Nov 23, 2015

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Experienţe extrapolabile

carpovPrintre noutăţile bibliotecii Institutului francez din Iaşi, semnalez La derničre bohčme bucarestoise (1964-1976), care mi-a stîrnit interesul mai ales prin conţinutul dintre paranteze, precizarea perioadei ştiută ca adversară a nonconformismului. Autorul, Mihai Neagu Basarab, nume cu valoare de evocare, este fiul unui cuplu de medici, el însuşi a studiat medicina, la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, unde, din 1973, îşi desfăşoară cariera universitară, iar din 1978, ca psihiatru, lucrează şi la spitalul „Gheorghe Marinescu”. Cariera literară este inaugurată prin colaborări la reviste literare, Luceafărul, de pildă, unde director este Eugen Barbu; publică aici o piesă de teatru. Urmează cîteva volume care-l confirmă ca dramaturg şi-i aduc premiul Asociaţiei Scriitorilor filiala Bucureşti. Ca editor, a publicat Jurnalul Martei Trancu-Rainer, prima femeie chirurg din România. Scriitorul asociat cu medicul n-a prea dezamăgit, îmbinarea dovedindu-se mai totdeauna fericită.

La începutul anilor 1990, se stabileşte în Germania, la Freiburg, unde practică mai ales homeopatia. Pe plan literar, continuă să fie productiv, remarcîndu-se prin eseul, cu elemente autobiografice, Ultima boemă bucureşteană (1964-1976), din 2013, reflecţiile autorului despre „soarta cîtorva genii din Bucureşti ajunse pînă prin anii 60 şi 70”. Este şi directorul bibliotecii române din Freiburg.

Versiunea franceză de care am dispus eu a fost realizată, admirabil, de Gabrielle Danoux şi a apărut, în 2013, la editura MAGIC PRINT din Oneşti., cea care probabil a dat şi textul – nesemnat – de pe coperta a patra din care am extras cele cîteva date biografice de mai înainte.

Scopul autorului este de a scoate în evidenţă particularităţile boemei bucureştene din perioada 1964-1976, ultimul fenomen social românesc de această natură. Pentru a-l atinge, procedează prin comparaţie cu boema bucureşteană interbelică şi, bineînţeles, cu cea pariziană. Dar, mai întîi, propune o descriere a fenomenului în principalele lui trăsături, în termenii cheie desprinşi din descrierea doctorului psihiatru, aspectele-numitori-comuni care definesc fenomenul fără specificări de loc şi de timp, boema în general în elementele ei constitutive: „Boema este un fenomen sociocultural şi artistic tipic francez, dar care poate să apară în orice metropolă, din orice ţară latină şi francofonă (…) Capitalele asigură boemilor o primire optimală, căci, de la condiţia de fără adăpost/om al străzii, se poate ajunge pînă la accesul la Academie”, aşa cum se petrec lucrurile în toate ţările unde este întreţinut cultul valorilor, Franţa, de pildă. Reţinem deci cuvîntul subliniat (de mine). De reţinut, de asemenea, extinderea adevăratei boeme în afara sferei sale, autorul cărţii ilustrînd această situaţie, frecventează boema, dar nu face parte din ea. Adăugăm, deci, termenul mizerie, aproape absolută, reală, nu mimată, ceea ce îi păstrează autenticitatea, o fereşte de impostori, risc posibil avînd în vedere ceea ce se înţelege prin mizerie reală, „cea aflată sub nivelul mizeriei generale, boemul, dacă are minte şi o slujbă, nu are dreptul să trăiască nici mai prost nici la fel de rău ca boemii”. Aceştia sînt nişte candidaţi la eşec, condiţia socială a celor mai mulţi membri ai „instituţiei” (ghilimelele aparţin autorului). Totuşi, ei au o foarte bună părere de sine, se cred nemuritori şi, în cele din urmă, cuceritori ai gloriei/ recunoaşterii valorii lor. Această credinţă dă uneori roadele visate, dacă se găseşte „într-un sol propice”. Atunci, beneficiarii părăsesc boema, cea bucureşteană interbelică prezintă cîteva cazuri de adevărată reuşită. Sînt atestate astfel calităţile intelectuale şi artistice cerute pentru a putea face parte din ea şi se induce ideea de ierarhie. Un comentariu al autorului subliniază că din boemă fac parte doar bărbaţi, exclusivitatea masculină este regula, abaterile fiind rarisime.

Ţinînd seama de aceste condiţii canonice, vom vedea prin ce se supune normei de apartenenţă, dar şi prin ce se particularizează boema bucureşteană din perioada 1964-1976 de cea interbelică şi de cea pariziană.

 

Revista indexata EBSCO