Nov 23, 2015

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Societatea spectacolului sau dictatura aparenţei (III)

cassianÎntr-un Avertisment pentru cea de-a treia ediţie franceză, scris pe 30 iunie 1992 şi care însoţeşte opul Societăţii spectacolului (1967), Guy Debord consideră că voinţa de modernizare şi de unificare a spectacolului, legată de toate celelalte aspecte ale simplificării societăţii, este cea care a condus în 1989 birocraţia rusă să se convertească deodată, ca un singur om, la prezenta ideologie a democraţiei: adică libertatea dictatorială a Pieţei, temperată de recunoaşterea Drepturilor omului spectator.

În volumul amintit, teza 111 avertizează cu mai bine de trei decenii înainte, cu trimiterea la înfruntarea publică şi totală dintre minciuna rusă şi minciuna chineză, titlul de proprietate ideologică al birocraţiei, la acel moment al dezvoltării, se prăbuşeşte deja la scară internaţională. La revoltele interne din statele totalitare poststaliniste, se adaugă, spune eseistul în teza menţionată, descompunerea mondială a alianţei mistificării birocratice, care este, în ultima instanţă, factorul cel mai defavorabil pentru dezvoltarea actuală a societăţii capitaliste. Burghezia este pe cale să-şi piardă adversarul care o susţinea obiectiv, unificînd în mod iluzoriu orice negare a ordinii exis­tente. O asemenea diviziune a muncii spectaculare îşi află sfîrşitul atunci cînd rolul pseudorevoluţionar se divizează la rîn­dul său. Elementul spectacular al dizolvării mişcării munci­toreşti va fi el însuşi dizolvat.

În ianuarie 1979 însoţeşte cea de-a patra ediţie italiană a Societăţii spectacolului cu o prefaţă în care, nu fără satisfacţie şi cu un anumit orgoliu de scriitor, atenţionează că nu a schimbat nimic din textul cărţii, afirmînd că nimic din cele consemnate în 1967 n-a fost dezminţit şi că, neîndoielnic, toate tezele sale se vor confirma pînă la sfîrşitul secolului (e vorba de sec. XX) şi chiar şi după. Îşi motivează soliditatea şi coerenţa intuiţiilor proprii prin: „am înţeles factorii constitutivi ai spectacolului «în fluxul mişcării, adică privită şi din latura ei trecătoare», luînd în considerare ansamblul mişcării istorice care a putut edifica această ordine, şi care acum începe s-o distrugă”.

Cei unsprezece ani de la apariţia cărţii îi confirmă viziunea, evidenţiind o constantă extindere a falsificării la toate nivelurile şi în toate straturile sociale – fenomene tipic societăţii spectaculare: „Am putut vedea cum tinde către absolut, pînă la nebunia «telematică», controlul tehnic şi poliţist al oamenilor şi al forţelor naturii, control ale cărui erori cresc la fel de repede ca şi mijloacele. Am putut vedea minciuna statală dezvoltîndu-se în sine şi pentru sine, uitînd atît de iute legătura ei conflictuală cu adevărul şi verosimilul, încît se poate uita pe sine şi înlocui din oră în oră”.

La nebunia „telematică” s-a adăugat Internetul cu toate auxiliarele lui, „controlul tehnic” este universul, toată lumea urmăreşte pe toată lumea – nu mai există viaţă intimă, nici viaţă personală, minciuna statală e una de care avem cu toţii parte, zi de zi şi oră de oră în era strălucitoare a laptopului şi telefonului mobil.

Nu este neglijat nici „terorismul”, nici fenomenul migraţionist. Să nu scăpăm din vedere că emigranţii sînt o sursă consistentă de venituri pentru diverse corporaţii şi servicii. În consecinţă, merită cultivaţi pentru umplerea conturilor – că urmările sînt catastrofice, e mai puţin important, societatea spectaculară e tot mai strălucitoare în minciună şi aparenţă.

Fenomenul de constantă diminuare a rolului statului este subliniat ca o consecinţă a dominaţiei mărfii spectaculare. Marfă care „prezintă drept bunuri extraordinare, drept cheia unei existenţe superioare, şi poate chiar elitiste, nişte lucruri cu totul normale şi banale: un automobil, nişte pantofi, un doctorat în sociologie. Ea este însă obligată astăzi să prezinte drept normale şi familiare lu­cruri care au devenit întru totul extraordinare. Este aceasta oare o pîine, un vin, o roşie, un ou, o casă, un oraş? Cu siguranţă că nu, deoarece o înlănţuire de transformări interne, utilă din punct de vedere economic şi pe termen scurt celor care deţin mijloacele de producţie, a păstrat numele şi în mare parte aparenţa acesto­ra, dar a scos din ele gustul şi conţinutul Se garantează totuşi că diversele bunuri consumabile răspund în mod indiscutabil aces­tor denumiri tradiţionale, şi se dă drept dovadă a acestui lucru faptul că nu mai există altceva, că deci nu mai există o posibili­tate de comparaţie. Cum lucrurile se petrec astfel încît puţini oa­meni ştiu unde să găsească lucrurile autentice acolo unde ele mai există încă, falsul îşi poate însuşi în mod legal numele adevărului care a dispărut. Şi acelaşi principiu care determină hrana sau locuinţa omului de rînd se extinde pretutindeni, pînă la cărţi sau la ultimele aparenţe de dezbatere democratică care i se prezintă cu bunăvoinţă.

Contradicţia esenţială a dominaţiei spectaculare în criză este că a eşuat în punctul în care era cea mai tare, în anumite satisfacţii materiale banale, care excludeau numeroase alte satisfacţii, dar care erau considerate suficiente pentru a obţine adeziunea repetată a maselor de producători-consumatori. Şi tocmai această satisfacţie materială este cea pe care a poluat-o şi pe care a încetat s-o mai ofere. Societatea spectacolului începuse pretutindeni prin constrîngeri, prin înşelăciuni, prin sînge; dar ea promitea o ur­mare fericită. Ea se credea iubită. Acum, ea nu mai promite nimic. Ea nu mai spune: «Ceea ce apare este bun, ceea ce este «bun apare». Ea spune simplu: «Asta este». Ea mărturiseşte pe faţă că nu mai este, în esenţa sa, reformabilă, deşi schimbarea este chiar natura ei, pentru a transmuta în mai rău fiecare lucru par­ticular. Ea şi-a pierdut toate iluziile generale despre sine” (G.D.).

În lumea aparenţei generalizate, minciuna este prezentată drept adevăr, unul în perpetuă metamorfozare.

Guy Debord atenţionează în Prefaţa italiană că opul său nu-i o carte care oferă reţete pentru victoria revoluţiei în contra societăţii spectacolului: „Concepţia mea, care este istorică şi strategică, nu poate considera că viaţa ar trebui să fie, pentru unicul motiv că acest lucru ar fi agreabil, o idilă fără greutăţi şi fără probleme; nici deci că ticăloşia cîtorva proprietari sau şefi face singură nefericirea mulţimii. Fiecare este fiul faptelor sale, iar pasivitatea doarme aşa cum îşi aşterne. Cel mai mare rezultat al descompunerii catastrofale a societăţii de clasă este că, pentru prima dată în is­torie, vechea problemă de a şti dacă oamenii, în marea lor masă, iubesc realmente libertatea, se vede depăşită: căci acum ei vor fi constrînşi s-o iubească”.

Fiecare este, trebuie să fie responsabil de faptele sale, să fie conştient în a-şi pune în acţiune discernămîntul. Paginile lui Guy Debord, ne implică pe toţi, pentru că De te fabula narrator! (Despre tine este vorba!). Nu exclude o utopică naştere a unei societăţi fără clase, una care să abolească societatea spectacolului din care sîntem parte, una care va aboli separarea indivizilor, economia de piaţă, statul.

Ca un neostenit demolator al duşmanilor societăţii, al pacienţilor care vor să ia în stăpînire ospiciul, exclamă profetic, ca un nou Daniel: „Sub fiecare rezultat şi sub fiecare proiect al unui prezent nefericit şi ridicol, vedem ivindu-se acel Mene, Techel, Upfarsin care anunţă căderea inevitabilă a tuturor cetăţilor de iluzii. Zilele acestei societăţi sînt numărate; temeiurile şi meritele ei au fost cîntărite, şi au fost găsite uşoare; locuitorii ei s-au împărţit în două tabere, dintre care una îi doreşte dispariţia”.

În 1988, Guy Debord publică Comentarii la societatea spectacolului. Reiterează definiţia dată spectacolului modern în cartea din 1967, pentru a-i confirma perenitatea, în esenţa sa fiind dominaţia autocratică a economiei de piaţă ajunsă la un statut de suveranitate iresponsabilă şi ansamblu al noilor tehnici de guvernare ce însoţesc această dominaţie.

Constată că tulburările din 1968, dar şi cele care au urmat în diferite ţări, nici măcar n-au destabilizat organizarea existentă din care se revarsă „spontan” spectacolul, ci, din contră, au perpetuat şi consolidat pretutindeni fenomene însoţite de o mare putere de adaptare faţă de diversele tulburări sociale, cu o flexibilitate incontestabilă, cu scopul menţinerii şi amplificării societăţii spectacolului. După calculele eseistului, în 1967 societatea spectacolului nu depăşeşte patru decenii de la afirmarea ei, decenii bine folosite, dar cu atît mai eficient după, pînă la actualitatea care a impus dominaţia generalizată a „mărfii”. De remarcat generalizarea, invazia societăţii spectacolului este privită de către mulţi dintre noi ca fiind dezirabilă, civilizatoare, de neevitat, şi tocmai de aceea mulţi sînt dispuşi să se implice în edificarea ei.

Nu altfel s-a întîmplat, odată cu căderea zidului Berlinului, în ţările fostului lagăr socialist. Cu bucurie şi nerăbdare am primit şi ne-am asumat toate „binefacerile” societăţii spectacolului, „binefaceri” care ne fagocitează viaţa sub faldurile circulare ale eufemismelor pe post de surogate ale realităţii, ale adevărului.

„Discuţia sterilă despre spectacol, adică despre ceea ce fac proprietarii lumii, este organizată de către el însuşi astfel: se insista asupra uriaşelor mijloace ale spectacolului, pentru a nu se spune nimic despre masiva lor întrebuinţare; se preferă adesea să se spună «mediatic» în loc de spectacol, încercîndu-se, ast­fel, descrierea unui simplu instrument, un fel de serviciu public, care ar administra cu un imparţial «profesionalism» noua avuţie a comunicării tuturor prin mass media, comunicare ajunsă, în sfîrşit, la o puritate unilaterală, unde poate fi admirată în tihnă decizia deja luată. Ceea ce se comunică sînt ordine; într-o per­fectă armonie, cei ce le-au dat sînt şi cei ce vor spune ce cred despre ele”.

Spectacolul – a cărui putere este totală, prezent ubicuu şi prin dominaţia sa de natură totalitară – este primul care se revoltă că sub prezenţa sa centralizatoare proliferează politica-spectacol, justiţia-spectacol, medicina-spectacol, am adăuga, în ultima vreme, cultura-spectacol şi încă altele (exemplele ar fi inutile cît timp astfel de spectacole ne sînt oferite în exces şi sub presiunea cărora ne aflăm) şi, ca o ironie, le consideră, eufemistic, excese mediatice. Şi, cum remarcă acid Guy Debord, stăpînii societăţii declară, destul de des, că sînt prost slujiţi de către angajaţii lor mediatici; şi mai des însă, ei reproşează plebei spectatorilor tendinţa de a se abandona fără reţinere, şi aproape animalic, plăcerilor mediatice. Cu îndreptăţire tot spectatorii (care, precum în SUA, au depăşit deja opt ore de încremenire în faţa ecranului plat) sînt vinovaţi de aceste excese mediatice. Dar cine şi prin ce mijloace a reuşit să-i transforme din oameni ai acţiunii în oameni ai contemplării, în aşteptare a ce urmează pe micile ecrane!? Încă în 1979, Guy Debord dă răspunsul: „Cea mai importantă schimbare din ultimii douăzeci de ani rezidă tocmai în continuitatea spectacolului. Această importanţă nu ţine de perfecţionarea instrumentarului său mediatic, care atinsese deja înainte un stadiu de dezvoltare foarte avansat: ea constă pur şi simplu în faptul că dominaţia spectaculară a putut să educe o generaţie total supusă legilor sale. Condiţiile extra­ordinar de noi în care a trăit efectiv această generaţie, în ansam­blul său, constituie un rezumat exact şi suficient pentru tot ceea ce interzice de acum înainte spectacolul, dar şi pentru ceea ce permite el”.

Puterea spectaculară se manifestă la momentul editării Societăţii spectacolului în două forme succesive şi rivale, forma concentrată şi forma difuză. La momentul apariţiei Comentariilor… amîndouă opresau societatea reală, oferindu-se ca scop al său şi ca minciună a sa: „Prima formă, acordînd prioritate ideologiei rezumate în jurul unei per­sonalităţi dictatoriale, însoţise contrarevoluţia totalitară, cea nazistă, la fel ca şi cea stalinistă. Cealaltă, incitînd salariaţii să aleagă liber dintr-o mare varietate de mărfuri noi ce se înfruntau, reprezentase această americanizare a lumii, înspăimîn­tătoare pe alocuri, dar care seducea ţările în care se putuseră menţine timp mai îndelungat condiţiile democraţiilor burgheze de tip tradiţional”.

O a treia formă le ia locul, spectacularul integrat, care le combină pe primele, asigurînd posibilitatea manifestării simultane a acestora. „Sensul final al spectacularului integrat constă în aceea că el s-a in­tegrat în realitate pe măsură ce vorbea despre ea şi că o reconstruia după cum vorbea despre ea. Astfel încît această realitate nu-i mai apare acum ca ceva străin. Cînd spectacularul era concentrat, cea mai mare parte a societăţii periferice îi scăpa; cînd era difuz, o mică parte; astăzi, nimic”

Nu mai există centru sau periferie, spectacolul este o permanenţă integrată global, sub dictatura raţiunii comerciale.

O constatare, conform actualei realităţi, iluminează situaţia catastrofică care ne diminuează pînă la dispariţie spaţiul vieţii reale – viaţa ne este furată cu program, unul în continuă perfecţionare: „Conducerea spectacolului, care deţine în prezent toate mij­loacele de a falsifica ansamblul producţiei, ca şi pe cel al per­cepţiei, e stăpînul absolut al amintirilor, după cum e şi stăpînul necontrolat al proiectelor care modelează viitorul cel mai îndepărtat. El domneşte singur pretutindeni şi îşi execută sentinţele sale sumare”.

Asistăm la un sfîrşit parodic al diviziunii muncii în contextul dispariţiei oricărei competenţe autentice. Apelăm la exemplele eseistului, pe care, se înţelege, le putem fiecare amplifica: „Un bancher va cînta, un avocat se va face agent de poliţie, un brutar îşi va mărturisi preferinţele literare, un actor va guverna, un bucătar va filosofa despre momentele gătitului ca jaloane în istoria universală. Fiecare poate apărea în spectacol pentru a se oferi public sau, uneori, pentru a se deda în secret unei activităţi complet diferite de specialitatea prin care se făcuse cunoscut pînă atunci. Acolo unde posesia unui «statut mediatic» a căpătat o importanţă infinit mai mare decît valoarea a ceea ce erai capabil să faci realmente, e normal ca acest statut să fie uşor transferabil şi să-ţi confere dreptul de a fi strălucitor, în aceeaşi manieră, oriunde în altă parte”.

Ne amintim, în epoca cînd debuta declinul Imperiului Roman, cum Nero se dorea şi manifesta ca un cîntăreţ, dornic să fie aplaudat şi adulat pentru acest „talent” şi nu pentru împlinirile lui imperiale.

Şi drept concluzie, care argumentează că devenirea-lume a falsificării era şi o devenire-falsificare a lumii, este ambiţia la care tinde spectacularul integrat, ca agenţii secreţi să devină revoluţionari, iar revoluţionarii să devină agenţi secreţi.

Societatea modernizată este în opinia eseistului rezultatul combinat a cinci trăsături principale, care sînt: reînnoirea tehnologică neîncetată; fuziu­nea economico-statală; secretul generalizat; falsul fără replică; un prezent continuu.

Falsul scutit de critică are drept efect dispariţia adevărului, redus la simplă ipoteză imposibil de demonstrat. „Falsul fără replică a desăvîrşit procesul de dispariţie a opiniei publice, care devenise, la un moment dat, incapabilă de-a se face auzită; apoi, imediat după aceea, de a se forma pur şi simplu. Aceasta antrenează, evident, importante consecinţe în politică, în ştiinţele aplicate, în justiţie, în cunoaşterea artistică”.

Asistăm neputincioşi la diminuarea opiniei publice, la neantizarea societăţii civile, rămîn talk-show-urile ca surogate ale opiniei publice – talk-show în care cam aceiaşi invitaţi improvizaţi în „specialişti” (?!) ţin loc inclusiv de societate civilă.

„Construirea unui prezent, care vrea să uite trecutul şi să dea impresia că nu mai crede în viitor, şi în care moda însăşi, de la îmbrăcăminte la cîntăreţi, s-a imobilizat, se realizează printr-o mişcare circulară neîncetată a informaţiei, revenind de fiecare dată la o listă succintă a aceloraşi nimicuri, anunţate emfatic ca ştiri importante, în timp ce ştirile cu adevărat importante, des­pre ceea ce se petrece efectiv, nu sînt remarcate decît arareori şi cu sincope. Ele privesc întotdeauna condamnarea pe care această lume pare să o fi pronunţat împotriva propriei existenţe, etape ale autodistrugerii sale programate” (G.D.).

Comentariile… sînt, în fond, o continuă afirmare pe teren, după două decenii, a intuiţiilor din Societatea spectacolului, realitate mai mult decît meritorie, una cu totul excepţională.

Societatea spectaculară este specialistă în ştergerea creierelor, a cunoaşterii istoriei în general, domină prezentul manipulat după cum o cer interesele mărfii. „Spectacolul organizează cu măiestrie ignorarea a tot ceea ce se întîmplă şi, imediat după asta, uitarea a ceea ce a ajuns să fie totuşi cunoscut. Faptul cel mai important, este şi cel mai bine ascuns. Nimic n-a fost acoperit cu atîtea minciuni comandate, în aceşti douăzeci de ani, ca istoria acelui mai 1968. Cîteva învăţăminte utile au fost trase totuşi din unele studii demistificatoare despre evenimentele acelor zile şi despre originea lor, dar ele sînt secretul statului”. Revoluţia Română din 1989 nu este după 25 de ani tot secretul statului!?

Spectacolul scoate în afara legii istoria, pentru a deschide cale celor care au parvenit, uzurpatorilor, celor care vor să facă uitat faptul că „tocmai au parvenit”. Şi cîte exemple ne oferă, în contemporaneitate, societatea română, pentru a ne limita numai la acest areal!

„Domeniul istoriei era memorabilul, totalitatea evenimentelor ale căror consecinţe s-ar face simţite vreme îndelungată. De asemenea, era cunoaşterea a ceea ce ar trebui să dureze şi ar ajuta la înţelegerea, cel puţin în parte, a ceea ce s-ar întîmpla din nou: «o agoniseală pentru vecie», spune Tucidide. Prin aceasta, istoria era măsura unei noutăţi veritabile, iar cine vinde noutatea are tot interesul să facă să dispară mijlocul de a o măsura. Cînd importantul este echivalat, la nivel social, cu ceea ce e instantaneu, şi va fi încă instantaneu în clipa următoare, alta şi aceeaşi, şi pe care o va înlocui mereu o altă impor­tanţă instantanee, atunci se poate spune că metoda utilizată garantează un fel de eternitate zgomotoasă a acestei non-importanţe” (G.D.).

De prostiile afirmate mediatic, de aberaţiile zilnice susţinute de mulţimea parazitară de posturi de radio şi Tv, nu mai puţin prin reţelele de socializare ale Internetului, răspunzători sînt cei din mass-media, eventualele rectificări la crasa lor ignoranţă sînt făcute cu maximă îngăduinţă, pentru că mai toţi sînt aserviţi unui stăpîn sau mai multor şi în plus, cum observă şi Guy Debord, jurnalistul ştie că nu e de neînlocuit.

Totul este falsificat în interesul strict al pieţii capitaliste, „marfa” dictează.

„Toţi experţii sînt mediatici-statali şi nu sînt recunoscuţi ca experţi decît prin asta. Orice expert îşi serveşte stăpînul, căci fiecare din vechile posibilităţi de independenţă a fost redusă puţin cîte puţin la zero de către condiţiile de organizare a socie­tăţii actuale. Expertul care serveşte cel mai bine este, desigur, cel care minte. Cei care au nevoie de expert sînt, din motive diferite, falsificatorul şi ignorantul. Acolo unde individul nu mai recunoaşte nimic prin el însuşi, va fi precis lămurit de expert”.

Astfel, cei care, spre exemplu, sub eticheta unui vin de renume, umplu sticla cu un surogat, au nevoie de un expert oenolog care să afirme „coincidenţa” dintre etichetă şi produs. Schemă care funcţionează în orice domeniu al pieţii.

Dispariţia cunoaşterii istorice obiective este ombilical legată de statutul oricărei reputaţii personale, care în societatea spectaculară este extrem de ductilă şi constant rectificabilă după bunavoinţă a celor care manevrează informaţia: „Acolo unde nimeni nu are decît renumele care i-a fost atribuit ca o favoare prin bunăvoinţa unei Curţi spectaculare, dizgraţia riscă să apară instantaneu.. O notorietate antispectaculară a devenit ceva extrem de rar” (G.D.).

Eseistul constată că este între ultimii supravieţuitori cu o notorietate antispectaculară, fapt perceput ca extraordinar de suspect: „Societatea s-a proclamat în mod oficial spectaculară. A fi cunoscut în afara relaţiilor spectaculare echivalează cu a fi cunoscut ca un duşman al societăţii”.

Duşmanul societăţii spectaculare este un paria în pragul linşajului mediatic, dar şi la propriu.

Guy Debord oferă o imagine în oglindă, fără retuşuri, eufemisme şi falsificări a societăţii spectaculare, o lume orwelliană la nivel planetar: „Este permis să schimbi în întregime trecutul unui om, să-l modifici radical, să-l recreezi în stilul proceselor de la Moscova; şi aceasta fără să fii nevoit măcar să recurgi la toate formalităţile unui proces. Poţi să ucizi cu cele mai mici eforturi. Martorii falşi, ori poate neîndemînatici – dar ce capacitate a mai rămas spec­tatorilor să-şi dea seama de această neîndemînare, ei, care vor fi martorii isprăvilor acestor falşi martori? – şi falsele documente, întotdeauna impecabile, nu pot să lipsească din arsenalul celor care guvernează spectacularul integrat sau al aliaţilor lor. Nu mai poţi deci crede, despre nimeni, nimic din ceea ce a-ai cunos­cut tu însuţi şi în mod direct. Dar, de fapt, nici nu mai e nevoie prea des să acuzi pe nedrept pe cineva. Din momentul în care deţii mecanismul prin care se realizează singura verificare socială pe deplin şi universal recunoscută, poţi să spui ce vrei. Mişcarea demonstraţiei spectaculare se verifică mergînd pur şi simplu în cerc: prin reveniri, prin repetări, prin afirmaţii făcute întot­deauna numai în acel spaţiu în care se fac afirmaţii publice şi în care ele pot deveni credibile, deoarece numai la asta va fi toată lumea martor. Autoritatea spectaculară poate în acelaşi timp să nege orice, o dată, de trei ori, şi să spună că nu va mai vorbi des­pre un lucru şi să vorbească despre altceva, ştiind prea bine că nu mai riscă nici o ripostă, nici pe terenul său şi nici pe un alt teren. Căci nu mai există agora, nu mai există comunitate generală; nici chiar comunităţi restrînse la grupuri intermediare sau la instituţii autonome, la saloane sau cafenele, la muncitorii dintr-o singură întreprindere; nu mai există nici un loc în care discuţiile despre adevărurile care-i privesc pe cei în cauză să se poată elibera efectiv de stînjenitoarea prezenţă a discursului mediatic şi a diferitelor forţe organizate pentru a-l susţine. Nu mai există acum judecată, garantată ca relativ independentă, a celor care alcătuiau lumea savantă; a celor care, de exemplu, îşi trăgeau odinioară mîndria dintr-o capacitate de verificare permiţîndu-le să abordeze ceea ce se numea istoria imparţială a faptelor, şi să se creadă, cel puţin, că ea merita să fie cunos­cută. Nu mai există nici măcar adevăr bibliografic incontestabil, ceea ce va permite cu atît mai bine rezumatelor informatizate din fişierele bibliotecilor naţionale să şteargă orice urmă a unui asemenea adevăr. Te cuprinde tulburarea gîndindu-te la ce au fost odată magistraţii, medicii, istoricii şi la obligaţiile impera­tive pe care ei şi le asumau, adesea, în limitele competenţelor lor: oamenii seamănă tot mai mult cu vremea lor şi nu cu părinţii lor.

Dacă trei zile spectacolul nu comentează un eveniment, indiferent cît este de important sau insignifiant, el este ca şi inexistent. Consecinţele sînt cutremurătoare la nivel naţional şi statal. Totul intră sub incidenţa corporaţiilor multinaţionale.

Guy Debord ne propune un comentariu cît un aforism de penetrant: „Se credea că istoria a apărut în Grecia, odată cu .democraţia. Se poate dovedi şi că dispare din lume odată cu ea”.

Avem parte de o societate în care totul este încremenit, perfect congelat, se automenţine şi autopromovează, sistemul fiind de nedislocat. Se autogenerează. „Societatea care se anunţă democratică, atunci cînd a ajuns !în stadiul spectacularului integrat, pare să fie admisă pretutindeni ca realizare a unei perfecţiuni fragile. Astfel încît ea nu mai trebuie expusă atacurilor pentru că este fragilă; pe de altă parte, nu mai este atacabilă, deoarece este perfectă, aşa cum nu a fost niciodată vreo societate. Ea este o societate fragilă pentru că are mari dificultăţi să-şi ţină sub control periculoasa expansiune tehnologică. Dar este o societate perfectă pentru a fi guvernată, dovada cea mai bună fiind aceea că toţi cei care aspiră la guvernare vor s-o facă prin aceleaşi procedee şi să menţină această societate aproape neschimbată. Este pentru prima oară în Europa contemporană că nici un partid sau facţiune a vreunui partid nu mai încearcă măcar să susţină că ar dori să schimbe ceva important. Marfa nu mai poate fi criticată de nimeni: nici ca sistem general şi nici chiar ca subprodus anume pe care conducătorii de întreprinderi vor fi avut chef să-l lanseze temporar pe piaţă” (G.D.).

În societatea spectaculară, concepţia care a dominat secolele XVIII şi XIX, că societatea poate fi criticată şi transformată, reformată etc., a dispărut. Consecinţele le enumeră parţial eseistul: „Niciodată cenzura n-a fost mai perfectă. Niciodată opinia celor care mai sînt convinşi încă, în unele ţări, că au rămas cetăţeni liberi n-a fost mai puţin autorizată să se facă publică, de fiecare dată cînd e vorba de o alegere care priveşte viaţa lor reală. Niciodată n-a fost permis de a-i minţi cu o atît de perfectă lipsă de urmări. Se consideră că spectatorul este cel care ignoră totul şi nu merită nimic. Cine priveşte mereu, pentru a afla continuarea, nu va acţiona niciodată: tocmai aşa trebuie să fie spectatorul… Tot ceea ce nu este niciodată sancţionat este permis efectiv. A vorbi despre scandal este, deci, un semn de înapoiere”

Observaţia lui Guy Debord, cum că democraţia societăţii spectaculare, „atît de perfectă, fabrică ea însăşi imposibilul său inamic, terorismul, este mai mult decît îngrijorătoare. Ea doreşte, într-adevăr, să fie apreciată mai degrabă în funcţie de duşmanii săi decît de rezultatele sale. Istoria terorismului este scrisă de către stat; ea este deci educativă. Populaţiile spectatoare nu pot, desigur, să ştie totul despre terorism, dar pot şti întotdeauna destul pen­tru a fi convinse că, în raport cu acest terorism, totul va trebui să-i pară mai acceptabil, în orice caz, mai raţional şi mai democratic” (no comment!).

Imaginea corespunzător manipulată serveşte spectacolului în perpetuarea dominaţiei şi aservirea totală a spectatorului: „Discursul spectacular ţine sub tăcere, în afară de ceea ce e propriu-zis secret, tot ce nu-i convine. El izolează întotdeauna, din ansam­blul imaginilor pe care le prezintă, circumstanţele şi trecutul, intenţiile şi consecinţele. El este deci total ilogic. Pentru că ni­meni nu mai poate să-l contrazică, spectacolul are dreptul să se contrazică pe sine, să-şi modifice trecutul. Sfidătoarea atitudine a servitorilor săi, atunci cînd trebuie să facă cunoscută o ver­siune nouă, şi poate mai falsă decît precedentele, a anumitor fapte, constă în a corecta cu severitate ignoranţa şi interpretările greşite atribuite spectatorului, cînd, de fapt, tocmai ei sînt aceia care se grăbeau cu o zi înainte să răspîndească această eroare, cu obişnuita lor siguranţă de sine. Astfel, funcţia educativă a spectacolului şi ignoranţa spectatorilor trec pe nedrept ca fac­tori antagonici, atîta vreme cît ei se nasc unul din celălalt. Limbajul binar al computerului este, de asemenea, o irezistibilă provocare la a admite fiecare clipă, fără rezerve, ceea cea fost programat conform dorinţei altcuiva, şi care apare ca sursă atemporală a unei logici superioare, imparţiale şi totale. Ce cîştig de viteză şi de vocabular, pentru a-şi forma o părere despre tot! Cîştig politic? Cîştig social? Trebuie să alegem. Ori unul ori celălalt. Alegerea mea se impune. Ni se şopteşte, şi ştim prea bine cui servesc aceste structuri. Nu este, deci, surprinzător că, încă din copilărie, şcolarii vor deprinde cu uşurinţă, dar şi cu en­tuziasm, Ştiinţa Absolută a informaticii, în timp ce vor ignora tot mai mult lectura, care pretinde o judecată efectivă la fiecare rînd şi care este, de altfel, singura ce poate oferi accesul la vasta ex­perienţă umană antespectaculară. Căci conversaţia este aproape moartă, la fel cum morţi vor fi în curînd şi mulţi dintre cei care ştiau să vorbească”.

Naşterea lui homo videns şi moartea lui homo sapiens au devenit o certitudine. Capacitatea de a gîndi conceptual, de a apela la abstracţiuni este anihilată celor văduviţi de discernămînt, oamenilor plaţi, oamenilor bidimensionali – cu orizontul încadrat de ecranele Tv şi laptop: „Pe planul mijloacelor gîndirii populaţiilor contemporane, prima cauză a decadenţei ţine, fără îndoială, de faptul că nici un discurs prezentat în spectacol nu admite replică; dar logica nu s-a format socialmente decît în dialog. De asemenea, în mo­mentul în care s-a generalizat respectul faţă de ceea ce se spune în spectacol, care e considerat a fi important, bogat, pres­tigios, şi care e autoritatea însăşi, se generalizează printre spectatori şi dorinţa de a fi la fel de ilogici ca spectacolul, pen­tru a etala o imagine individuală a acestei autorităţi. In fine, lo­gica nu e simplă şi nimeni n-a dorit să-i înveţe aşa ceva. Nici un drogat nu studiază logica, pentru că nu mai are nevoie de ea şi pentru că nici nu are posibilitatea s-o facă. Această lene a spectatorului este şi cea a oricărui cadru intelectual, a specialistului format la repezeală, care va încerca ori de cîte ori va putea să ascundă îngustimea orizontului său de cunoştinţe prin repetarea dogmatică a aceluiaşi argument de autoritate ilogică”.

Odată însuşită sintaxa spectaculară, universal impusă individului, îi va fi imposibil acestuia să acceadă la o gîndire proprie formatoare care să-l elibereze din melasa spectaculară: „Anularea personalităţii însoţeşte în mod inevitabil condiţiile unei existenţe supuse în mod concret normelor spectaculare, şi astfel tot mai separate de posibilităţile de a cunoaşte expe­rienţe care să fie autentice şi de a-şi descoperi astfel preferinţele individuale. În mod paradoxal, individul va trebui să se renege în permanenţă, dacă vrea să se bucure de o minimă consideraţie într-o astfel de societate. Această existenţă postulează într-adevăr o fidelitate mereu schimbătoare, o suită de adeziuni mereu dezamăgitoare la produse falacioase. Este vorba de a alerga repede pe urmele inflaţiei semnelor depreciate ale vieţii. Drogul te ajută să te conformezi la această organizare a lucrurilor; nebunia te ajută să scapi de ea”.

Inclusiv ştiinţa, oameni de ştiinţă, care cîndva aveau parte de autonomie relativă, sînt complet aserviţi societăţii spectacolului. Gîndirea ştiinţifică a ales să servească dominaţia spectaculară: „Cînd economia atotputernică a devenit nebună, iar timpurile spectaculare nu sînt nimic altceva, ea a suprimat ultimele urme ale au­tonomiei ştiinţifice, atît în plan metodologic, cît şi în planul condiţiilor practice ale activităţii «cercetătorilor». Nu se mai cere ştiinţei să înţeleagă lumea, sau să îmbunătăţească ceva din ea. I se cere să justifice instantaneu tot ceea ce se face. La fel de stupidă pe acest teren ca şi pe toate celelalte, pe care le ex­ploatează cu cea mai dezastruoasă nesăbuinţă, dominaţia spec­taculară a doborît arborele uriaş al cunoaşterii ştiinţifice doar pentru a-şi ciopli din el un ciomag. Pentru a te supune acestei ultime cereri sociale a unei justificări evident imposibile, e mai bine să nu gîndeşti prea mult, ci să fii, dimpotrivă, destul de bine exersat în comodităţile discursului spectacular. Şi într-adevăr, ştiinţa prostituată a acestor zile demne de dispreţ şi-a găsit în această carieră, cu uşurinţă şi cu multă bunăvoinţă, cea mai re­centă specializare a sa” (G.D.).

Nebunia timpurilor spectaculare pare să fi pus stăpînire pe ospiciu, spre bucuria pacienţilor.

Dezinformarea, preluată din arsenalul de luptă al bolşevicilor, este un bun mijloc de manipulare, de obscurizare a adevărului, fabricînd iluzia acestuia: „În general, dezinformarea ar fi reaua folosire a adevărului. Cine o lansează este vinovat, iar cine o crede, imbecil. Dar cine ar fi deci abilul inamic? Aici, el nu poate fi terorismul, care nu riscă să «dezinformeze» pe nimeni, deoarece el este însărcinat să reprezinte ontologic greşeala cea mai grosolană şi mai puţin admisibilă. Graţie etimologiei sale, şi amintirilor contemporane ale înfruntărilor limitate care, către mijlocul secolului, au opus pentru puţină vreme Estul şi Vestul, spectacularul concentrat şi spectacularul difuz, capitalismul spectacularului integrat mai lasă şi astăzi să se creadă că inamicul său esenţial – prezentat une­ori chiar ca bază de pregătire sau de inspiraţie a teroriştilor – rămîne capitalismul birocraţiei totalitare, tot aşa cum acesta din urmă va spune acelaşi lucru despre el; în ciuda dovezilor nenu­mărate ale alianţei şi solidarităţii lor profunde. De fapt, toţi cei care ajung la putere, în ciuda cîtorva reale rivalităţi locale, şi fără a vrea s-o spună vreodată, se gîndesc fără încetare la ceea ce spusese, cîndva, în numele subversiunii şi fără prea mare succes pentru acel moment, unul din rarii internaţionalişti germani, după ce a început războiul din 1914: «Duşmanul principal se află în ţara noastră». Dezinformarea este, în cele din urmă, echivalentul a ceea ce reprezentau, în discursul războiului social din secolul al XIX-lea, «relele pasiuni». Este tot ceea ce e obscur şi ar vrea să se opună extraordinarei fericiri pe care această societate, o ştim prea bine, le-o oferă celor care-i acordă încredere; fericire al cărei preţ nu poate fi plătit de diferitele riscuri sau decepţii neînsemnate. Şi toţi cei care văd această fericire în spectacol sînt de acord că nu e cazul să se zgîrcească la preţul său; în vreme ce ceilalţi dezinformează”.

O fericire profetizată de Şigaliov, unul dintre revoluţionarii grupului anarhist al lui Piotr Verhovenski, eroi ai romanului lui Dostoievski, Demonii – publicat în serial între 187l-l872 şi în volum în 1873.

Unul dintre participanţii la întîlnirea revoluţionarilor comentează sistemul de organizare a lumii propus de Şigaliov, – sistem care pornind de la libertate nelimitată,  ajunge la un despotism nelimitat –, considerîndu-l de neînlocuit şi singura cale de accedere la raiul pămîntesc, la fericire: „Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă şi printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sînt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sînt foarte logice”.

Piotr Verhovenski, în dialog cu Stavroghin, ca argument suplimentar apelează la Şigaliov şi la sistemul său prin care a născocit „egalitatea”: „Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, con­tinuă Verhovenski, instaurează în primul rînd spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sînt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întîi şi întîi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e ne­voie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare tot­deauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decît folos; ele trebuiesc eli­minate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorît cu pietre, iată ce este şigaliovismul ! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism!”.

Realitatea societăţii spectaculare cercetate de Guy Debord confirmă şigaliovismul: „Societatea noastră este construită pe secret, de la «societăţile-ecran» care pun la adăpost de orice lumină bunurile concentrate de către posesori, pînă la «secretele de apărare» care acoperă astăzi un imens domeniu de totală libertate extra­judiciară a statului; de la secretele, adesea cutremurătoare, ale fabricaţiei sărace, care sînt ascunse în spatele publicităţii, pînă la proiecţiile de variante ale viitorului extrapolat, în care numai dominaţia poate să citească direcţia cea mai probabilă a ceea ce consideră că nu are nici un fel de existenţă, calculînd răspunsurile pe care le va da în mod misterios acestor variante…

Există un număr tot mai mare de oameni formaţi pentru a acţiona în secret, instruiţi şi antrenaţi să nu facă decît asta. Este vorba de detaşamente speciale de oameni înarmaţi cu arhive in­terzise, mai precis cu observaţii şi analize secrete. Iar alţii sînt înarmaţi cu diverse tehnici de exploatare şi manipulare a aces­tor afaceri secrete. În sfîrşit, cînd e vorba de aripa lor «Acţiune», ei pot să fie în egală măsură înzestraţi cu alte capacităţi de sim­plificare a problemelor studiate.

În vreme ce mijloacele acordate acestor oameni specializaţi în supraveghere şi influenţare devin tot mai mari, împrejurările generale cu care au de-a face le sînt cu fiecare an tot mai fa­vorabile. Atunci cînd, de exemplu, noile condiţii ale societăţii spectacularului integrat au forţat critica ei să rămînă realmente clandestină, nu pentru că aceasta se ascunde, ci pentru că este ascunsă de gîndirea divertismentului, cei care sînt totuşi însărcinaţi să supravegheze această critică şi, la nevoie, s-o dezmintă, pot în cele din urmă să folosească împotriva ei mij­loacele la care se recurge în mod tradiţional în mediul clan­destinităţii: provocare, infiltrări şi diverse forme de eliminare a criticii autentice cu una falsă, care va fi fost pregătită în acest scop. Incertitudinea sporeşte, în toate privinţele, cînd impos­tura generală a spectacolului se îmbogăţeşte cu încă o posibi­litate de a recurge la o mie de imposturi particulare. O crimă neexplicată poate fi la fel de bine numită sinucidere, în închisoare ca şi în altă parte; iar dispariţia logicii permite anchete şi procese care decolează vertical în iraţional şi care sînt frecvent falsificate încă de la început prin extravagante autopsii, pe care le practică experţi anume”.

Să ne uităm la secretele şi misterele care obscurizează de decenii evenimentele din ’89, nu mai puţin mineriadele care au întunecat Capitala şi viitorul Ţării.

„Puterea a devenit atît de misterioasă, încît după afacerea vînzărilor ilegale de arme Iranului de către preşedinţia Statelor Unite, s-a putut pune întrebarea: Cine comanda cu adevărat în Statele Unite, cea mai mare putere din lumea zisă democratică? Şi deci cine dracu’ poate comanda în lumea democratică?” (G.D.).

Debord analizează secretul care domină această lume, notând că principalul secret al dominaţiunii este lungul şir al manipulatorilor, care sînt la rîndul lor manipulaţi, şi aceştia sînt de alţii manipulaţi, sistemul asigurînd o manipulare generalizată, ascunzînd, în fond, originea spectaculară a acestuia. „Mulţi oameni, printre politicieni sau printre cei din mass-media care se laudă că nu pot fi bănuiţi de iresponsabilitate, află multe lucruri prin relaţii şi confidenţe. Cel care este mulţumit de a fi în con­fidenţă nu este deloc îndemnat s-o critice, deci nici să remarce că, în toate confidenţele, partea principală de realitate, îi va rămîne mereu ascunsă. El cunoaşte, prin binevoitoarea pro­tecţie a trişorilor, cîteva cărţi în plus,dar care pot fi false; însă niciodată metoda care conduce şi explică jocul. El se identifică aşadar deîndată cu manipulatorii şi dispreţuieşte ignoranţa pe care, în fond, şi el o împărtăşeşte. Căci fărîmele de informaţie ce se oferă acestor familiari ai tiraniei mincinoase sînt fireşte infectate cu minciună, incontrolabile, manipulate. Ele fac totuşi plăcere celor care acced aici, căci se simt superiori tuturor celor care nu ştiu nimic. Ele nu valorează, la urma urmelor, decît în măsura în care aprobă şi mai mult dominaţia, şi niciodată pen­tru a o înţelege efectiv. Ele constituie privilegiul spectatorilor de prima clasă: al celor care sînt atît de proşti să creadă că pot înţelege ceva, nu servindu-se de ceea ce li se ascunde, ci dînd crezare la ceea ce li se dezvăluie!

Mafia pare a fi modelul tutelar al tuturor întreprinderilor comerciale avansate, aflate în bună cîrdăşie cu puterea. Vedem cît de organizat se fură la noi, dar şi aiurea, de către cei care ar trebui să fie primii care să stopeze fenomenul. „Vedem constituindu-se pretutindeni reţele de influenţă sau societăţi secrete. Acestea nu sînt deci decît un produs natural al mişcării de concentrare a capitalurilor, a producţiei, a distribuţiei. Ceea ce, în această privinţă nu se extinde, trebuie să dispară; şi nici o întreprindere nu se poate extinde decît cu valorile, tehnicile, mijloacele a ceea ce sînt astăzi industria, spectacolul, statul. În ultimă instanţă, dezvoltarea particulară care a fost aleasă de economia epocii noastre este cea care sfîrşeşte prin a impune pretutindeni formarea de noi legături personale de depen­denţă şi de protecţie.

Tocmai în aceasta rezidă profundul adevăr al următoarei for­mule, atît de bine înţeleasă în întreaga Italie, pe care o utilizează Mafia siciliana: «Cînd ai bani şi prieteni, nu-ti pasă de justiţie». În spectacularul integrat, legile dorm, pentru că nu fuseseră făcute pentru noile tehnici de producţie şi pentru că sînt ocolite în distribuţie prin înţelegeri de un tip nou. Ceea ce gîndeşte sau ceea ce preferă publicul, nu mai are importanţă. Iată ce e ascuns de spectacolul atîtor sondaje de opinie, al atîtor procese electorale sau restructurări modernizatoare. Oricare ar fi cîştigătorii, cel mai puţin bun va fi preluat de stimabila clientelă, deoarece este exact ceea ce va fi fost produs pentru ea”.

Legea societăţii spectaculare este impunerea noului, a noutăţilor care prin faptul că sînt cele mai recente producţii, obligatoriu sînt şi cele mai valoroase şi foarte necesare, indispensabile, dar nu pentru mult timp, fiindcă alte şi alte gadgeturi îşi vor afirma întîietatea.

Societatea spectacolului prin dominaţia economică de piaţă a instaurat o dictatură, nu la fel de brutală precum cea bolşevică, bananieră sau fascistă, ci cu mult mai subtilă, una care asigură aparenţa bunăstării, una în fond vidată de viaţă, în care, de fapt, omul este veriga absentă.

Duşmanii societăţii sînt tot mai aproape de victorie. Şansele de a ne elibera de dictatura mărfii, una din care, ca efect al globalizării sîntem parte, se arată tot mai utopice, în timp ce pacienţii amenajează spaţiile unde să-şi instaleze birourile de manipulare ale ospiciului. Gîndirea lui Guy Debord este gîndirea unui adversar necruţător al duşmanilor societăţii, al minciunii şi falsului vehiculat ca adevăr de pacienţii care au pus, din nefericire, stăpînire pe ospiciu, fără spaima că vor fi prea curînd eliminaţi. Stăpîni preocupaţi de a primi răspuns la o întrebare de temut, care obsedează, cum spune Guy Debord, lumea de două secole încoace: cum să-i facem să muncească pe săraci, acolo unde iluzia a dezamăgit, şi acolo unde forţele au slăbit?

Lumea e o scenă, actorii sîntem noi. Raporturile s-au schimbat în lumea spectaculară, din actori în acţiune am devenit spectatori, cuminţi aşezaţi în stal, privitor ca la teatru, urmărim umbrele din peştera lui Platon – alţii trăiesc în locul nostru. Sîntem consumatorii marelui spectacol al „mărfii”, vieţuim sub dictatura aparenţei, bieţi trăitori prin procura emisă şi mereu înnoită de sistemul economiei de piaţă, unul care ne fagocitează sufletele şi, la schimb, ne oferă „abundenţă”, inutila, falsa bunăstare materială.

Sînt şanse nule, cum atenţionează Guy Debord, ca traiectoria spectacolului să conducă spre despotism luminat.

Revista indexata EBSCO