Nov 23, 2015

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Liliecii sabatului în Delta Dunãrii

Romanul Vremea chiropterelor de Paul Sârbu este o „comedie pedagogică” privită dintr-o şcoală din Delta Dunării.

Înainte de acest roman, Paul Sârbu a mai publicat cîteva cărţi de proză, care îl

consacră ca un scriitor special al Deltei; singurul care scrie chiar din inima Deltei, singurul împrietenit cu duhul Deltei, cu „genius loci” (=duhul locului) cum zic latinii.

Sadoveanu a scris ca un vizitator al Deltei, ca un vînător în Deltă, sau mai curînd ca un „amant” al Deltei, care, ca să ascundă idilismul vizitei, lua şi o puşcă de vînătoare, pe care o făcea „personaj literar”! Căci puşca este un personaj literar la Sadoveanu, un personaj care ia foc foarte rar!

Jean Bart a scris despre Sulina ca un ocupant, ca un colonizator-şef al Sulinei. (Chiar subsemnatul am comis proză despre Deltă, dar de la distanţă, ca un pelerin la taina Evantei din cimitirele Sulinei…)

Fănuş Neagu scrie despre o Dunăre pierdută de el la pokerul vieţii pentru totdeauna: el a dat Dunăre contra Dîmboviţă: schimb păgubos, şi ca să uite cît de păgubos este, şi-a înecat amarul într-un butoi cu vin.

Iar Mircea Săndulescu, brăilean aruncat în New York, scrie despre Insula Mare a Brăilei ca despre o fantasmă libidinală…şi are o ciudată iniţiativă să traseze harta adulterului danubian!

Paul Sârbu aşadar a cartografiat lumea Deltei trăind acolo, renăscînd acolo, făcînd o temeinică slujbă de dascăl şcolar. Izolat în misterul deplin al Deltei, dar avînd computer prin care ţine legătura cu lumea. Şi-a format o cultură literară cuprinzătoare, are o disciplină a lucrului, dar şi a gospodăriei; toamna culege cătină pe care o conservă la congelator sau, mai simplu, în amestec cu mierea de albine. Şi-a şcolit odraslele care, chiar dacă nu vor evada prin lume, vor descoperi Delta eternă numai prin cărţile tatălui: citind Povestiri din Delta Dunării, scrise cu asprime şi cu adîncimi demne, pe alocuri, de un Vasile Voiculescu.

 

Romanul Vremea chiropterelor arată că Paul Sârbu s-a eliberat parţial de obsesiile Deltei: ale Deltei ancestrale care oricum s-a perimat… Delta s-a mai primenit demografic, s-a mai aplatizat şi aproape că a adoptat tot calendarul gregorian…

Iar romanul de faţă, culoare locală este puţină; nu mai sînt teme locale, ci „caractere” locale şi naţionale. Chiar dacă uneori caractere lipsite de caracter… Sau caractere distorsionate de instinct, orbiri, trăiri paroxistice.

 

Romanul începe cu un cataclism natural, urmat de invazia liliecilor, tot un cataclism, prin hiperbolizare. Ştim că un cataclism asigură unitate literară, şi este un mod foarte bun de a începe un roman. Cataclismul dă unitate, mai bine zis suferinţa ne uneşte şi ne unifică, în sensul că lumea nu-şi mai permite dezbinare, ci se adună brusc, sub frica posibilei dispariţii. Şi G. Bălăiţă construieşte singura lui carte reuşită: Lumea în două zile, sub semnul unui cataclism „cordial”: răsturnarea anotimpurilor. Marquez pune un roman al său sub semnul holerei… altfel personajele centrale n-ar fi putut să-şi realizeze sensul vieţii lor: fericirea carnală.

Vremea chiropterelor începe aşadar sub semnul primejdiei. Chiar aşa concepem şi noi un sat din Deltă: mereu la discreţia diluviului, la discreţia unor stihii: inundaţii vara şi îngheţări care te fac prizonierul ostroavelor, iarna.

Aşadar: invazia liliecilor într-un sat din Deltă, sat numit Pescărie… Un sat nu chiar anonim, şi situat lîngă un reper faimos: Periprava, unde a fost sinistra închisoare de exterminare.

Răscoala liliecilor aminteşte de mitologicul film Păsările lui Hitchcock… Sînt mulţi, sînt spăimoşi, sînt tenebroşi.

În faţa fricii, fiecare personaj reacţionează diferit, în funcţie de fire, de prăbuşire, de jălnicie, de aspiraţii…

Liliecii cotropesc clădiri, instituţii, şcoala, podul şcolii, arhiva… hambare… Întîi şcoala: pentru că ea este central satului, sau numai al romanului. Dar liliecii invadează şi dispensarul, ca să bage spaima în alte personaje… Liliecii năvălesc chiar şi-n biserică, şi asta ar fi o dovadă că nu sînt atît de „diabolici”, că nu se tem de tămîie… ci le şi place.

De altfel, folclorul românesc explică astfel originea liliecilor: ei provin din şoareci care au mîncat anaforă!… De aici, avertismentul să nu laşi nici o firitură de anaforă pe pămînt !

Paul Sârbu are acest demaraj bun al romanului: parabola liliecilor dezlănţuiţi, cu efect redutabil asupra unei obşti şcolare. Obşte de dascăli legaţi puternic prin fire otrăvite, prin amor liber, prin detestare liberă, prin arivism liber.

Urmează parada celor 12 personaje ale romanului, care fac o lume polimorfă: lumea ca dodecaedru.

 

Mai rămîn un moment la „cadru”, la parabola invaziei liliecilor.

Aceste animăluţe au inocenţa lor; faptul că ele locuiesc la întuneric le dă o faimă ambiguă, între diabolic şi temeritate.

Dar ziceam, la români, ele sînt accidente angelice: şoareci care au mîncat anaforă, şi din asta le-au crescut aripi!

În Caraibe (tocmai mă întorc de-acolo!) liliacul este îngerul păzitor al casei, în timpul nopţii. În Caraibe este un sacrilegiu să ucizi un liliac! În romanul lui Paul Sârbu, iubăreaţa Liuba ucide cîţiva lilieci, vai! Deci romanul acesta ar fi dezavuat în Caraibe. De aceea, la o eventuală la traducere, s-ar putea eluda, elimina, cruzimile contra liliecilor!

La francezi, liliacul participă la sabat, alături de vrăjitoare: are o implicare în magia origiastică. Paul Sârbu se apropie aşadar de accepţia occidentală a liliacului, ca vietate „sabatică” deci ca actanţi ai sabatului.

Dar, în roman, ei sînt şi „trezitori” ai unei obşti care stă să sucombe în marasma ostroavelor. Liliecii sînt un factor trezitor, îi zgîlţîie pe dascăli şi amploaiaţi, pe localnici şi pe un parlamentar sucevean voiajor în Deltă, la posadnica sa… Liliecii îi trezesc pe toţi din somnul letal (era să zic: al Letei), adică din „moartea păcatului”, cum sună în limbaj patristic.

 

Romanul este, ziceam, o comedie pedagogică. Am creat sintagma aceasta gîndindu-mă şi la Balzac, şi la Makarenko. Unul scrie „comedie umană”, altul scrie „poemul pedagogic”. Iar Paul Sârbu scrie comedie pedagogică. Fracţiune a unei comedii umane ghemuite într-un rai de Deltă… Un loc unde se face trecerea de la pre-civilizaţie, la post-civiţizaţie. Adică sărind tocmai peste ceea ce se numeşte „civilizaţie”, cum face toată tranziţia română!

De aici încolo, Paul Sârbu nu mai este un autor al Deltei, ci un autor al naţiei. Trece de la etnografia nuvelelor, al psihologia dăscălimii… scăpate de cenzuri inspectoriale, prin decăderea post spiru-haretiană. Nu mai găsesc omul Deltei, ci omul carpato-danubian, în genere. Nu mai este tipologie etnică, cu tipologie psihologică, tablou de nevroze, de psihopatii, pe personalităţi accentuate, de hebefrenii. Şi mult pamflet! Uneori Paul Sârbu dă eternitate nuvelei pe efemerida pamfletului. Dar nu se poate astfel! Un alt confrate, Grigore Cartianu, cu pamflet a scris file de istorie.

 

Uneori Paul Sârbu punea şi un avertisment la prozele sale: orice asemănare cu realitatea este întîmplătoare şi neintenţionată. E o precauţie romantică… A convenit de data asta să renunţe la avertisment. Întîi, pentru că este o complezenţă, un artificiu în plus. Apoi: a venit timpul ca pînă şi un cititor rudimentar să ştie că un scriitor nu copiază ci prelucrează.

Ca prozator, dacă vrei să fii autentic, trebuie să spui ce-ai trăit şi ce-ai văzut. „Văd monstruos!” zicea Caragiale; şi totuşi, vedea exact. „Orice proza bună pare un dosar de defăimare!” zicea un „classic” către triştii săi eroi literari… Iar Ceauşescu ar fi zis că tot ce nu-i linguşire, este defăimare. Acesta-i eternul pariu al adevărului cu formalizarea sau calibrarea lui artistică.

Paul Sârbu apare el însuşi ca „personaj” în roman, apare ca participant la comedie, şi nu ca regizorul unui scenariu. Regizorul este, poate, Dumnezeu…

Este greu suportabilă literatura fictivă, literatura aeriană. De aceea se extinde genul non-fiction. Secolul 21 va fi non-fiction… sau va pierdere şi ultimul cititor, care e nevasta autorului! Truman Capote scrie un roman-interviu autentic cu un personaj puşcăriaş. Sadoveanu descrie o crimă mioritică ce s-a petrecut aievea… Scriitorul trebuie să aibă o memorie şi un Dumnezeu. Cu acestea două atu-uri cartea se scrie singură. Murakami, în romanul Background, face pur şi simplu transcriere de pe bandă magnetică! Cele mai bune pagini le scrii despre fapte care au avut atingere directă cu tine. Tot ce văd devine proză (cum la Ovidiu devenea poezie!). Tot ce-i bun în Jack Kerouac este fapt văzut, trăit, transfigurat.

Paul Sârbu are o memorie şi un Dumnezeu. Adică are temeiul celui ce vînează o carte mare.

El porneşte de la protagonişti posibili, plauzibili; dar scrisul nu este copiere, ci este simbolizare. Conformitatea cu viaţa vine de la memorie, simbolizarea vine de la Dumnezeu.

Aşa că nici un prototip nu poate pretinde o parte din onorariul autorului, cum făcea Glanetaşu care i-a cerut lui Rebreanu parte din dreptul de autor… că şi el a participat la roman! Drumul de la prototip pînă la personaj de carte este ca şi drumul de la nectarul florilor, la mierea albinelor!

Este un proces de prelucrare, de distilare. Maitreyi s-a scandalizat cînd Eliade a folosit-o ca personaj. Eliade a comis greşeală de neiertat: a folosit numele real al fetei! Regula este asta: Dacă foloseşti numele prototipului, tu faci reportaj, documentar exact! Dacă prelucrezi, dacă schimbi ceva din realul povestit, este interzis să dai numele real! Pentru că, dacă ai prelucrat, atunci Maitreyi nu mai este Maitreyi, ci este o ficţiune.

În propriul ei roman-replică, Mayitrei l-a numit pe amantul lăudăros sau mincinos: „un suflet mort”… S-a răzbunat prea tare pe genialul autor care a mai gafat şi el…

Paul Sârbu, în acest context amplu, face parte din categoria scriitorilor zolişti: vede toată alcătuirea decadentă a firii umane în medii care corup firea umană. Sînt pagini, da, care amintesc de naturalism zolist. De o sălbăticie care s-a pierdut…

 

Paul Sârbu crede în imaginaţie. Cîndva ar fi zis că imaginaţia ar fi motorul Diesel al literaturii. Cînd a aflat că practica liniştii filocalice duce la mintea fără imaginaţie, s-a întristat. Păi mintea golită de imaginaţie mai produce artă?

Maxim Mărturisitorul răspunde afirmativ. Si noi, după el! Cineva s-ar uimi, zicînd: „Dar imaginaţia este fochistul literaturii!” Răspundem: „Nu imaginaţia, ci revelaţia!” Desigur, ne referim la „revelaţia poetică”, spre a o deosebi de cea biblică.

 

Un loc aparte, în roman, îl ocupă cele două capitole despre asceză şi despre practica duhovnicească, ajunsă şi în Deltă; şi despre construirea unui lăcaş mănăstiresc în Periprava. Paul Sârbu îşi încearcă astfel condeiul în scrisul hagiografic.

Este ca şi cum, un pictor, după ce a făcut doar grafică socială sau caricatură, se apucă într-o zi să picteze icoane. Aşa şi la Paul Sârbu la această etapă a sa de viaţă. Capitolele despre isihia au o adiere de Rubliov: ca o aripă de înger într-un loc năpădit de aripi de lilieci.

Aşadar: un roman care începe cu un cataclism şi se termină cu o mănăstire. Întrezărim aici şi un sens soteriologic, care sporeşte valoarea cărţii.

Revista indexata EBSCO