Nov 23, 2015

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – La postmoderni, la adevãraţii postmoderni

De mai multe ori am predat opera lui Northrop Frye, critic şi istoric literar de mare anvergură, de pe la mijlocul veacului ce s-a încheiat nu de mult. În unul din eseurile operei sale cele mai cunoscute şi mai influente „The Anatomy of Criticism”, cărturarul canadian încearcă un soi de cronologie a literaturii occidentale, pe bazele mitului şi ale arhetipului, ca în mai toate scrierile sale. Porneşte de la mit şi legendă, trece prin epopee, tragedie, romanul realist şi ajunge la literatura absurdului şi satiricului, marcantă pentru secolul XX, după a sa părere. Studenţii mă întrebau adesea: bine, si-apoi ce urmează? O luam, circular, de la capăt? Nu prea ştiam ce să răspund, căci eu însumi îmi puneam această întrebare. Vedeţi, cînd Frye compunea lucrarea pomenită, adică înainte de 1960, nu prea se ştia şi cu atît mai puţin se vorbea despre „postmodernism”. Răspunsul aveam să-l primesc peste un număr de ani, prin lecturi, uneori aproape întîmplătoare. În adevăr, iată că răsare postmodernismul, iar una din trăsăturile sale cele mai importante este tocmai „reluarea”. Mulţi cititori consideră literatura postmodernă ca fiind revoluţionară, răsturnătoare a valorilor şi a tradiţiilor. Da, sigur ca aşa este pînă la un anume punct, căci în fond orice literatura năzuieşte să combată ceva, să demoleze, să aducă înnoiri. Numai că, cel puţin la fel de mult ca oricare alte forme de literatură, poate chiar mai mult decît ele, curentul postmodernist este totodată tradiţionalist, continuator, el restabileşte şi reaminteşte iarăşi şi iarăşi liniile şi punctele-cheie ale trecutului. Uneori jucăuş, alteori străduindu-se să le aşeze pe soclul lor cuvenit.

Să trecem la exemple. Cu nu prea multa vreme în urma am citit cartea lui Zachary Mason „The Lost Books of the Odyssey” (2007, 2010; Cărţile pierdute ale Odisseei) o suită de episoade în care personajele şi ambianţa aparţin capodoperei homerice, dar evenimentele narate sau sugerate caută cumva să completeze sau să corecteze epopeea antică. Mason acesta e un scriitor cu anume pretenţii, scriitura şi imagistica sa sunt sofisticate, „canonice”. (De altfel inginer computerist, specializat în „inteligenta artificiala”; cînd a scris prima versiune a cărţii abia dacă trecuse de 30 de ani.) Penelopa nu şi-a aşteptat răbdător şi loial soţul, Polyfem e un paşnic cioban şi altele: poate cea mai bună descriere ar fi asemănarea cu variaţiunile pe o temă dată, ca în muzică.

Un altul, de astă dată scriitor de mare circulaţie, înscris în genul mai popular al ştiinţifico-fantasticului, pe nume Dan Simmons se apropie tot de homeric şi schimba sau „completează” situaţiile. După nouă ani de asediu, aheii şi troienii se împacă, Hector şi Ahile devin aliaţi şi încep o bătălie împotriva zeilor olimpici (mă refer la romanele „Illium” din 2004, şi „Olympos” din 2006, dar mai are şi altele, de pildă ciclul „Hyperion”). Războiul acesta se desfăşoară în condiţii „futuristice”, cu teleportaţii cuantice, cu transferuri dintr-un stadiu temporal în altul, cu nanotehnologie şi organisme biotehnice, cu armament fantastic, necunoscut nouă, cititorilor. Intervin şi alte figuri mitologice, pe care Homer le pomeneşte în treacăt sau de fel, cum ar fi Antigona sau Filoctet, ca să nu mai vorbim de Caliban şi Ariel din Shakespeare, de Ardis Hall şi Ada din Nabokov, de aluzii la Proust. E folositor să ai anume cunoştinţe de cultură generală, dar autorului îi place totuşi să le combine şi să se joace cu ele. pînă la un punct mi-a amintit chiar de super-rafinatul şi eruditul Roberto Calasso, mare favorit al meu. Să adăugam aici obiceiul mai nou, comercializat poate, dar prea răspîndit ca să-l putem trece cu vederea, de a continua producţia unor autori sau prezenţa unor personaje mult îndrăgite. În frunte este (cum s-ar putea altfel?) Sherlock Holmes. Am găsit într-un lexicon că dispunem aproape o sută bună (!!) de încercări de a relua, de a „replica” aventuri ale legendarului detectiv ficţional, sau ale fratelui său, sau ale amicului Dr. Watson. Mă mulţumesc să pomenesc una singură, care recurge la sugestii ale autorului iniţial chiar, ale lui Conan Doyle adică. Se ştie că din cînd în cînd în acele texte autentice găsim cîte un pasaj în care Sherlock Holmes spune că: în momentul acela eram foarte prins cu chestiunea diamantelor sultanului (sau altceva aproximativ în acelaşi sens) Ei bine, autoarea (Ann Margaret Lewis) pune mina pe cazmaua postmodernităţii şi compune de fiecare dată o povestire detectivistică care dezvoltă aventura respectivă, pomenită numai în treacăt în original. Mai rudimentar, ca sa spunem aşa, procedează alţii. Astfel, pentru cei necăjiţi că nu mai pot urmări peripeţiile lui James Bond al lui Ian Fleming, s-a găsit soluţia: noi şi noi filme cu noi şi noi interpreţi, după reţeta bine dovedită apar pe ecrane spre a satisface poftele sau nevoile cinespectatorilor. Autori de romane poliţiste de mare succes, cum ar fi Robert Parker sau Vince Flynn au fost „reluaţi” prompt după decesul lor şi apar avînd pe coperta cărţilor propriile nume, iar dedesubt, cu litere mai mărunte, numele autorilor-“urmaşi” (sau descendenţi). Pentru cei care nu ştiu, Flynn scria romane patriotice, concentrate pe lupta organelor secrete americane împotriva terorismului. El (dar nu e singurul) oferea cititorului american victorii şi triumfuri imaginare în conflicte în care rezultatul era în realitate niţel mai incert. Mai complexe, mai sofisticate, sunt scrierile din specia literară pe care o numim „istorie alternativă” sau „contra-istorie”. Un premiant al acestei categorii este Harry Turtledove. Unul din romanele lui celebre este „The Two Georges” (1995) Porneşte de la premiza ca revoluţia americană pentru independenţă se încheie cu un compromis, cei doi George (George Washington şi Regele George III al Angliei) ajung la înţelegere paşnică şi „Statele Unite” nu iau fiinţă, ci rămîn mai departe o provincie a Engliterei. Trec 200 de ani şi moştenitorul la tron britanic urmează să viziteze zona transatlantică. Dar mişcarea subterană revoluţionară, care a continuat să mocnească în toată această vreme pregăteşte de o lovitură cumplită; printre altele răpeşte celebra pictura (al cărei autor este nu altul decît marele Thomas Gainsborough) care reprezintă împăcarea, strîngerea de mînă istorică, a celor doi principali antagonişti. De aici urmează o sumedenie de peripeţii şi de întîmplări. Mie unuia mi-a plăcut şi mai mult „Ruled Britannia” (2002) (calambur după titlul unui celebru imn patriotic cu versuri scrise în secolul 18 de James Thomson şi puse pe muzică în 1740 de Thomas Arne). Se presupune de astă dată că Invincibila Armada a spaniolilor a reuşit la 1588 să învingă, Anglia devenind o colonie hispanică, cu trupe de ocupaţie. Regina Elisabeta e încarcerată în Turnul Londrei, catolicismul e impus cu forţă, Lope de Vega e un mărunt locotenent în forţele hispanice, dar mare admirator al unui alt dramaturg ce este în curs de spectaculoasă afirmare: William Shakespeare. În secret rezistenţa îndîrjită pregăteşte o răscoală eliberatoare şi recurge la acest din urmă dramaturg: să scrie o dramă patriotică care să aprindă focul rebeliunii. Poate cel mai interesant lucru este ca Turtledove ne oferă chiar textul acestei subversive literaturi, text compus din fragmente adevărate desprinse din una sau alta din piesele bardului şi aşezate cap la cap. Nu-i vorba, Turtledove a scris multe alte lucruri, unele cam fistichii; de pildă că în miezul celui de-al doilea război mondial intervin pe planeta noastră extratereştrii şi dau naştere la un conflict trilateral. Şi altele de acest soi.

Intertextualitatea de tip istoric e practicată şi de „oameni serioşi”, de scriitori de prim rang. În „Tidewater Tales” de John Barth (cel mai de frunte postmodernist american, zic eu) ne întîlnim în golfuri atlantice cu Sindbad Marinarul şi cu Robinson Crusoe. Salman Rushdie în unul din cele mai bune romane ale sale (deşi nu prea larg cunoscut), „Ultimul suspin al maurului” (1995) se complace în jocuri istorice subtile şi inteligente. Dar să mergem şi mai îndărăt în timp: descoperim o povestire de Edgar Allan Poe în care Şeherezada ajunge la 1002 (iar nu 1001) de nopţi, căutînd să-şi atingă ţelurile erotice şi maritale. Într-un cuvînt iată răspunsul bun la dilema lui Northrop Frye. Ce urmează după a cincea fază a domniei sale este jocul interpretativ cu tradiţia culturală a omenirii, intersecţia, „reluarea” cum spuneam. Un bun critic a scris o carte despre „recitire”. Însă privind mulţimea de naraţiuni contemporane, constatăm că se poate trece mai departe: se ajunge la „rescriere”. Îmi permit să consider acest procedeu nu relativism, ci chiar tradiţionalism: menţinerea, reamintirea şi reconstituirea valorilor dragi şi trebuielnice.

Virgil Nemoianu, septembrie 2015, Bethesda, MD

 

Revista indexata EBSCO