Nov 23, 2015

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Ce spun jurnalele şi corespondenţa lui Mircea Eliade despre el însuşi?

Este aceasta o întrebare la care încearcă să răspundă, atît cît îngăduie opera, Sabina Fînaru în volumul Revelaţiile intimităţii. Studii despre Mircea Eliade, apărut anul acesta, la „Paralela 45”. Bazată pe recitirea jurnalelor şi memoriilor şi pe lectura recentă a scrisorilor primite de Eliade de la discipoli şi admiratori evrei, acum publicate, cartea Sabinei Fînaru îşi revendică de la sine intitularea. Nimic nu ne spune mai mult despre un intelectual, decît însemnările personale, chiar dacă sunt studiat gîndite să fie destinate tiparului şi, în consecinţă, posterităţii. Ideea de a citi în palimpsest o parte a operei spre a reliefa imaginea spiritulă a personalităţii este pe cît de curajoasă, ca fapt intuitiv, tot pe atît de fecundă în finalitatea ei iniţiatică. Cu atît mai mult cu cît nu e vorba de un scriitor oarecare, ci de unul care ar fi meritat măcar o nominalizare la premiul Nobel pentru opera egal ramificată valoric între ştiinţă şi literatură. Ca imagine totalizantă, în linii mari, ni se oferă, cu suficiente citate, profilul par lui męme, imaginea de sine a unui Eliade înţeles după ce a fost proiectat pe fondul istoriei trăite şi reflectate nu numai în însemnări intime, dar şi în publicistica nu o dată invocată de autoare. Din corespondenţa primită se poate reconstitui, din particule relativ unitare în fond, imaginea savantului percepută de ceilalţi. Şi din puţinele scrisori de răspuns, cîte au fost publicate acum, în compensaţie, se pot deduce cîteva trăsături esenţiale ale personalităţii autorului Istoriei religiilor.

Pasionată de opera lui Eliade, Sabina Fînaru şi-a deschis cariera ştiinţifică printr-o teză de doctorat, Eliade prin Eliade, apreciată în mediul academic, cum precizează în postfaţă universitarul Traian Diaconescu, cel care a condus elaborarea lucrării. A continuat, constantă pe subiect, cu studii metodic stăruind pe detalii, într-un stil interpretativ adecvat obiectului, cu pătrunderea hermeneutică a cunoscătorului operei în amploarea şi profunzimea ei. În acest nou volum sunt incluse cîteva studii mai vechi – presupun revăzute – publicate în reviste universitare, dar şi noi analize, pe acelaşi profil, axate pe documente epistolare ce contrazic, cu o mare bogăţie de date, încercarea unora de a contesta statura universală a lui Eliade cu argumente minore, slab întemeiate pe opinii politice ocazional prezente în viaţa acestui mare om de carte. Noutatea volumului consistă tocmai în aceste comentarii ale scrisorilor, într-adevăr revelatorii pentru ceea ce a însemnat recunoaşterea maestruluiu de către discipoli, cercetători talentaţi, pligloţi, mereu în căutarea unui drum sub îndrumarea prestigiosului savant. „Vocile” lor, deloc puţine, trebuie ascultate astăzi de cei interesaţi de dimensiunile universale ale operei şi personalităţii lui Mircea Eliade. Se remarcă, aparte, dorinţa autoarei de a înţelege afinităţile lui Eliade cu India formativă, mergînd pe urmele lui, citind ceva în semnele rămase acolo intacte sau în ruină. Din setul de texte trecute de autoare prin filtrul separator al ideii de „revelaţie a intimităţii” am reţinut două mai semnificative: Jurnalul portughez1 şi corespondenţa publicată în volumul Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul 2. Incitante prin proprietatea limbajului plastic şi inteligent în acelaşi timp, comentariile, destul de concentrate, ale Sabinei Fînaru m-au obligat să recitesc şi să citesc integral textele, spre a-mi verifica, necesar comparativ, coincidenţa, sau nu a punctelor de vedere, adesea la nuanţă. Am constatat astfel bogăţia de posibilităţi prin care textele se deschideau lecturii intimităţii intelectualului rasat care a fost Mircea Eliade. Încît a fost foarte inspirată căutarea imaginii interioare văzută din intern şi din afară, din însemnări personale şi din fragmente epistolare.

Este adevărat că în jurnalele marilor personalităţi, atunci cînd sunt autentice, putem citi gîndirea intimă, nu imposibil, dar limitat cunoscută în valoarea ei adevărată din alt tip de opere, literare de pildă. Spontaneitatea, niciodată falsificată prin literaturizarea impresiilor din prezentul jurnal eliadesc nu poate fi pusă la îndoială. Şi asta pentru că, chiar în aceste însemnări, în mod repetat, Eliade proiecta o nouă carte despre Portugalia liberă de constrîngerile istoriei, vrînd – nevrînd influenţabile asupra unui jurnal scris în vreme de război. Pe prima pagină de însemnări, aprilie 1941, reclama suspendarea muncii intelectuale din cauza „presiunii politice” în care trăia, şi din pricina mutării de la Londra la Lisabona. Caietul de note zilnice a fost particularul său „confesional”. De aici imposibilitatea de a reduce conţinutul la doar două „teme”, una mai puţin importantă decît cealaltă. Şi mă refer la „tema dispariţiei soţiei”, într-adevăr frecventă numai în ultimul an al însemnărilor – şi atunci amestecată cu cîteva constante ale întregii durate: 1941 – 1945. În amintirea ei proiectase să scrie Euridice, text dramatic, ca adaptare a mitului. Războiul rămîne direct, sau în subiacent, o obsesie, deşi, repetat, Eliade, spre a-şi stăpîni tulburarea, scria: „Am evitat cu grijă să urmăresc în acest jurnal evenuimentele militare”. În plus, se poate vorbi de alte cîteva idei obsedante: ţara şi destinul ei în perspectiva sovietizării, autoreflexivitatea sincer analitică a stărilor sale psihice în condiţiile date, valoarea eului, presimţită a fi genială, stadiul scrierii anumitor opere, proiectele unor noi cărţi, niciodată realizate, dar frumoase ca intenţie. Multe dintre acestea au şi fost selectate de Sabina Fînaru ca fiind semnificative în demersul controlat de ideea din titlul volumului orientat spre autoscopia stărilor intime, unele constante în structura personalităţii, altele imediat provocate de condiţiile istorice.

Nu şi-a abandonat cu totul proiectele ştiinţifice, deşi era chinuit de neurastenie, o formă de oboseală psihică din pricina nopţilor consumate la masa de scris, dublată de îngrijorări şi spaime istorice ale insomniacului, dintr-o dată mărturisite: „Şi pentru că nu pot trăi fără să mă lupt cu gîndurile… ar trebui să însemn cu mai multă iubire decît am făcut-o pînă acum, recolta fiecărei zile… În paginile acestea nu raţionez, nu-mi amintesc; notez aici doar strigăte de deznădejde”. Încurajatoare chemare pentru un hermeneut al gîndirii intime. Pe revers vin frazele descurajant-încurajante: „Nimeni, cunoscîndu-mă bine, şi chiar citind acest Jurnal, nu-şi poate închipui intensitatea dramei mele. De mai multe ori pe zi trebuie să lupt cu o criză atît de gravă – fie ea de desperare, fie de neurastenie – care cred că ar doborî chiar pe cei mai tari. Nimeni nu poate bănui cantitatea de geniu, de voinţă şi de simplă energie fizică cheltuită zi de zi în lupta cu mine îsumi şi cu demonul meu”. Acesta e Jurnalul portughez, privire mereu întoarsă în interior, spre „drama” intimă pe care Sabina Fînaru reuşeşte s-o lumineze analitic. Eliade îşi contrazice voinţa de a nu nota evenimentele istorice contemporane. Pe lîngă consemnarea îngrijorată a marilor momente din mersul războiului, mai apare şi credinţa că ceea ce se înseamnă aici este „pentru istorie”. Mai lasă loc şi „închipuirii” analistului. Închipuirea plauzibilă poate să scoată din istoria Portugaliei sub Salazar, scrisă de Eliade, sensul elogiului organizării statale prin muncă, economie, cinste, echilibru, armonie şi demnitate naţională. Cînd scria, subînţeles, se gîndea la ţara sa aflată în pragul dezastrului pe care l-a profetizat stăruitor.

Cum cu acuitate analizează Sabina Fînaru, în condiţiile războiului urmărit de la celălalt capăt al Europei, sporesc în gravitate şi stil înalt declaraţiile şi previziunile pentru ţara tinereţii sale. Îl persecută procese de conştiinţă că nu e acolo să poată face ceva, să meargă pe front, ca mulţi din generaţia sa, al cărei vîrf era considerat. Sub teroarea istoriei se gîndea să scrie o carte pe această temă, spre a-şi elibera „dezgustul final de istorie”. În primăvara lui 1944, cînd soarta Europei profetizată de el părea că se şi împlineşte, e bîntuit de gînduri suicidare, mergînd pe front, ca să „mor cu sens”. Catastrofa etniei sale, clar presimţită, ca şi drama personală a desţărării îi provoacă stări limită, de disperare : „Nu pot suporta tragedia colectivităţii. Aş vrea să pier eu, înainte de a se fi consumat ea”. Erau sentimentele momentului. În anul intrării României în război, încercat de mari nelinişti nota energic: „Furioasa me iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu pot scrie… războiul îmi paralizează documentarea”. Peste tot în jurnal sunt ritmic prezente expresii ca: „ţara mea”, „neamul meu”. Dacă de viaţa intimă vorbim, ea e închisă în fraze antologice pe acest subiect: „Sunt atît de înspăimîntat de viitorul neamului meu, încît viaţa mea autonomă şi forţa mea de credinţă sunt suspendate. Fac eforturi zilnice să mă dezbar de această obsesie (ce are să se întîmple cu România?), ca să pot lucra, să pot gîndi, să pot trăi chiar… Dacă nu m-aş simţi atît de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate în muncile mele”. Şi adaugă: „ nu pot gîndi nimic fără să ţin seama de neamul meu”. Nu oboseşte să scrie despre imposibilitatea de a se detaşa de evenimentele războiului, „de tragedia neamului meu şi a Europei”, decît lucrînd.

Confesiunea capătă o notă profund dramatică: „Dacă pierim? – strigătul acesta îl aud mereu în mine… dacă aş avea inima destul de împietrită ca să renunţ la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot. Fără neamul meu, nimic nu mă mai interesează în istorie”. În fine, în ianuarie 1945, aflînd că ţara este deja sub călcîiul strivitor de cultură a Anei Pauker, nota: „riscînd să fiu arestat la prima indigestie al Anei Pauker – nu am ce căuta în ţară. Prefer lucrul cel mai preţios din lume : libertatea”. În august 1945, protejat de valoarea sa recunoscută, capătă viză specială pentru nelimitată şedere în Franţa. Biografia confirmă că a părăsit România, însă opera ştiinţifică şi literară ne spune că n-a renunţat niciodată la românism, în înţeles metafizic. Poţi rămîne şi în afară de ţară un bun român. Deşi nu total retorică, pentru că poţi primi un imediat răspuns, se poate pune întrbarea: Cine a iubit cu adevărat ţara, cei care au părăsit-o după ce au susţinut instaurarea comunismului dizolvant al valorilor, sau un Eliade, care a ales să nu moară în închisoare, ci să rămînă în libertate, spre a o sluji prin operă, un adaos de valoare realizată nostalgic, cu o extraordinară voinţă?

În stilul ei foarte concentrat, cu citate bine selectate, Sabina Fînaru distinge alte două aspecte ale vieţii intime din perioada lusitană: preocuparea pentru operele proiectate sau deja începute, pe teme de interes universal, şi autoscopia valorii eului paradoxal. Preocuparea dintîi ne primeşte în intimitatea gîndului creator realizat în scris, ori rămas într-un proiect promiţător prin originalitatea ideii. În „oceanul de proiecte”, de semnificaţie cardinală era, ne spune Eliade, una dintre „cărţile mele mari, Introducere în istoria religiilor, la care gîndesc de vreo doi ani şi pe care am început-o la Oxford”. Nota e de imăportanţă documentară pentru cei ce urmăresc avatarurile acestei opere intrată în istoria culturii universale. Este destul de accentuată, şi direct exprimată, dorinţa recunoaşterii universale, proces început prin traducerea, în mai multe limbi, a romanului Maitreyi şi prin publicarea unor importante studii în limbi şi reviste străine. Era convins că de ar fi avut o şedere mai îndelungată în Europa, ar fi fost deja un scriitor european: „Măcar cărţile mele de eseuri şi filosofia religiilor ar fi fost astăzi cunoscute în străinătate”. Dar funcţia diplomatică i-a stat împotrivă: „contrastul între ceea ce aş putea face şi ceea ce sunt nevoit să fac este tragicomic”. Avea atunci 34 de ani.

Ca într-un fel de dialog cu sine, interiorizat, în mod constant Eliade avea – şi o notează în varii nuanţe – conştiinţa potenţialului său creator, a cunoştinţelor şi abilităţilor vieţii sale spirituale. Dar mai ştia că din bogăţia disponibilităţilor sale nu va putea realiza decît o parte, destul ca să se supraevalueze. Sunt de semnificaţie supremă frazele notate la vîrsta amintită: „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura în toate formele ei. Dacă aş putea exprima măcar a suta parte din tot ce gîndesc şi din tot ce ştiu altfel decît se ştie de ceilalţi! Nu cred că s-a mai întîlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste decît ale lui Goethe”. Ce-i drept, astăzi în cultura universală Eliade este mult mai des invocat decît Goethe şi nu numai pentru că este mai recent şi mai general în ideile sale. În schimb, îşi găseşte consonanţa cu Eminescu despre care a scris, comparativ cu Camőes. În vremuri tulburi, Eliade s-a retras, spre a supravieţui, în mistica propriei genialităţi. Scos din contextul istoric, în termenii lui Nae Ionescu, elevul său e „o făptură muşcată de inimă de şarpele demiurgiei”.

Într-o bruscă criză de melancolie provocată de „catastrofa cosmică” a războiului, realizează că, „Numai în asemenea criză îmi dau seama de tragedia vieţii mele: pentru că eu am jucat pe cultură, pe opera de artă, pe creaţie – şi toate astea sunt zădărnicii pe nivel metafizic şi sunt absurde în momentul istoric în care trăim”. Deşi se lamentează că lucrează nestimulat de prezenţa unei fiinţe excepţionale în jurul său, suficient sieşi, nu încetează să se spună pe sine: „Sunt tot atît de solicitat de filosofia culturii ca şi de metafizică, artă şi ocultism. Trăiesc o perioadă de năvală a gîndurilor, de ardere aprigă”. Neliniştile metafizice, ca şi înclinaţia spre autoanaliză, au făcut să-i cadă de sub condei cea mai concentrată definiţie a naturii sale paradoxale. „Mi-e foarte greu – scria în 1943 – să mă obişnuiesc cu gîndul că, în fond, sunt un melancolic cu crize de disperare – care detestă şi melancolia şi disperarea. De aici, faimoasa mea vervă şi bună dispoziţie în «societate»”. S-ar putea spune că Eliade suferea de o rară formă de disperare fecundă în ordinea creaţiei. Dacă cineva l-ar judeca după aceste mici „escapade în vital, în social”, s-ar înşela, întrucît nu e decît un „mizantrop luptînd între disperare şi metafizică”, devorat de „foamea erudiţiei”. Îşi recunoaşte „vocaţia de metafizician”, încrederea în geniul său, în „perenitatea credinţei” sale, convins că va scrie o capodoperă. S-ar putea concepe un studiu interpretativ aparte pe zeci de astfel de fraze autoanalitice, cum nimeni n-a putut, pînă acum, să-l realizeze deplin, spre a se defini cît mai complet personalitatea cultural activă a savantului de care trebuie să te apropii cu sfială, în conştiinţa inferiorităţii, ca măsură. Este o esenţă umană ce poate inhiba un cercetător cu măsura capacităţii proprii, dar, din păcate nu şi pe semidocţii care îi contestă dogmatic cîţiva ani din viaţă, necunoscînd opera peren[, cea care anulează o orientare politică temporară. Nu mai suntem la ora cînd prejudecata minoră poate umbri valoarea majoră. Cel ce o face se discreditează ca prizonier rămas sub imperiul limitat al vinovăţiei celorlalţi.

Aprecierea propriei valori atinge un punct maxim în nota declarativă care ar descuraja orice încercare de a-i comenta opera. Ceea ce scrie are o valoare unică: „Sunt, poate, scriitorul cel mai indiferent faţă de critică, şi faţă de public… În fond, ceea ce m-a intersat întotdeauna a fost propria mea idee despre cărţile mele. Îmi dau foarte bine seama ce e caduc şi ce e permanent în producţia mea. Nimeni nu m-ar putea judeca mai bine şi mai obiectiv ca mine însumi. Dacă voi avea odată timp, voi scrie o carte despre întreaga mea operă – literară şi filosofică – şi sunt sigur că va fi cea mai bună care s-ar putea scrie de către un contemporan”. Tot în Jurnal nota impresii la recitirea unor opere literare pentru reeditare. De unele era încîntat, de alte decepţionat. Face, astfel, dovada parţială a posibilităţii de a scrie despre sine, caz rar în lumea literară, deşi i se pare că nu e destul de atent cu propriul geniu, aşa cum a fost Leonardo. Corelativ, nu ezită să-şi recunoască egotismul, subînţeles în evaluarea posibilităţilor sale ieşite din comun. Singur cu sine şi despre sine, exprimă voinţa de a pătrunde în Europa cu ceea ce scrie, ca „datorie ce o am faţă de geniul meu”.

După suferinţa produsă de moartea soţiei, Nina, a avut un moment ca „o iluminare subită”, cînd a primit viza franceză, încît, în august 1945, exclamă: incipit vita nova, cu sensul de „reluare a creaţiei”, şi „lupta contra trecutului ireversibil”. Cu judecăţi de valoare, bine formulate, Sabina Fînaru scoate din Jurnalul portughez ceea ce exprimă mai bine autoportretul interior al lui Mircea Eliade. Nu pentru apărare, ci pentru o judecată dreaptă, Jurnalul portughez ajută orice minte luminată de astăzi să înţeleagă că autorităţile româneşti ale anilor 1940 nu puneau nici un preţ pe legătura lui Eliade cu mişcarea legionară, de vreme ce l-au trimis în misiuni diplomatice, în Anglia şi Portugalia, în timp ce în ţară legionarii erau straşnic supravagheaţi. Cu o evidentă înstrăinare de situaţie, el nota în 1942 cum că un curier diplomatic i-a spus „că e o ruşine ce se întîmplă în ţară cu serviciile secrete, îndeosebi pentru urmărirea legionarilor se cheltuieşte aproape un milion pe an”. Se vede că îl miră suma imensă şi nicidecum „urmărirea”. Chemat pentru scurtă vreme în ţară intră în audienţă la ministrul Ică Antonescu. Foarte curtenitor, acesta îi oferă posturi politice (pe care Eliade le refuză), deci era considerat şi se considera ca ieşit din mişcare sau, oricum, marginal. Tot atunci discuta cu „prietenii legionari” cărora le spunea: „am suspendat orice judecată politică internă atît timp cît durează războiul cu Rusia”. De aceeaşi părere era şi Mircea Vulcănescu. Nu există nici o dovadă că interesul lui Eliade în problemă n-a rămas suspendat pentru totdeauna. După război, Eliade „desţăratul” nu face decît să-şi valorifice geniul la care ţinea. Asupra trecutului politic tace superior, ca un yoghin. E o atitudine sensibil înţeleasă de Beno, fratele lui Mihail Sebastian.

După „autobiografia spirituală” relevată analitiic în componentele ei esenţiale lăsate posterităţii de scriitor în însemnările din Memorii, noutatea absolută a volumului Sabinei Fînaru o constituie capitolul despre corespondenţa cu intelectuali evrei. Analiza e cu atît mai incitantă cu cît textele epistolare nu sunt cunoscute încă marelui public interesat de prestigiul internaţional al lui Mircea Eliade. Cercetătoarea, larg iniţiată în evoluţia carierei lui Eliade şi a creşterii prestigiului filosofului religiilor, ce-l aşează în umbră pe literat, pune preţ pe scrisorile primte de savant de la prieteni şi discipoli, intelectuali foarte învăţaţi, care, după modelul maestrului, se perfecţionau mereu, cerîndu-i acestuia sprijin ştiinţific şi moral, uneori şi material. Spre deosbire de însemnările zilnice, din care se deduce un autoportret, Eliade despre Eliade, din scrisori se configurează un portret obişnuit, dedus, făcut din afară, de admiratori şi care se concentrează în cîteva linii convergente, concomitent trasate, deşi absolut independent. Chiar în debutul capitolului, cunoscînd natura paradoxală, cum Eliade singur şi-o definea, autoarea atrage atenţia asupra antinomiei între opinia scriitorului neîncrezător în valoarea documentară a corespondenţei şi imensa lui activitate epistolară. O veritabilă operă. E drept că el face trimitere la scrisorile banale, din tinereţe, trimise ori primite. În cazul de faţă e vorba de un conţinut în mare parte de ordin profesional, ştiinţific, dar şi uman. Citite cu ochi de Argus, în fondul lor esenţial, scrisorile primite desemnează un profil al savantului, în mare parte suprapus celui din însemnările zilnice. Autorii lor, mai toţi plecaţi din România, aveau o serioasă formaţie în domeniile de interes pentru Eliade, ceea ce explică solicitările înţelegătoare ale structurii personalităţii maestrului. Nu sunt neglijabile formulele de adresare, semn de respect şi iubire pentru marele umanist cu disponibilităţi filosofice utile creşterii discipolilor. „Fascinaţia”, adesea idolatrizantă el o tempera cu calm şi prietenie, dar, simultan, se simţea responsabil de influenţa sa modelatoare asupra discipolilor inteligenţi şi studioşi.

Ediţia scrisorilor realizată de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, cu metodă ştiinţific – documentară, de ţinută academică ( al cărei volum secund îl vom comenta aparte, altădată, aşa cum merită ), i-a fost Sabinei Fînaru sursa de aur pentru acest capitol de o sută de pagini, sporind valoarea integrală a volumului său. Ţinînd seama de consecvenţa atitudinii corespondenţilor care s-au folosit în cariera lor de notorietatea internaţională a modelului tutelar, autoarea şi-a subsecţionat capitolul în subsecvenţe. Cea dintîi e o privire sintetică asupra scrisorilor din volumul prim al ediţiei, cu prieteni şi cunoscuţi evrei. Legătura se reînoieşte prin corespondenţa plină de amintiri, de recunoaşterea lui Eliade ca „şef al generaţiei”, după ani pe care, cu puţine excepţii, majoritatea i-au petrecut în exil. Stabilit ca profesor la Universitatea din Chicago, Eliade primea mesaje de la Paris, din Israel, Australia, Elveţia. Aproape invariabil, era complimentat pentru notorietatea sa internaţională, se evocau vechile legături din România, i se solicitau recomandări pentru edituri ori universităţi, şi chiar sprijin material. Din multe srisori se deduce că Eliade răspundea cu generozitate şi căldură umană. Sabina Fînaru îşi susţine pe citate, direct convingătoare, comentariile detaliate. Meritul ediţiei scrisorilor, apărută la Cluj, este sporit de ideea de a publica, introductiv la textele epistolare, medalioane biografice ale epistolierilor, iniţieri ce condiţionează înţelegerea corectă a ceea ce ei scriu.

Încă mai consistentă şi de aceea revelatoare în privinţa devotamentului faţă de autoritatea ştiinţifică a lui Eliade, utilă lor, este secvenţa în care se comentează scrisorile discipolilor evrei răspîndiţi în lume, plecaţi din România în perioada imediat postbelică. Şi, în fine, în mod nemeritat, pentru inconsecvenţa atitudinii şi inconsistenţa ştiinţifică, ori poate tocmai de aceea, este comentată seria de scrisori ale unei tinere, temperamental exaltată în îndrăzneli linguşitoare, temporar un fel de secretară a lui Eliade la Chicago. După moartea profesorului, căruia îi scria sub titlul „Drag Maestru, drag, drag, drag de tot”, s-a lansat în critici incriminatoare, ca şi Saul Bellow, caz amintit în Jurnalul 3 Monicăi Lovinescu.

Prietenii din perioada interbelică erau intelectuali de marcă. Scrisorile lui Ionel Jianu, evreu trecut la catolicism, trăind în exil parisian, cu nostalgia României şi a participării sale la întîlnirile şi conferinţele „Criterion”, sunt proba scrisă despre relaţiile nediscriminatorii etnic din această excepţională grupare intelectuală. Strîmtorat material în străina lume a Parisului, iese la lumină cu monografii despre Brîncuşi, Zadkine şi Bourdelle, publicate la solicitatele recomandări ale lui Eliade aflat la Chicago. În cele peste 50 de pagini de scrisori ale lui Jianu este o întreagă lume, dintr-un ieri al Bucureştiului tinereţii unor intelectuali, cu destine foarte diferite. Dacă urmărim imaginea lui Eliade văzută de aproape, de prieteni, dintr-o scrisoare a lui Jianu, datată Paris, 1964, se poate extrage un interesant şi foarte direct portret, subiectiv perceput. Citind în manuscris Memoriile lui Eliade, primite de la Ierunca, Jianu îi trimite vechiului prieten o scrisoare – document evocînd perioada „Criterion”, cînd, „Între tine şi Mihail Sebastian, între Comarnescu şi Mircea Vulcănescu a existat o solidaritate de gîndire şi de acţiune… ”, fiecare cu personalitatea lui. Corectînd unele date din textul lui Eliade, îi schiţează, cu francheţe, un portret: „Te-am găsit în el aşa cum te ştiam, febril, scriind la o înaltă tensiune şi tînăr precum erai cu 30 de ani în urmă. Şi la fel de egocentric, privind lumea prin fereastra ta, reducînd totul – oameni şi lucruri – la propria ta dimensiune, necruţător de indiscret, dezvăluind taine care nu-ţi aparţin numai ţie. Dar poate că această indiscreţie dă un iz de autenticitate scrisului tău plin de fervoare”. Bogăţia documentară a acestei serii epistolare e pe larg comentată şi ilustrată în volumul, tocmai de aceea el însuşi un document, al Sabinei Fînaru. Autoarea distinge trăsături de portret Mircea Eliade deduse din scrisorile unor corespondenţi evrei mai puţin cunoscuţi, ca: Mircea Lungu, Mihai Rinea, Sergiu Dan şi alţii. Întîrzie pe semnificaţiile majore extrase din misivele emoţionate ale lui Beno Sebastian din anii 1980 şi, cu precădere altele, pe linia de interes a studiului, excerptate din puţinele scrisori ale lui Edgar Papu, şi el convertit la catolicism, influenţat de Monseniorul Ghika. Mult mai numerose date revelatorii sunt deduse din nu mai puţin de 40 de epistole ale lui Nicu Steinhardt, între care şi cîteva pagini de răspuns ale lui Eliade. Corespundenţa între ei se extinde pe mai bine de un deceniu.

Portrete „indirecte”, mai mult deduse decît formulate direct, cum cel scris de Jianu, pot fi citite printre rîndurile scrisorilor trimise de discipolii lui Eliade în materie de etnografie, filosofie şi istoria religiilor. Pentru Eliade, în universul spiritului, al culturii, în general, nu are loc şovinismul antisemit. Acolo au primat ideile, diversitatea şi profunzimea lor. El nu era negustor de grîne ca să se simtă concurat de compatrioţi de altă etnie, făcea comerţ de idei, aur intelectual. Cînd a ieşit din contextul agitat al dreptei interbelice şi s-a distanţat spaţial, atunci şi-a dat măsura convingerilor, rămînînd, în intimitate, un român de aleasă speţă. Toţi cei cinci discipoli erau plecaţi din România, cunoşteau foarte bine cariera lui Eliade din perioada interbelică. Leibovici îi scria de la Paris, Morcovescu din mereu alt stat american, Zigmund – Cerbu tot din America, Arion Roşu de la Paris. Iar Adriana Berger, cea care s-a dezis de maestrul „drag, drag, drag de tot”, îi trimitea scrisori de mare iubire intelectuală, cînd de la Paris, cînd din America. În afară de frazele de reverenţă, de încredere în autoritatea maestrului şi speranţă în sprijinul lui, scrisorile au un conţinut strict ştiinţific; dări de seamă, întrebări, îndoieli, trimiteri bibliografice exacte la nume de savanţi, indianişti, filosofi, etnologi, istorici ai religiilor etc. O extraordinară bogăţie de idei, formulate în stiluri foarte personale şi, cu puţine excepţii, scrise în limba română, complet expurgate de vreo aluzie la trecutul politic, trecător întîmplat în viaţa gînditorului românist.            Este absolut meritoriu tot ceea ce scoate, în mod sintetic şi esenţial, Sabina Fînaru din cele 150 de pagini de corespondenţă găsite de Liviu Bordaş la Chicago. Erau scrisorile salvate de la incendiul întîmplat în biblioteca lui Eliade. Cine ştie cîte or fi ars şi care, ele fiind clasificate de Adriana Berger, care a stat o vreme în casa lui Eliade, ca secretară.

Trimisă de Sabina Fînaru la unul dintre cele mai revelatorii episoade ale legăturii intelectuale şi sentimentale între maestru şi discipol, am citit, cu o specială stăruinţă scrisorile, puţine şi concise ale lui Anton Zigmund-Cerbu. Am descoperit un strălucit spirit problematizant, un perfecţionist dintre aceia care, din această cauză, nu-şi pot finaliza opera. A fost un tînăr evreu trecut la catolicism, cu solide studii clasice şi orientalist-indianist, recomandat de Eliade să predea istoria religiilor la New York, unde a creat şcoală, cum se vede din scrisorile elevilor trimise lui Eliade după moartea lui Cerbu (1923-1964). Modelul crease un alt model. Eliade îl preţuia afectiv, distingîndu-l dintre toţi discipolii. La moartea lui prematură, profund atins, maestrul a ţinut un amplu discurs comemorativ, un elogiu unic, disperat. A doua zi nota în jurnal: „Am citit cîteva pagini delirante despre Anton. Am exagerat într-adins imensele lui posibilităţi, parcă aş fi vrut să scuip în obrazul soartei”. Şi mai scria că de ar fi fost să dispară, Anton ar fi fost singurul care l-ar fi putut înlocui; elogiu suprem. Este cel mai vibrant capitol al corespondenţei, din care se înţelege mai bine înălţimea spirituală şi umană a lui Eliade, dincolo de măruntele gîlcevi fără importanţă. Amatorilor de gîlceavă li se poate răspunde cu textul de pe ultima copertă a volumului prim din Postlegomena…, semnat de Ricketts Mac Linscott, cel care a scris: Pentru Mircea Eliade, din devoţiune.

Pentru cititorii lui Mircea Eliade, care n-au avut acces la primul volum din ediţia Postlegomena la felix culpa…, o foarte bună şi destul de completă informaţie pot avea citind culegerea de studii semnată de universitara suceveană, Sabina Fînaru. Ea nu face polemică directă, chestiune de vocaţie, însă, în mod discret, oferă suficiente argumente pentru un condei cu o astfel de înclinaţie. Şi, în momentul de faţă, avem nevoie de acţiunea strict culturală a unui astfel de condei.

 

Note

  1. Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, I, II, Prefaţă şi îngrijire ediţie de Sorin Alexandrescu, Humanitas, Bucureşti, 2006
  2. Postlegomena la felix culpa.Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, vol. I, Presa universitară Clujeană, 2012
  3. Monica Lovinescu, Jurnal inedit, Humanitas, Bucureşti, 2o14

sorohan1

Revista indexata EBSCO