Nov 7, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrșitã (XI)

Cu cîteva zile înainte de a pleca, definitiv, din Bucureşti, părăsind, fără voia mea, dar şi fără regrete, fotoliul de demnitar al statului, orişicît, fusesem „tovarăşul ministru”, Carol Leondar mă invită la un pahar cu vin într-un mic restaurant din preajma Lipscanilor. După cum am fost primiţi, mi-am dat seama că era un client de vază al localului. Şeful de sală ne-a condus într-un separeu. Eram singuri la ora aceea a după-amiezii, în încăperea cu patru-cinci mese. Mă surprinsese şi nu prea invitaţia ministrului. Nu era o surpriză pentru că, în ultima perioadă, relaţiile dintre noi le desluşeam destul de cordiale. Lasă că omul ăsta se purta omeneşte cu toată lumea normală. Nu aveai sentimentul că este ministrul Industriei Grele, unul din cele mai importante ministere din guvern. Uriaşul ăsta cu părul cărunt avea un comportament de băiat cuminte de la ţară. Dar şi cînd avea de a face cu nemernicia şi incompetenţa îşi ieşea din pepeni de nu-l mai recunoşteai. Totuşi, nu ştiu ce anume îl determina să aibă o atitudine mai afabilă, chiar ocrotitoare faţă de mine. Intuiam ceea ce vrea să-mi spună. Semnale erau destule. Cîţiva directori generali, miniştri adjuncţi, miniştri fuseseră eliminaţi din guvern. Devierea, de dreapta, de stînga, era o acuzaţie pe cît de absurdă, pe atît de imbatabilă. Cuvîntul ăsta a făcut carieră cîţiva ani. Şi cu efect garantat. Ce să mai spun despre situaţia mea, cînd figuri centrale din partid, precum Miron Constantinescu, căzuseră în dizgraţie şi se aflau la un pas de a fi excluşi din viaţa publică. Mă simţeam ca frunza-n vînt. Invitaţia mi-o făcuse în biroul său, după ce avusesem o discuţie cu el, în chestiuni de serviciu. Cînd să plec, mi-a zis abrupt:

– Se pare că nu vom mai lucra mult timp împreună. Spre regretul meu. Aş vrea să stăm de vorbă între patru ochi, însă, nu aici, în minister. O să te caute şeful de cabinet şi atunci vei coborî la maşină, în parcarea de la centrală. Eşti de acord?

I-am răspuns că sunt onorat de invitaţie şi aştept telefonul. Mai zăbovisem de cîteva ori la un pahar de vorbă cu inginerul Leondar, la bufetul din incinta ministerului, într-un cerc restrîns, cu oamenii săi de încredere, la aniversarea unuia dintre aceşti înalţi funcţionari ori în preziua unor sărbători naţionale oficiale. Ştia, cu firea lui deschisă, fără ifose, să stabilească un climat de încredere în acest cerc, în care, deşi eram cel mai tînăr şi proaspăt demnitar, e drept, de rangul trei-patru, nu aveam nici un complex. Şi asta, numai graţie ministrului. Parcă, socotesc eu acum, un personaj cam singular în acele vremuri. După orele prînzului, am primit telefonul aşteptat. Am coborît. În automobilul Volga, negru, cu număr mic, cum aveau toţi miniştrii, pe bancheta din spate, Carol Leondar. Am urcat alături de el.

– Dă-i drumul, Georgică, l-a îndemnat, calm, în surdină, pe şofer.

*

Cînd ne-am aşezat la masă, i-a şoptit şefului de sală să fie anunţat de îndată, dacă e căutat la telefon. Numai de vocea unei doamne, a precizat. Tipul, înalt, drept ca o vergea, slab, dar nu costeliv, cu o călcătură şi ţinută de atlet, cu părul alb, tuns relativ scurt, cu cărare într-o parte, în costum negru, impecabil, cravată bleumarin, prinsă de cămaşa albă cu un ac fin, impunea respect. A înclinat discret capul, gest suficient. Un chelner, care stătea în spatele său, s-a apropiat încet de masa noastră şi ne-a întrebat ce poftim să servim.

– Slujbaşi de felul acestuia dau etichetă unui local. A fost un fel de majordom la conacul regal de la Săvîrşin. După plecarea regelui din ţară şi-a deschis o crîşmă într-o margine de Bucureşti. Puseseră economiile deoparte, ale lui şi ale nevestei, care, şi ea, lucrase la conacul regal ca bucătăreasă, şi s-au gîndit să-şi facă mica lor afacere pentru zilele ce vor veni. N-a apucat să fie patron decît un an şi ceva, că veni naţionalizarea. De la el ştiu istoria lui. Mă mir că a rezistat şi a fost preluat de comerţul democraţiei populare. Părerea mea că este cîştigul comerţului de stat. Că el, sigur, a ieşit în pierdere.

Remarca ministrului m-a trimis într-o lume puţin cunoscută mie. Într-o clipă, mi-a venit în minte şi soarta tatălui meu, a atelierului nostru din nordul Moldovei.

– Înainte de a vorbi despre lucruri mai plăcute, vreau să-ţi spun de la început că n-am nici un amestec în mişcările de personal, în restructurările ce vor veni în minister. În cîteva zile, cel mult, în două-trei săptămîni. Deciziile astea se iau la vîrful piramidei. Cum ai auzit, probabil, este o mare precipitare în guvern, dar şi mai sus. Cînd credeam că lucrurile încep să se aşeze, uite că intrăm din nou într-o stare de nesiguranţă. De fapt, din martie 1945, tot aşa o ţinem. Nimeni nu mai ştie ce i se poate întîmpla mîine. Mă gîndesc că aş fi fost mai înţelept dacă rămîneam la Uzinele de Fier Reşiţa. Să ştii că şi viaţa mea de ministru nu este deloc bătută în cuie. Dacă voi fi acceptat în continuare, nu eu voi hotărî cu cine lucrez.

Ospătarul pusese pe masă un clondir mic şi pîntecos, cu tărie gălbuie, pahare potrivite, tacîmuri şi un platou cu gustări reci, telemea, caşcaval cu piper, felii de şuncă ţărănească afumată şi pastramă de porc, un coşuleţ cu pateuri, alt coşuleţ cu felii de pîine. A turnat în pahare ţuica licoroasă, cu steluţe jucăuşe, a desfundat o sticlă cu borviz, a turnat în paharele de apă, ne-a urat poftă bună şi s-a retras cu paşi de pîslă. Inginerul Leondar a ridicat paharul, mi l-a ciocnit pe al meu, mi-a dorit noroc şi a gustat pe îndelete alcoolul fin, o autentică pălincă de prune, veche, de culoarea mierii. L-am urmat în ritual, într-o stare de relaxare cum nu mai avusesem de multă vreme. Parcă, îl aveam în faţă pe Jan Dubincek, în clipele lui de linişte, de după masă, la cafea, în bucătăria casei noastre, sub veghea protectoare a mamei.

– Am colaborat foarte bine, noi, amîndoi, zice ministrul. Încă din perioada cînd eram la oţelăriile din Reşiţa şi dumneata îmi furnizai fier vechi. Întotdeauna, la termen şi în cantităţile cerute. Te apreciez pentru ceea ce ai făcut şi în centrală, de aceea să nu ai nici o umbră de îndoială în ceea ce mă priveşte. Repet: nu este decizia mea. Trebuie să înţelegi. Mă aşteptam să intrăm într-o altă etapă, a decantărilor înţelepte, a statorniciei. Cînd mi s-a comunicat că centrala siderurgiei devine minister şi că este nevoie de alte cadre, mi-am dat seama că vor alţi oameni. Cum bănuieşti, secţia organizatorică a partidului, şeful cadrelor şi primul-ministru decid.

L-am încredinţat că m-am lămurit cum stau lucrurile şi că intuiam acest final. Şi, paradoxal, după această veste, sunt mult mai liniştit şi că voi face ceea ce îmi doresc, mai cu seamă că îmi dădusem şi licenţa. Dar, indiferent unde voi fi transferat, unde voi lucra, îi voi purta respectul cuvenit, îmi voi aminti cu mare plăcere de această colaborare cu el. I-am sugerat, cam perifrastic, destul de sobru şi oarecum detaşat, ştiind că nu-i plac deloc laudele, că mi-a fost un bun mentor şi că am învăţat multe de la el.

– Eşti încă tînăr, poţi să-ţi recroieşti destinul profesional. Acum, că ai terminat facultatea, ai posibilitatea să te îndrepţi către catedră. Dacă asta îţi place… Dacă, iarăşi, un dacă, nu-ţi vor decide alţii soarta. Sunt riscuri. Este posibil să ai mai multe satisfacţii ca profesor de istorie. În familia mamei, am avut şi dascăli, unul dintre ei, Diaconovici, cu un renume prin Banat. Poate că vei avea mai multă statornicie şi vei fi mai mult alături de familie. Îţi spun sincer că, dacă mă vor scoate din postul ăsta, aş vrea să plec la oţelăria mea din Reşiţa, de unde am pornit. Simplu inginer. Nu-mi trebuie mai mult. Mă gîndesc să dau mai multă stabilitate familiei, să n-o mai plimb de colo-colo, ca ţiganul cu cortul. Şi tot sincer îţi spun, cel mai bine mă simt în mijlocul bănăţenilor mei. Între ei, am mai multe certitudini.

I-am mărturisit că, şi eu, dacă ar fi aleg între o slujbă de funcţionar în Bucureşti, fie şi foarte bine plătită, şi atelierul meu din nordul Moldovei, aş opta, fără ezitare, pentru a doua variantă. Mi-a propus să încheiem subiectul, neplăcut pentru amîndoi.

– Oricum, vei afla mai multe amănunte de la şeful cadrelor. Să ştii, m-a avertizat, că-i colonel. Te va chema să-ţi dea hîrtia de transfer. Că vei fi transferat la regionala Iaşi, asta mi-a spus, dar unde anume, nu ştiu. Pe urmă semnez eu, şi mai vorbim după aceea. Cartea de muncă şi dosarul îţi vor fi trimise de tovarăşul colonel – apăsase cuvintele – prin poşta specială. Ştii asta. În orice caz, vei fi aproape de familie. Ăsta-i lucrul cel mai important. Doamna dumitale se va bucura, mai ales că, aşa cum mi-ai mărturisit zilele trecute, aşteptaţi şi un copil. Să vă trăiască şi să vă bucuraţi de el.

I-am mulţumit pentru sinceritatea cuvintelor. Acest bărbat masiv, cu părul cărunt, un bonom cu fire deschisă, pe care nu l-am privit niciodată ca pe tovarăşul ministru Carol Leondar, nu se dezminţea nici în această împrejurare. Destul de tulbure pentru viitorul meu.

– Aş vrea să-ţi povestesc despre unul din modelele mele în viaţă. Stă alături de tatăl meu, lăcătuş mecanic la uzina din Bocşa, şi de un vestit profesor de la Şcoala Politehnică din Timişoara, Nădăşan, inovator în sudura metalelor. Poate, ştii, poate, nu, dar calificarea mea profesională iniţială a fost de sudor. Despre inginerul Alexandru Popp, fostul director general al Uzinelor de Fier Reşiţa, aş vrea să-ţi spun cîteva cuvinte. E posibil să nu fi auzit de el. E la puşcărie şi acum, cînd vorbim. După părerea mea este unul din cei mai buni specialişti în siderurgie şi metalurgie din Europa. Iar ca director general, adusese Uzinele Reşiţa la cel mai înalt nivel. Inginerul Pop şi colectivul lui de proiectanţi creaseră locomotiva de Reşiţa, la concurenţă cu cele mai performante locomotive de pe continent. Cu puţin înainte de a fi arestat, în vestitul „lot Popp-Bujoiu”, la Reşiţa se producea şi prima locomotivă Diesel din ţară, de concepţie românească. În patruzeci şi cinci, se producea primul automobil românesc, cu marca Malaxa. România nu mai importa nici o locomotivă în anii directoratului său. Pentru capacitatea lui profesională şi administrativă, omul ăsta a fost numit director tehnic la 36 de ani. Putea să ajungă în vîrful piramidei, în meseria lui, şi în Anglia. Terminase Politehnica din Londra cu strălucire. Dar a venit în ţara lui. Cînd s-au instalat ruşii la noi şi au dorit să dezmembreze Uzinele Reşiţa, cum au făcut cu fabrica de avioane de la Braşov şi cu alte întreprinderi, ce-a făcut, ce-a dres, că le-a salvat. Sigur, sovieticii au făcut Sovrometal şi la Reşiţa, unde au pus directorii lor, dar Popp a scăpat U.D.R.-ul de la dezastru. Răsplata? În 1948, după naţionalizare, i se înscenează un proces de trădare şi de sabotare a economiei naţionale. Ştii cine i-a luat apărarea în proces? Nu avocatul, care se transformase în procuror, ci liderul sindicatului independent din uzină, din aripa lui Titel Petrescu, unul Hromatka, băgat şi el la puşcărie. Ce spune faptul ăsta? Că Popp fusese alături şi de interesele lucrătorilor. Asta pot confirma cu mîna pe inimă. N-am nici o vină că am fost numit director după acest excepţional inginer, care îmi va fi pildă cît voi trăi. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să menţin uzinele la un nivel onorabil. Aşa cum n-am nici o vină că dumneata eşti scos din funcţie. Mare blestem pe capul României…, a încheiat istorisirea, intrînd în clipe de tăcere.

N-a mai spus care era acel blestem. Rusia bolşevică? Războiul? Sovrom-urile? Schimbarea de regim? Comunismul? Toate, la un loc? Nu înţelegeam prea bine confesiunea acestui ministru. În fond, el făcea parte din sistemul administraţiei comuniste, era un important demnitar al acestui sistem. Nu este posibil, mă gîndeam, să califice sistemul din care făcea parte un blestem.

*

L-am revăzut peste ani. Îmi pierdeam timpul, în Bucureşti, cu nişte cursuri de istorie contemporană, de economie politică, fireşte, socialistă, de filosofie, normal, marxizantă, la şcoala, zice-se, academică, de pe lîngă comitetul central. Cursuri obligatorii, de trei luni, pentru un cadru didactic care, la rîndu-i, îi şcolea, cu rudimente de cultură, pe activiştii locali. Norocul meu că între cei care predau aceste cursuri, bineînţeles, ideologizate, se aflau şi doi universitari adevăraţi de la Academia de Ştiinţe Economice şi de la Universitate. Mai învăţam cîte ceva. Dacă te ducea capul, decelai adevărul de mistificare. Nu erau cu totul inutile lecţiile lor. Un alt noroc, mai mare decît cursurile, a fost biblioteca şcolii, destul de înzestrată cu traduceri din istoriografia şi filosofia occidentală, cu literatură şi filosofie românească reeditată după anii şaizeci, dar şi cu cîteva cărţi pe care nu le găseai decît în marile biblioteci publice, la fondul special, procurate cu aprobarea directorului. Aici am dat, bunăoară, peste lucrarea lui P.P. Negulescu, „Geneza formelor de cultură”, ediţia din 1947, peste ultima, mi se pare, lucrare a lui Rădulescu Motru, „Etnicul românesc”, de care habar n-aveam şi pe care le-am citit cu creionul în mînă. Aveam timp liber berechet. De la nişte vechi funcţionari din fostul minister, care acum se chema altfel, am aflat adresa familiei Leondar. Locuia într-un apartament de pe Şoseaua Iancului. Mi-a răspuns la telefon doamna lui. „Îl puteţi găsi acasă sîmbătă seara. De regulă, vine o dată pe săptămînă”, mi-a comunicat cu mare gentileţe. Cînd am cunoscut-o, mi-a confirmat bănuiala: o doamnă autentică, din vremuri pierdute. I-am telefonat. M-a invitat la el. Păstra aceeaşi alură sportivă, poate chiar mai rafinată, cu chipul ars de soare, pe care chip ochii albaştri căpătaseră o strălucire de oţel. Trupul, suplu, pierduse din masivitatea şezută a bărbatului obligat să stea mai mult în fotolii. Vocea dezvăluia aceeaşi bonomie. Conducea lucrările de la podul Giurgeni-Vadu Oii, de peste Dunăre. Parcă le venise mintea la cap şefilor din partid să nu-şi mai bată joc de specialiştii de marcă ai acestei ţări. Şi aşa, mulţi dintre ei sfîrşiseră în puşcării, alţii, foarte puţini, reuşiseră să fugă în Occident, alţii îşi trăiau ultimele zile de viaţă, neştiuţi de nimeni. I-am spus ce-i cu mine în Bucureşti şi că sunt profesor la Şcoala interjudeţeană de partid Iaşi. Nu ştia că există o astfel de şcoală. A trecut foarte repede peste anii de puşcărie, ca şi cum ar fi dorit să-i îngroape într-un ungher numai de el ştiut. N-a rostit decît două-trei fraze, din care am înţeles că cea mai mare tristeţe a lui este că a fost acuzat – şi condamnat – pentru trădare şi sabotaj. Mi-a mărturisit, în schimb, că are o satisfacţie, într-un fel consolatoare: coordonează o lucrare foarte importantă, mărturie că priceperea lui profesională este, în fine, respectată.

– Nu cred, i-am zis, că în celelalte ţări comuniste s-a procedat ca la noi. Cel puţin, nu la polonezi şi cehi. Bun, naţionalizezi, vrei să construieşti o altă societate, democrat-populară, comunistă, socialistă, numeşte-o cum vrei, dar nu-ţi băga la puşcărie elitele. Atunci cu cine vrei să construieşti această societate, pe care o doreşti superioară, dacă nu cu elitele? Judec bine, domnule Leondar?

– Ai dreptate, mi-a răspuns, cumva mirat de observaţiile mele. Nu, nu s-a procedat la fel. După moartea lui Stalin, nici în Rusia, după informaţiile mele, nu s-au mai umplut puşcăriile cu specialişti. Au fost puşi la treabă, li s-a dat de muncă după capacităţile lor. Un corp de specialişti nu se formează, uneori, nici în două generaţii. Tai capul ţării şi vrei ca trupul să se mişte. Nu se poate. Nu ştiu ce diavol îndeamnă naţia asta să-şi decimeze valorile, să o ia mereu de la capăt, să se hulească mai rău decît au făcut-o duşmanii, străinii răuvoitori…

Atunci nu ştiam exact de ce, i-am zis că tata, cînd a fost nevoit să cedeze statului mica lui proprietate, care îi dădeau o independenţă materială, demnitatea omului liber, siguranţă pentru familia sa, a murit de inimă rea. Asta este convingerea mea şi acum.

– Ştiu şi înţeleg, mi-a răspuns. Deşi eu n-am avut nici o proprietate, doar părinţii mei aveau pămînt, o pădurice şi gospodărie bine cuprinsă. Eu am pornit în viaţă ca oţelar şi sudor bine calificat, dar înţeleg perfect drama tatălui dumitale… După cîteva momente de tăcere, a pus o întrebare retorică: Ştii pe cine l-am întîlnit în puşcărie? Pe inginerul Alexandru Popp. Nu l-am recunoscut. După ceva timp, m-am dumirit că este el. Era piele şi os. Şi foarte bolnav. De altfel, la vreo doi ani după amnistierea din şaizeci şi patru, a şi murit. L-am ajutat cît am putut, pînă în ultimele zile. Putea să fugă, precum au făcut-o Max Ausnit, Malaxa şi alţii. Putea să fie de mare folos şi-n Occident, unde era cunoscut în cercuri industriale. Nu şi-a imaginat, pesemne, că vor fi atîtea nelegiuiri în noul regim. Oamenii buni şi cu minte normală îi judecă, însă, pe semenii lor după criteriile lor…

Din cînd în cînd, mai vorbeam cu inginerul Leondar la telefon. După terminarea podului de peste Dunăre, a plecat în Reşiţa lui. Am auzit că este consilierul directorului general al combinatului. Acea întîlnire a fost ultima.

Revista indexata EBSCO