Nov 23, 2015

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Nicolae Iorga, omul şi opera

alexandru zubAm ales anume acest titlu, după invitaţia făcută de biroul Filialei ieşene a Academiei Române, în semn de elogiu la adresa unor istorici care, în 1971, la un secol de la naşterea marelui cărturar şi om al cetăţii, au alcătuit un volum omagial: N. Iorga, omul şi opera. Era un volum de „contribuţii”, cum se spunea în epocă, volum editat de medievistul N. Grigoraş şi de contemporaneistul Gh. Buzatu. Gest semnificativ, puţin şi provocator, fiindcă „reabilitarea” savantului abia începuse de cîţiva ani, iar asemenea demersuri stîrneau încă destule opoziţii.

Omul şi opera e o sintagmă consacrată, aş spune clasică în domeniul „umanioarelor” (şi nu numai), iar în cazul de faţă, alegerea mea implică oarecum şi o intenţie de neutralitate în raport cu subiectul ales. Aş fi putut, date fiind „antecedentele” curriculare, să mă opresc tot aşa de bine la alte figuri: M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, V. Pîrvan, e.g., însă N. Iorga a fost şi este încă obiectul unei duble evocări, la 144 ani de la ivirea sa pe lume şi trei sferturi de secol de la teribila sa moarte, produsă la o margine de pădure, în zona Prahovei, la 27 noiembrie 1940. Ambele evenimente meritau să figureze în agenda lumii academice, sensibilă, ca şi în calendarul istoriografiei. De un bun sfert de veac, comunitatea botoşăneană a distins cu premiul „N. Iorga” o carte de resort, iniţiind în acelaşi timp unele măsuri de amenajare a casei memoriale, cea în care viitorul savant a văzut lumina zilei şi totodată lumina cărţii. Am rostit acolo o mică alocuţie, după tipicul obişnuit, punînd accent pe extensia continuă a orizontului său livresc. Aveam în minte, se înţelege, setul de studii şi note istoriografice, îngrijit cu ceva timp în urmă la Editura „Istros” din Brăila, graţie entuziastului director al Muzeului local, Ionel Cândea, istoric şi muzeograf de elită, al cărui exemplu ar merita să fie urmat şi de alţi slujitori ai domeniului.

Dacă e nevoie de o definire mai precisă a titlului ales pentru această alocuţie, ea ar trebui să dea contur, oricît de vag, fie şi succint, preocupărilor legate de figura lui N. Iorga, antamînd deopotrivă omul  şi opera. Ambele ipostaze au produs, în viaţă ca şi postum, dispute pentru enunţarea cărora ar fi nevoie de o carte întreagă, cel puţin, fiind vorba de o figură fascinantă, de epopee, în faţa căreia reverenţa profesională şi civică e de rigoare. Această „minune de om”, după expresia lui A.D. Xenopol, magistrul său istoriografic de la Universitatea ieşeană, suscită un interes mereu actual. Calităţi extraordinare, de erudit, poliglot şi polemist (să începem cu ele), au pus lumea în mirare, de la dascălii botoşăneni la cei de la „Naţionalul” ieşean şi de la „Universitas Iassiensis” la cercurile intelectuale simbolizate de „Junimea” şi de la „Contemporanul” (să ne oprim acum la acestea) la mediile universitare din Franţa şi Germania, tînărul Iorga a suscitat mereu elogii superlative, în mai multe domenii, ţinînd de sfera „umanioarelor”, ca şi de un anume civism cultural, practicat şi în alte zone ale continentului.

Plasat după „paşoptişti”, în plină reacţie antiliberală, fie şi una de tip junimist, tînărul istoric N. Iorga a asimilat multe din reflexele timpului, trecute însă prin filtrul unei sensibilităţi aparte, unică în felul său. Primele lui texte semnificative ţin de literatură, iar specializarea în Franţa îl privea mai ales pe filolog. Se miza anume pe vocaţia de poliglot şi pe interesul său istorico-literar, însă prodigiosul tînăr s-a lăsat greu definit profesional, mai ales în primii ani, cînd era socotit un infatigabil scormonitor de surse, un didimeic editor de documente. Experienţa arhivalică din anii formativi a fost decisivă pentru cel care se va impune ca „l’historien en titre” al românilor, erudit şi capricios, capabil de performanţe intelectuale cu totul aparte.

Dacă în „economia” operei sale precumpăneşte ipostaza istoriografică, în sens larg, faptul se cuvine pus, parţial, pe seama tensiunii generaţioniste de la finele secolului XIX, tensiune firească pînă la un punct, dar exacerbată pe seama unor „psihologii” rebarbative, cum se întîmplă în cazul lui N. Iorga, Gr. Tocilescu, G. Orăşanu, Pompiliu Eliade ş.a. O serie de articole publicate de Iorga în Independance Roumaine şi regrupate în volumele Opinions sincčres şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote (1899, 2000) au avut darul să acutizeze conflictul. Nu numai indivizi aflaţi în defect au fost supuşi unei aspre analize, ci şi instituţii de seamă din sfera ştiinţei şi culturii. Academia Română, Universităţile, Arhivele, Muzeele, Presa, nimic n-a scăpat analizei critice a istoricului. Revista Convorbiri literare a ajuns a fi, un timp, o publicaţie a noilor istorici, condusă de slavistul I. Bogdan şi avînd colaborarea multor colegi de breaslă. Un volum special, dedicatoriu, Prinos lui D.A. Sturdza, scos cu aportul masiv al lui N. Iorga (a făcut acolo o lungă prezentare critică a  izvoarelor istorice), poate fi socotit ca ofertă profesională a noii şcoli, emanaţie a triadei: N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan, la care se vor adăuga V. Pârvan, Al. Lapedatu, I. Lupaş etc., o valoroasă pleiadă de istorici activînd în orizontul şcolii critice şi propunînd o extensie pozitivistă a domeniului. „Fronda” lor, în perioada interbelică, nu era motivată numai profesional, ci exprima totodată o reacţie politică. Nimic esenţial nou nu era în discursul lor, în pofida expresiei polemice a confruntării generaţionale. N. Iorga străbătuse, pe cont propriu, mai toate căile recomandate de opozanţi ca fiind noi şi obligatorii pentru profesionişti.

Interesul meu pentru N. Iorga datează chiar din anii şcolarităţii medii, deşi nu figura în manuale şi era greu de găsit în biblioteca instituţiei. Mi-au căzut totuşi în mînă şi le-am păstrat în „atelierul” meseriei mele, cîteva cărţi din marea lui operă, despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, relaţiile cu vecinii, dar şi unele cu caracter antologic, precum Din faptele strămoşilor, Ca să fim mai tari în ceasul de azi, cărţi la care aveam să apelez şi ca profesionist în domeniu. Ca student, curiozitatea mea s-a extins şi asupra unor studii mai speciale, în legătură cu cetăţile italiene, Marea Neagră, documente de arhivă, însemnări livreşti, ţările vecine, prelegerile universitare. De unele m-am folosit în referate studenţeşti, în conferinţa despre Ştefan cel Mare, citită în aula Universităţii ieşene, la 12 aprilie 1957, cînd se împlineau cinci secole de la înscăunarea voievodului. Un fragment, partea introductivă, a şi fost reprodus în Viaţa studenţească (4/1957), sub un titlu pe care redacţia l-a preluat din textul respectiv şi care îi aparţinea lui N. Iorga: O scînteie din marea flacără de mîndrie şi recunoştinţă. Episodul ştefanian de la finele studenţiei a avut şi unele urmări mai neplăcute pentru mine şi cîţiva colegi (Mihai Brudiu, Viorel Căpitanu, Aurel I. Popescu, D. Vacariu ş.a.), condamnaţi la ani grei de recluziune politică şi siliţi după aceea să evolueze profesional cu destule obstrucţii. Pe la mijlocul anilor 60, au avut loc unele evenimente, în politica ţării şi în societatea românească, pe seama cărora s-au putut face progrese semnificative şi în istoriografie. Au fost recuperaţi, pas cu pas, cronicarii, erudiţii ardeleni din secolul XVIII, paşoptiştii, istoricii din grupul junimist (Xenopol, Panu etc.), s-au amenajat unele case memoriale (N. Iorga, la Vălenii de Munte prin 1968, apoi cea din Botoşani), iar apelul la scrierile lui, chiar şi selectiv, fie şi cu distorsiuni exegetice, a devenit un fapt curent. Primul meu text despre marele cărturar e din 1969, prilejuit fiind de un simpozion ad-hoc, urmat de alte contribuţii, pe seama Arhivei de la Academia Română şi a altor fonduri, a căror valoare documentară şi tematică am căutat să o prezint în studiul menţionat la început.

Reproduc din acel text, important în „economia” iniţierii mele en historien, opinia unui contemporan la aniversarea a patru decenii de viaţă nespus de rodnică: „Vorbim de un om care astăzi a sfîrşit prin a fi popular, iar mîine sau mai tîrziu va deveni mitic şi va trece, desigur, în lumea legendelor”[1]. Faima cărturarului poliglot şi multilateral depăşise deja hotarele ţării, ca autor de sinteze în limbi străine (o istorie a poporului român în germană, o istorie a Imperiului Otoman în germană, o alta, a Bizanţului, în engleză), unele studii în franceză şi alte limbi vor extinde această faimă considerabil. Un confrate britanic îl definea, ocazional, ca „un Tit Liviu” al naţiunii române, inegalabil ca erudiţie şi orizont istoriografic.

Cînd, ajuns sexagenar şi personaj de prim rang socialmente, N. Iorga a ţinut să-şi prezinte propria biografie ca O viaţă de om aşa cum a fost, el a publicat-o, în trei volume, avînd ca supratitlu Orizonturile mele (1934), sintagmă folosită de memorialist şi în alte locuri. Considerînd-o din capul locului ca „o istorie de idei”, el sugera o anume lectură a domeniului.

Orizont, iată un cuvînt-cheie, concept fundamental în cazul de faţă, al unui literat cu vocaţii multiple şi operă monumentală, a cărei desfăşurare indică o progresivă extensie pe multe planuri, de la hic et nunc la illo tempore, de la ediţii de texte şi documente la subtile analize etno-psihologice şi reflecţii de natură teoretică asupra istoriei (el le-a numit, cu modestie, generalităţi) etc. În autobiografia amintită, el a ţinut să evoce mai întîi acele „orizonturi moştenite”, solidar cu predecesorii care şi-au adus obolul la progresul comunităţii apartenente. Propria viaţă o punea, de aceea, sub semnul unei istorii conceptuale, iar istoria însăşi, ca fenomenologie umană, o întemeia pe idee, sol şi rasă (în ordine inversă), ca în acele Generalităţi unde pot fi regăsite unele analize de ordin teoretic şi metodologic ale istoricului[2].

Sintagma Orizonturile mele din autobiografia menţionată nu e deloc întîmplătoare. Ea sugerează o extensie dinamică a vieţii autorului şi totodată o extensie sub unghi cognitiv, care poate fi recompusă prin vasta literatură de referinţă, dar mai cu seamă prin bibliografia întocmită de Barbu Theodorescu (două volume în 1935-1937), un volum sintetic în 1975, unelte de lucru inexorabile, la care se adaugă altele de ordin biografic, inclusiv o sinteză în colecţia „Oameni de seamă”[3] (1968).

Lista lucrărilor scoase în volum, examinată cronologic şi tematic deopotrivă, atestă tocmai acea extensie de orizont profesional, lesne recognoscibilă de la un studiu la altul, de la un an la altul, în forme ce denotă o curiozitate insaţiabilă şi un spirit constructiv dintre cele mai alese. A străbătut spaţiul carpato-danubio-pontic în toate direcţiile, cu orice mijloc disponibil şi a căutat să chestioneze en historien orice sat, orice tîrg, orice şcoală, orice biserică sau mănăstire, adunînd peste tot informaţii despre trecutul şi prezentul fiecărui colţ de ţară românească (N. Iorga folosea aici un firesc plural), ţara modernă fiind alcătuită, în timp, din numeroase (şi încă nestudiate sistematic) ţări, cu legături organice, inextricabile, între ele, ca şi cu spaţiile vecine, după cum a demonstrat acelaşi cărturar în preţioasa sinteză La place des Roumains dans l’histoire universelle (1936).

Mai toată opera de istoric a savantului indică asemenea preocupări, de stabilire a specificului oricărui spaţiu etnocultural[4]. A pornit mai totdeauna de la cunoaşterea directă, hic et nunc, a oricărui segment de realitate umană, pentru a ajunge la unităţi mai mari, tot mai complexe, cu fireşti conexiuni, încă mai ample. Pentru sud-estul european a fondat, împreună cu G. Munteanu-Murgoci şi V. Pârvan, un institut special (1914), cu revistă şi activităţi ritmice, iar un institut de istorie universală, creat mai tîrziu, răspundea aceleiaşi exigenţe integrative pentru un spaţiu practic nelimitat (1937).

Marea lui ambiţie, sporită de-a lungul anilor şi realizată fragmentar, pe state şi naţiuni sau diverse alte fenomene, a fost să integreze totul într-un ansamblu, ca acela conturat deja în Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (1926).

Peste un deceniu, proiectul devenea chiar urgenţă profesională. „Rezumîndu-mă – conchidea Iorga în 1937 -, începusem cu obişnuita istoriografie şi am ajuns, în această concepţie de unitate absolută a vieţii omeneşti, în orice margine de spaţiu şi de timp, la ceva care mi se pare nou şi pe care l-am intitulat, cu un cuvînt care n-a fost întrebuinţat pînă acum şi care poate multă vreme după moartea mea ar putea să se înscrie în vocabularul curent al cercetărilor: istoriologie[5].

Istoriologia umană, astfel şi-a numit cărturarul sinteza la care ostenea, retras (după marele cutremur) în vila de la Sinaia, cu gîndul de a pune în valoare cercetări de o viaţă şi nevoia intimă de a da expresie „tragediei acestui neam omenesc”, a cărui unitate de destin o intuise demult, dar nu putea fi pusă în lumină, persuasiv, decît la capătul multor analize şi restituţii fragmentare. În această viziune, „faptele intră vii în structura creaţiunii ce se urmăreşte”, în tragediile antice, cu personaje intrînd în scenă la timpul cuvenit, cu un cor ce comentează şi judecă, rol pe care istoricul e chemat să-l joace prin scrisul său[6], cu atît mai autentic cu cît dispune de mai mult „talent poetic”. Încheind prefaţa la Istoriologia umană, N. Iorga n-a ezitat să repete o exigenţă aşa de insolită. Era un proiect la care muncise „o viaţă de om” şi care ar merita, desigur, să trezească ambiţii similare în posteritatea istoriografică[7].

 

 

[1] D. Anghel, Nicolae Iorga, în Ramuri, V, 1911, nr. 18-20, p. 389.

[2] N. Iorga, Generalitati cu privire la studiile istorice, ed. III, Bucuresti, 1944, p. 237-255.

[3] B. Theodorescu, Bibliografia istorica si literara a lui N. Iorga, 1890-1934, vol. I, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1935, XXIV+381 p.; vol. II, Bibliografia politica, sociala si economica a lui N. Iorga (1890-1934), Bucuresti, 1937, VIII+370 p. (Insti­tutul de Istorie literara si folclor condus de D. Caracostea, sectia bibliografica, I si II); idem, Nicolae Iorga, 1871-1940, [biobibliografie], Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Editura Militara, 1975, 576 p.

[4] Cf. Alexandru Zub, Teritoriu si teritorii în discursul istoric, în vol. Octavian Groza (ed.), Teritorii. Scrieri, dez-scrieri, Bucuresti, Paideia, 2003, p. 109-121.

[5] N. Iorga, op. cit., 1944, p. 216.

[6] Ibidem, p. 341-348.

[7] Vezi Alexandru Zub, N. Iorga, studii si note istoriografice, Muzeul Brailei, Editura Istros, Braila, 2012.

Revista indexata EBSCO