarul nestatornic, Drumuri şi Între vânturi), trilogie ce îi asigură consacrarea, fapt dovedit şi prin nenumăratele ediţii şi augmentări de tiraje ce l-au plasat în fruntea topurilor timpului. Într-o necesară ordonare cronologică, cu o remarcată, critic, involuţie literară, mergînd spre final, apar: Turnul Milenei (1928), Bal mascat (1929), Fata din Zlataust (în două volume, 1931), Golia (1933), Lorelei (1935), Arca lui Noe (1936), Secretul Anei Florentin (1937), În casa bunicilor şi Fundacul Varlaamului (1938), Prăvale-Baba (1939), Ce-a văzut Ilie Pîinişoară (1940), Tudor Ceaur (tetralogie, 1940-1943), Întoarcere în timp (1941), Hai diridam (1945), Masa umbrelor şi La porţile nopţii (1946), Zdrulă şi Puhă (1948). Postum, îi vor apărea volumele de versuri La porţile nopţii (1970) şi Cina cea de taină (1996) dar şi romanul Să vie Bazarcă! (1971).

De cealaltă parte, Păstorel, mult mai boem şi mai dedicat unei existenţe în interiorul literaturii, mai puţin legat de avocatură, a fost un fervent colaborator la majoritatea publicaţiilor importante ale timpului, membru al Consiliului direcţional al Teatrului Naţional din Iaşi, într-o suită de onoare (Sadoveanu, Mihai Codreanu, Demostene Botez, Iorgu Iordan), a fost funcţionar la Editura Fundaţiilor Regale şi… inspector oenolog al Statului, funcţie ce trebuie să-l fi captivat nespus, de altfel. Dar are timp, dincolo de multiple îndeletniciri să scrie, să publice şi să ia premii: Hronicul măscăriciului Vălătuc (volum premiat de Academia Română) şi Trei fabule (1928), Mici satisfacţii (1931), Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai (1931), Un porc de cîne (1933), Tămîie şi otravă (vol. I şi II, 1934-1935), Bercu Leibovici (1935), Vin şi apă (1936), Caiet 1938), Berzele din Boureni (1957). Scrie prefeţe de tot felul, inclusiv la mult difuzata carte de bucate a Sandei Marin, traduce din Moličre, Prosper Mérimée, Anatol France, Gogol iar împreună cu Jean Grosu îl aduce în spaţiul limbii române pe nepieritorul soldat al lui Jaroslav Hašek; este, totodată, şi autorul a peste două sute de cronici gastronomice făcîndu-şi un renume care avea să treacă peste ani. Spiritul său corosiv, firea neiertătoare şi alte atribute de verticalitate morală nu pot fi însă ocolite multă vreme de obtuza justiţie comunistă, prea mulţi fuseseră condamnaţi ca să poată fi trecut cu vederea chiar el, atât de necruţător şi de corect în judecăţile sale satirice, preferînd adevărul şi spusa neiertătoare în locul compromisurilor de care istoria se umpluse pe atunci: în 1960, după proceduri umilitoare, inclusiv confiscarea manuscriselor, este condamnat la închisoare corecţională, pentru şase ani. Deşi graţiat după trecerea a trei ani de detenţie, este răpus de o boală de care rîde în stilu-i caracteristic până în ultima zi; moare la 14 martie 1964, cu vorbe de spirit, după cum va nota Alexandru Paleologu. Se spune că ultima epigramă ar fi: „Culmea ironiilor/ ?i rîsul copiilor/ Să pui punct beţiilor/ pe ?oseaua Viilor!” iar epitaful (auto) sună după cum urmează: „Aici doarme Păstorel,/ Băiat bun şi suflet fin,/ Dacă treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin!”. Ceea ce este important pentru istorie este că, pornit dintr-o glumă a tatălui, numele său de Păstorel va impune ideea că umorul este cel puţin o chestiune la fel de serioasă precum lucrurile cele mai grave cu putinţă.

Ionel murise cu mult înainte, pe 3 februarie 1954, suferind un infarct, în timp ce mergea spre Tribunalul din Bucureşti. Era sărac şi departe mult de aureola fulgurantă în care trăise nişte ani, după Marele Război, cum i se spunea pe atunci primei conflagraţii militare, pe vremea cînd multe domnişoare romanţioase se căutau, ca suflet şi identitate, descoperindu-se sau rătăcindu-se de-a binelea în paginile Medelenilor. Dar el fixase, în capodopera sa, un rai: al copilăriei prelungite în adolescenţă şi chiar în maturitate, după cum îl înţeleg toate personajele şi după cum l-au receptat, cu fervoare, un mare număr de cititori interbelici… şi nu numai, apoi. La Medeleni poate fi şi astăzi cartea copiilor ce vor trece rapid spre adolescenţă (personajele deosebit de îndrăgite, cel puţin în anii din preajma publicării, Monica, Olguţa, Dănuţ); carte şi a adulţilor care găsesc în spaţiul ficţional numit “la Medeleni” un portal spre copilăria lor pierdută, neexploatată, melancolizată, visată, idealizată aiurea; cartea duduilor (de atunci?) nemulţumite care „îşi îngroapă în aceste pagini copilăria”, după cum arăta presa deceniului trei din secolul trecut; cartea celor care, trăind criza adolescenţei, vor să înţeleagă mai multe despre ea; cartea celor care cred/ credeau în moldovenism, sentiment pe care îl demola chiar autorul cărţii şi nu numai, impunînd imaginea oraşului decăzînd, în favoarea pragmaticei capital sudice, deloc sentimentalul oraş Bucureşti, cartea percepţiilor senzoriale, a mutaţiilor de tot felul; o carte care lipsea, cu siguranţă, literaturii române

În marea literatură universală, secolul XIX fixase deja imaginea copilului, lăsând drum liber sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX să decripteze, altfel şi altcum, acea etapă existenţială a misterelor şi a frământărilor interioare care este vârsta ingrată, misterioasă, obositoare, riscant numită, mai cu seamă azi, adolescenţă.

La noi, mai târziu, e drept, a fost nevoie de Ionel Teodoreanu. Şi de La Medeleni.

Iar Păstorel este cel care rămîne prin o rară ştiinţă a mînuirii versului caustic şi a frazei descriptiv-ironice-sarcastice-comice, prin fantezie şi vervă unică, fiind cel care a reuşit să configureze un rai al veseliei, al jovialităţii, al deliciilor gastronomice şi oenologice, al inteligenţei lingvistice şi al plăcerilor multiple ale vieţii adunate în jurul unui condei strălucit.

?i unul şi celălalt, prin naştere, prin educaţie, prin formaţie sentimentală sunt legaţi de Iaşi şi tocmai pentru aceasta au avut şansa să simtă cu atît mai profund ce înseamnă lumea cea mare.

Revista indexata EBSCO