Oct 17, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Daniel Corbu, Rostirea postmodernă, Generaţia poetică 80 în literatura română, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, 348 p.

Daniel Corbu, pe lîngă multa zăbavă pe manuscrisele proprii, de poezie sau de proză, săvîrşeşte şi o rodnică şi temeinică trudă pe cărţile confraţilor, mai ales ale celor din generaţia 80, generaţie din care se revendică, pe bună, şi firească dreptate, întocmind o exhaustivă istorie literară, atît de necesară, cu un puternic impact în rîndul celor comentaţi dar şi al cititorilor şi al celor preocupaţi de fenomenul literar contemporan. Consider că această carte se alătură altor studii de valoare pe această temă, dar aducînd un plus prim modul de interpretare şi de abordare. Respectînd rigorile impuse în alcătuirea unei istorii literare temeinice, această carte se construieşte, treaptă cu treaptă, asemenea unui adevărat temple, cercetînd opera fiecărui poet pe care îl adaugă aici, cu seriozitate, evidenţiind, în primul rînd vîrfurile creaţiei, dar arătînd, acolo unde este cazul, şi eventualele scăderi. Rostirea postmodernă. Generaţia poetică 80 în literatura română este construită din masive capitole, în care autorul ştie să-i includă pe cei comentaţi. În cele şapte capitole ample el sintetizează contribuţia fiecărui autor inclus, fiind inclus sub o anumită paradigmă, prin portrete critice, după cum urmează: 1. Biografismul cinic. Mitologia derizoriului, 2. Experimentul agresiv. Poezia ludicului şi a patosului livresc, 3. Neoexpresionismul ritualic. Sublimarea cotidianului, 4. Lirismul mirobolant. Poezia fastului apocaliptic, 5. Vizionarismul mitic şi moral, 6. Misticismul erotic. Anarhişti şi teribilişti şi 7. Tradiţionalismul reciclat. Neoromanticii, formaliştii, imnologii şi sentimentalii camuflaţi. Toate aceste capitole sînt detectate cu maximă probitate, aşa cum şi şcolile, grupurile, individualităţile sînt detectate cu precizie. Cartea lui Daniel Corbu nu se limitează doar la scriitorii care locuiesc şi scriu în spaţiul românesc, ci la întreg arealul lingvistic românesc. În aceste adevărate tipare de exprimare lirică cele şapte paradigme, descoperite de Daniel Corbu în Istoria sa, sînt cele „şapte monade”, cele şapte arte care guvernează cultura lumii, formează marea paradigmă a poeziei optzeciste. Sînt inseraţi aici, ca trup comun şi unitar, de exprimare lirică, poeţi din Timişoara, Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Satu Mare, Chişinău, Cernăuţi, Banatul sîrbesc, dar şi de pe alte meleaguri, cuprinzînd, nu mai puţin de 111 nume, nume mai importante sau mai puţin importante, dar cu siguranţă reprezentative pentru demersul, temerar, am spune noi, al lui Daniel Corbu. Nu voi cita nume în acest succint comentariu al meu, cunoscînd ce se poate întîmpla dacă intri într-un viespar fără echipament special de protecţie.

„Am luat astfel în discuţie, atît în capitolele teoretice, cît şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic a impus, nu numai un model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?), cultural” susţine, pe drept cuvînt, în Argument Daniel Corbu. Critici literari de excepţie şi-au exprimat părerile despre această istorie literară pe care a scris-o Daniel Corbu, cu diverse ocazii sau în presa culturală aşa cum ar fi: Dan Mănucă, Constantin Dram, Academicianul Mihai Cimpoi şi alţii. Dan Mănucă remarcă: „…fiecare autor este analizat în liniile lui specifice, în aşa fel orientate, încît să ilustreze orientarea fundamentală cuprinsă în respectivul capitol”. În articolul „O carte de absolută referinţă” criticul şi istoricul literar Constantin Dram remarcă: „Apreciind importanţa demersului din Rostirea postmodernă. Generaţia poetică 80 în literatura română, de Daniel Corbu, care atinge în detaliu firele postmodernismului literar românesc, o recomand ca pe o carte de absolută referinţă în peisajul nostru literar”. „Dincolo de notele fantezist-ludice picante de tipul „un lungan suav” sau „iubea calamburul cu patimă de ibovnic”, aceste descrieri portretistice – colorate, schiţate din puseuri, din rapide inventarieri tematice sau impresioniste, din noutăţi caracterologice de fond – sînt nişte radiografii care merg pînă la esenţe. Întîlnim aici un spectacol intelectual, în cadrul căruia Daniel Corbu dă dovadă de calităţi analitice excepţionale”, subliniază, cu gravitate, dar şi cu umorul necesar, Academicianul Mihai Cimpoi, unul dintre fundamentalii critici literari contemporani. Un adevărat spectacol este această carte, aş susţine şi eu, un spectacol intelectual pe care Daniel Corbu o trimite spre cititori, fie profesionişti, fie amatori, dar cu toţi iubitori de literatură adevărată. Rostirea postmodernă… este una dintre cărţile care consolidează definitiv o generaţie poetică atît de proeminentă în peisajul literar românesc de astăzi şi dintotdeauna.

 

Constantin Mănuţă, Fragedul contur, Editura Allzenit, Iaşi, 2014, 654 p. Prefaţa (studiu introductiv), este semnată de Nicolae Busuioc.

Masiva antologie din opera poetică a lui Constantin Mănuţă, intitulată Fragedul contur, alcătuită de poetul Vasile Fluturel, are darul de a evidenţia, şi mai ales de a pune în valoare, creaţia unui poet remarcabil, ajuns la maturitate de exprimare, de a se identifica, cu precizie, în universul liric pe care îl abordează şi în întregul peisaj liric contemporan românesc. „Poetul face dese popasuri între constituantele telurice şi cele celeste, unde caută punctele de sprijin”, spune Nicolae Busuioc în amplul său studiu introductiv, un studiu aplicat, şi bine documentat, şi mai ales, temeinic susţinut de exemplele alese, din poemele lui Constantin Mănuţă, puncte de sprijin care sînt de fapt suportul în care se exprimă poetul. „Motivele de contemplare însoţite de rememorările poetice” sînt esenţiale în lirica lui Constantin Mănuţă, el fiind în fond un incurabil melancolic, care, deşi excesiv de modest, a reuşit să se impună tot mai mult, să devină o voce lirică sigură, uşor detectabilă şi recognoscibilă. Scriindu-şi poemele sub flacăra emoţiei, presimte, dureros de dulce, glonţul timpului care îl săgetează fără milă, ca şi pe noi toţi de altfel: „Şi vine toamna şi e frig şi, iată/ Copacii mor de-a dreptul în picioare;/ Mă rog la tine, steaua mea curată,/ Mă rog cu-o rugăciune care doare”. Spiritul şi luciditatea labişiană, sau mai ales eseniană, îi conturează trăirile poetice, îl structurează ca pe un poet, în primul rînd, al satului: „Se dă pămîntul astăzi la ţărani/ E mare zarvă-n satele române./ Se-ntoarce timpul, anii după ani/ Strămoşii curg în unde cristaline…// Se dă pămîntul iarăşi la ţărani/ O boală grea în piepturi îi apasă./ Un neam întreg şi aspru de ciobani/  Se-ntorc sub brazda veche de acasă…// Primesc pămîntul, azi copiii lor/ Tor mai puţini din ei au mai rămas pe lume./ Ţăranii-s Frunze încolţiţi de dor/ În veacu-acesta aburit de grîne…// se dă pămîntul astăzi la ţărani/ M-am dus şi eu în sat pe la izvoare./ Fremătau gorunii-n dealuri, din castani/ O lumină blîndă cobora din soare!”. Am citat întreg acest poem, Chemarea brazdei, şi din dorinţa de a evidenţia marile zbuciumuri care frămîntă satele româneşti, pe care de dispariţie (Tot mai puţini din ei au mai rămas pe lume). Profund ataşat de această pătură socială, copil de ţăran, Constantin Mănuţă surprinde drama fundamentală în care se află satul românesc din vremurile pe care le trăim, ultimul bastion al păstrării fundamentalelor tradiţii ancestrale, din nefericire pe cale de dispariţie. O altă temă predilectă pentru poetul Constantin Mănuţă este timpul, mai ales trecerea lui, rostuirea anotimpurilor pe o roată de pe care se tot deşiră întreaga noastră viaţă. Anotimpurile se succed cu mare repeziciune. Trecerea timpului este doar motiv de rememorare şi nu conţinutul unei angoase maladive, pentru că în poeziile sale, din această atît de bine articulată antologie, sînt descrise cu multă luciditate „scene” din viaţă, scene din diferite etape, ce e drept, multe din ele adevărate tratate de melancolie, secvenţe de la copilărie pînă la maturitatea deplină a autorului cînd spune „Doamne-n mine un pui de rău alunecă„ îşi avertizează el cititorul, „Doarme şi tot cîntă dintr-o dată;/ Înspre îngeri sufletu-mi ridică/ Şi nu-i face viaţa mai curată!„ spre această curăţenie morală se îndreaptă aproape toate poeziile lui Constantin Mănuţă dovedind, cu prisosinţă că în sufletul poetului locuieşte un om cu o fire atît de blajină, o blajinătate de care se bucură numai copilul de ţăran, cel care ştie să sărute mîna părinţilor, dormind cu perna de ţărînă sub cap, învelit cu pătura de rouă şi cu cer înstelat. „Cum trece viaţa. Parcă era ieri/ Timpul în care tînăr eu eram;/ Am prins o clipă înflorită-n meri/ Singur în faţa florilor din geam?// Printre frunzişuri coborînd lumina/ Copil fiind umblam după himere;/ Gemea cumplit în depărtări grădina/ În ziua întîi din Biblii efemere?// …/ Cum trece viaţa. Parcă vine acum/ Furtună mare întunecînd fereastra;/ De ce-am fost floare ruptă de pe drum/ Cine-i de vină-n toată lumea asta?”. Iată întrebarea care parcă străbate ca un fir roşu întreaga poezie semnată de Constantin Mănuţă: cine-i de vină…? Plecarea toamnei şi venirea iernii/ Anunţă patimi nenăscute-n trup;/ La Polul Nord nu mai dansează renii/ De nemişcarea astrelor se rup? / În nouri se ascunde vreme după vreme/ Locurile dragi în care am rămas;/ Adoarme vara tristă în poeme/ Şi eu fac umbră ultimului ceas…” „Dacă acest cîntec capătă şi sonorităţi estetice, atunci poetul devine un exponent expresiv al versului încărcat de elemente cosmice” spune Nicolae Busuioc, decodînd cu multă subtilitate, universul poetic în care se desfăşoară creaţia lui Constantin Mănuţă. Prin poeziile din această antologie Constantin Mănuţă îşi aduce porţia de jertfă la o lume atît de curată şi tot mai îndepărtată de noi.

 

 

Sorin Cotlarciuc, Iluzii, doar iluzii…Editura PIM, Iaşi, 2015, 114 p. Prefaţă de Lucian Perţa, postfaţă de Horia Zilieru cuprinzînd o „scrisoare mică, de afecţiune valaho-moldavă”.

Debutînd cu volumul de epigrame Faţa nevăzută a lumii, Sorin Cotlarciuc ar fi putut uşor fi inclus în rîndul umoriştilor, dar el a virat imediat, în următoarele volume, spre „poezia mare” dar şi spre proză. A publicat între timp volumele: Lumea pe clape de rondel, delicatese umoristice, Inflexiuni lirice, Pelerinul şi Meandrele destinului, volume care devoalează o paletă largă de exprimare, lirică şi epică, demonstrînd că autorul este un scriitor serios, sever şi mai ales, productiv. Încă din deschiderea volumului cu acele consideraţii poetice, Sorin Cotlarciuc îşi face simţită intenţia de a fi polemic, de a intra, cumva, în haina scrisorilor eminesciene spunînd: „Nu văd o ieşire din impas, atîta vreme cît vom avea miniştri ai Culturii din diverse medii de afaceri sau pe unii care stăpînesc aproximativ limba română”. Cu siguranţă că sînt întru totul de acord cu cele spuse şi mai ales cu modul de a se administra cultura în zilele noastre.. autorul mai spune: „Poezia clasică, adevărată şi neschingiuită, se scrie tot mai rar, fiind o absenţă în plus „pe albastrul crizei de sacru”, chestiune cu care iar mă simt solidar cu Sorin Cotlarciuc. Lucian Perţa constată, în prefaţa sa, că Sorin Cotlarciuc prezintă cititorului un volum satirico-umoristic, hîtru intitulat „Iluzii, doar iluzii…” unde „Catrenul clasic, sonetul, dar şi versul alb se dăruiesc cititorului într-o revărsare de metafore, epitete şi comparaţii canalizate toate pe generoasa temă eminesciană a epigonismului”. Conştient de faptul că „Porneşte pe un drum anevoios/ (cu)/ Caleaşca visului vrăjită ( Scrisoarea I către Mihai Eminescu) autorul reactualizează motivul scrisorilor eminesciene, satirizînd actualii epigoni ce „prin mesajul lor cel dat cu lustru/  Cu patimă în glasuri nechezînde,/ Ignoră arta fără nici un mustru/ Se-ascund abil sub false „măşti rîzînde”. De biciul ironic, mînuit cu multă abilitate de Sorin Cotlarciuc, nu scapă mai ales politicienii actuali, cărora autorul le impută dezastrul care a cuprins România. „Flămînd de scris” Sorin Cotlarciuc constată în poemul Învierea din cenuşă: „Cu-nfrigurare am ajuns la tine,/ Ating limanul cel neexplorat/ Nu ştie nimeni cît am implorat/ Şi ce dorinţă/ nfierbîntată-mi vine.// Asediul virginal, nevinovat/ Din urma unor căutări de sine/ În mrejele Nirvanei îşi menţine/ Extazul feciorelnic complotat”. Pentru el toamna este cenuşie, aluzie şi la situaţia din ţară, dar „Sub poala brazilor umbroşi/ e mare sărbătoare-n sat” pentru că dincolo de toate relele românul îşi face timp şi chef să se şi bucure. Asta ne sugerează, în mare măsură, poeziile lui Sorin Cotlarciuc , starea de viaţă continuă, cu bune şi cu rele, cu tristeţi şi cu bucurii pentru că în fond nu trăim decît o singură dată şi trebuie să trăim fiecare moment important.

 

Vasile Mandric, Spaţiu răsturnat, Editura Istros ( Muzeul Brăilei), Brăila, 2014, 118 p.

 

Un adevărat perfecţionist poate fi considerat poetul Vasile Mandric, în poemele sale, publicate în diferite reviste, dar şi în cărţile sale, mai noi sau mai vechi, publicate sau nepublicate, poeme pe care le construieşte cu o rigoare deosebită, cu multă temeinicie, căutînd ca în fiecare dintre ele să-şi expună şi partea teoretică a gîndirii sale, pornind de la antici, fie poeţi, fie filosofi. Tot de la clasici a învăţat şi dictonul, moştenit de la Suetonius, festina lente. De aceea producţia sa literară nu este atît de abundentă, iar cărţile sale zac mai mult printre manuscrise, într-o continuă aşteptare. Debutul său editorial producîndu-se, de altfel, destul de tîrziu, dar nu pentru a doborî recordul deţinut de Tudor Arghezi, ci pur şi simplu pentru că aşa a decis el, deşi, a avut multiple oportunităţi de a publica, în timp şi mai ales la timp. Vasile Mandric avut toată răbdarea din lume, dar şi puterea de a se jertfi pentru confraţi, parcă, privindu-i printr-un ochean magic, cum îl întrec şi se distanţează. Spirit voluntar, el a lăsat semne puternice ale trecerii sale, dinamizînd, dar şi, cînd a fost cazul, dinamitînd viaţa culturală, fie la Paşcani, Tg. Frumos, Galaţi şi mai ales la Brăila, acolo unde îşi duce veacul. În fond, Vasile Mandric este bîntuit de o tristeţe funciară „ca o pasăre fără de zbor/ pe cărările vieţii”, deşi cine îl întîlneşte, fără să-l cunoască, ar crede că este cel mai exuberant individ şi un adevărat voluntar la o petrecere cu îngerii într-o generoasă dimineaţă de primăvară. „Eu voi scrie despre norii negri de frică, ce ne strivesc existenţa, creaţi de nişte monştri paranoici ce se ascund în spatele unei ideologii, bune sau rele… Acum, după 20 de ani, sufletul meu mi-e plin de o teribilă lehamite. Cinci ani am făcut umilitoare munci, pentru a-mi tipări acest cîntec de lebădă şi nu mai ştiu dacă am puterea pentru celelalte cărţi scrise anterior” – spune poetul Vasile Mandric, cu o tristeţe zdrobitoare, în suflet, o tristeţe pe care, adeseori o maschează sub haina unei fericiri afişate. Cuvîntul introductiv, scris de poet, are şi un caracter aproape testamentar, în dorinţa de a şti că volumele sale, aflate în manuscris, vor găsi un jertfitor dispus la „fel de fel de munci umilitoare” pentru a le vedea publicate. „Eu mă-nfăşor cu trupul în amiezi/ Prin toate sferele ce nu mă-ncap” se autodefineşte, în poemul dedicat lui Ion Biberi, poem intitulat „Gînd interstelar”, un poem amplu, în care problema existenţială este în prim plan. În „Cîntec de adormit somnul” îşi cîntă refugiul într-o lume visată şi atît de profundă, retragerea, astfel: „Am să plec undeva, am să plec/ nimeni nu ştie, în afară de mine/ într-un delir, am să plec,/ spaţiul acesta TURTIT să-l înec/ spaţiul rotund să-l respir/  în viitor ce nu mai vine” în care îşi cîntă, de fapt e o întreagă litanie/ jelanie, cu toate angoasele, presimţind că: „trebuie să tragem clopotele pentru/ LIBERTATEA-n surdină/ şi-i spunem cum Dumnezeu să ne ierte”. În 12 decembrie 1989, Vasile Mandric scria: „Iar mi s-a făcut/ sufletul muşuroi/ şi plouă peste tot/ cu deşertăciuni/ dăm pentru alţii/ tot ce se cere/ este specificul acestei ERE/ este specificul acestei lumi”. Parcă anume, prevăzînd, ceea ce urma să se întîmple, îşi avertizează cititorul: „Din cupa prezentului/ bem cu lacome guri/ şi cu scîrbă/ TIMPUL cel ROŞU/ cu gustul de fiere/ cerşim la masa bogatului/ resturile lui menajere”. Scriind în acest registru, sigur că publicarea în acele timpuri era dificilă, dacă nu chiar de-a dreptul imposibilă în acel timp roşu în care poporul cerşea la masa bogatului. Vasile Mandric, conştient de toate riscurile, totuşi îşi asuma consecinţele şi le trecea pe „curat”. Totuşi acestea toate el le păstrează „Numai într-un colţ al memoriei” sperînd că lucrurile se vor rostogoli, pînă cînd LEC?IA S-A TERMINAT! Dar această carte semnată de Vasile Mandric, Spaţiu răsturnat, cuprinde şi Rapsodia greierilor şi alte frumoase poeme de dragoste, de tristeţe şi de însingurare ştiind că „Poetu-i profet, şi ţărînă, şi cînt/ idee aruncată de sorţi/ cuprinsă mereu în propriu cuvînt”. În propriul cuvînt se zideşte şi el, „călător îmbătrînit/ înainte de vreme/ pe meleagurile gîndului/ şi pe oceanele nemărginirii”. Vasile Mandric este poet şi în scris, dar şi în viaţa de toate zilele, pentru că el nu ştie, şi nu poate să trăiască decît în haina de şiac a poeziei, această haină care ne roade coatele, umerii, dar mai ales sufletul. Spaţiul răsturnat al lui Vasile Mandric este spaţiul unui univers poetic ideal.

 

Mihai Vintilă, Ordine în gînduri, editura PIM, 2013, Iaşi, 52 p. şi Fiare şi oameni, Editura PIM, 2012, 90 p. Prefaţă de Ion Bălan.

Cu o poezie a faptului divers, a cotidianului răvăşit dar mai ales de răvăşitor, cu o poezie fără prea multe contorsionări şi ocolişuri, Mihai Vintilă, el însuşi un personaj al propriilor stări poetice, se înfăţişează cititorului cu aceste două volume, sugestiv intitulate, Fiare şi oameni şi Ordine în gînduri, anume pentru a sugera că viaţa lui se petrece mereu între fiare şi oameni şi pentru a fi cît mai liniştit este obligatoriu să-şi facă Ordine în gînduri. „Trăiesc sorbind din cărţi” spune Mihai Vintilă ştiind că: „Sînt ce am fost să fiu/ Nici mai mult/ Nici mai puţin/ Nici mai plin/ Nici mai pustiu Sînt eu”. Această auto definire, această privire în oglindă îl face să fie încrezător în propriul său destin literar, să-şi evalueze cu precizie posibilităţile de exprimare lirică, luînd, mai mereu viaţa în derîdere. Poezia lui Mihai Vintilă este mereu constatativă, lipsită de metafore, lăsînd impresia unei poezii reci, de parcă ai ţine în braţe un sloi imens de gheaţă, deşi, paradoxal, plină de viaţă, pentru că de fapt viaţa este descrisă aici, sub toate aspectele, cu nonşalanţă şi detaşare, el fiind un bun şi fidel observator al unui fenomen. Cu adevărat Mihai Vintilă trăieşte sorbind din cărţi, iar pentru el şi pentru poezia pe care o scrie lumea este ca o piesă de teatru, piesă în care el este şi personaj principal, dar şi mînuitorul de decoruri, este şi cel care mînuieşte sforile acestor mari păpuşi de cuvinte: „este o păpuşă, o marionetă trasă în sfori de către sforari”. Să fie cumva o aluzie la lumea pe care o trăim şi o parcurgem? Deşi poezia este pură ficţiune, totuşi, prin versurile lui Mihai Vintilă poezia capătă forţa ghiulelei de plumb, forţa unei realităţi asumate şi atît de bine surprinse. Un fel de reportaje cu ştreangul de gît sînt multe din poeziile sale şi datorită faptului că: „Realitatea este în fiinţa noastră/ o acceptăm/ O comentăm în şoapte/ Şi o răsplătim cu puţine şoapte”. Despre volumul „Fiare şi oameni”, Ion Bălan spune în prefaţa la această carte: „Un volum de poezie, uneori cu valenţe „unicat” şi cu metaforă într-o cheie specială!”. Şi prefaţatorul constată cum că „Fără poezie Mihai Vintilă ar fi mai sărac şi pentru că el îşi trăieşte realitatea fiecărei poezii cu forţa focului sau a apei de care este atît de ataşat. Dunărea brăileană, căci acolo îşi duce el traiul de zi cu zi, şi de acolo „smulge” versurile, este şansa lui de a respira poetic: „El vede Dunărea care-şi îmbrăţişează copilul de 644 de ani atestaţi: Îi simte pulsul/ i-a trăit istoria/ şi Gloria” Da, da, Dunărea i-a dat Brăilei loc de aşezare, istorie şi glorie. Dar şi moarte celor care au îndrăznit s-o rănească, cu fapta sau cu vorba: a fost doar tributul apelor?!”, spune despre poezia lui Mihai Vintilă, Ion Bălan. Mihai Vintilă este el însuşi un personaj poetic ieşit parcă din propria sa poezie. Este o poveste frumoasă, o poveste plină de tot felul de informaţii despre lume şi locuri, de aici şi din lumea largă, poveste care îşi găseşte loc în poemele sale. Ordinea în gînduri pe care şi-o propune dar şi-o şi construieşte, cu multă răbdare, este un adevărat pas pe umbra curcubeului care se răsfrînge peste două guri de vis şi de speranţă: „Păşeşte/ Pe umbra curcubeului/ Şi totul va deveni/ Clar/ Din înălţimea/ Abisului/ Spre mîntuire…/ Şi nemurire” (Pe umbra curcubeului). Există în poezia sa şi o puternică doză de ironie, dar şi de autoironie, ceea ce face în aşa fel ca poezia sa să fie, în aparenţă, lejeră şi uşor de citit, ceea ce nu este adevărat. El descoperă cu uimire: „Pe zi ce trece/ …/ Că oamenii cu două feţe/ Întors spre noi/ Doar masca/ Ce zîmbeşte…”. Nimic mai adevărat!

 

Mara Paraschiv, Povara tăcerii, Editura Junimea, Iaşi, 2015, 270 p. Postfaţă de Emilian Marcu.

Noua sa carte, Povara tăcerii, a Marei Paraschiv, este o carte de micro-poeme în proză, poeme de tip eseistic, cum tot mai rar se scrie în aceste vremuri, poeme pigmentate cu o sumă de panseuri şi de gînduri lirice, prin care autoarea îşi exprimă, poetico-epic, dar şi metaforic, o sumă de fulguraţii aforistice, cel mai adesea, plecînd, de fiecare dată, de la realităţi imediate, ca în citatul următor: „Am oprit urcuşul chiar cînd fluturii valsau visul florilor mi-am răsădit mîinile în pămînt sau caut petale de trandafir fără păcate”, spune în micro-poemul Muntele Alb Mara Paraschiv, aflat în paginile acestei cărţi.

Să fie o aluzie la preceptul biblic, precept referitor la ridicarea pietrei? Tot ce se poate. Într-un anume fel, autoarea ne sfătuieşte că nu trebuie să căutăm, neapărat, pete în soare, dacă tot căutăm petale de trandafir fără păcat.

Îndelungi meditaţii, reverii, dar şi multe rememorări se pot decoda din aproape fiecare eseu-poetic din această carte, pentru că aceasta este plaja de exprimare a autoarei. „Privesc caii; pe cei nărăvaşi sau cuminţi… caii dimineţilor albastre, ai nopţilor însingurate, ai urilor, dar mai ales pe cei ai iubirilor…caii, care topesc uitarea pe sînii copţi ai mîinilor şi aduc depărtarea mai aproape de suflet”, aşa cum, plastic se exprimă în această mitică Tăcere a cailor, un poem cu referire, în mod special la nopţile însingurate, la ură dar mai ales la acele nopţi ale iubirilor. Despre pierdere şi despre regăsire, despre risipire şi împlinire şi iar despre risipire este acest poem/ eseu, acest imn orfic, cum de altfel sînt multe asemenea poeme/ eseu în cuprinsul cărţii Povara tăcerii semnată de Mara Paraschiv.

Fiecare poem-eseu se încheie cu o frază, cumva anume concluzivă, marcată de altfel şi de autoare prin litere aldine, considerînd că astfel va reuşi să sintetizeze conţinutul întregului şi să-l pună, cu adevărat în evidenţă şi în valoare, dar şi să atragă atenţia, în mod special, a cititorului.

Mara Paraschiv are talentul de a-şi transforma experienţa de viaţă, toate trăirile, în poeme, poeme care într-un anume fel conturează de fapt o biografie umană, o biografie extrem de complexă, din care ea reuşeşte să extragă esenţe de gînd.

Cititorul se poate regăsi în multe dintre aceste episoade poetice din această carte pentru că multe dintre poeme conţin experienţe general-umane, valabile, doar că sînt exprimate în forma pe care o publică Mara Paraschiv, devenind astfel un fel de co-creator, de colaborator cu cititorul. Şi acesta este unul dintre punctele cîştigate de autoare în economia cărţii. Aproape fiecare dintre aceste poeme în proză eseistică sînt construite ca adevărate monologuri ale tăcerii, acea tăcere dintre gînduri, tăcere care, în lungile meditaţii şi reverii, pune stăpînire pe amintirile ei: „Vorbesc cu voi vrute şi nevrute despre ploile care vin şi trec despre cum au secat cîmpiile şi a crăpat lutul în glastre…despre alte plecări cu stoarceri de timp pînă spre apusul imaginaţiei întind corzile gîndului cu întîmplări din arealul existenţial zugrăvesc pereţii cu suflete moarte în tăceri amanetate cu jurăminte gratuite”. Am citat acest scurt pasaj din poemul eseu Alor mei de Dincolo, pentru că, într-un anume sens, eu îl consider stîlpul de rezistenţă al cărţii, pivotul în jurul căruia se construieşte întreagă această carte, sprijinul şi inima acestei construcţii de tip piramidal. Povara tăcerii, care s-ar putea numi şi tăcerea dintre gînduri, este un lung poem în proză lirică, poem amplu de tip eseistic, pe care Mara Paraschiv îl aduce drept elogiu celor dragi, de Dincolo, dar şi amintirilor şi iubirilor gata să o invadeze în, aşa cum spune, nopţile însingurate, gata mereu să o invadeze. Povara tăcerii poate fi considerată drept leac pentru vindecarea însingurării, adevărat mod de a redobîndi speranţa.

Pentru ea, florile capătă chip de pasăre, gîndurile îi sînt adevărat altar şi toate aceste detalii par a fi ornamentate de o muzică nocturnă în calendarul toamnei, atunci cînd „o pulbere amestecată cu norii cenuşii înscriu numele tău pe întinderile universului”.

Autoarea adună resturi de amintiri, cioburi strălucitoare, din care construieşte, cu migală, trepte ale memoriei, atunci cînd crede că nimic nu mai există; acum devine atunci, ca pe urmă lumina să îşi piardă înţelesul, dar „liniştea se întoarce în ea pînă devine uitare”.

Poate că asta chiar caută Mara Paraschiv în aceste tăceri multiple: uitarea, uitarea care să fie o bună terapie pentru suflet, un leac spre vindecarea însingurării, terapie prin care îşi poate salva amintirile de această povară, pentru că, în definitiv, această tăcere este o mare şi, de cele mai multe ori, insurmontabilă povară, aşa cum spune chiar ea: „Să numai port povara îndoielii că mîine nu vom putea afla universul din noi”.

Universul din noi constituie pragul de trecere din realitate spre ficţiune prin poeme în proză-lirică şi invers.

Prin aceste poeme/ eseu Mara Paraschiv încearcă să scape de această povară. Acest demers îl încearcă prin suma tăcerilor sub pavăza cărora zideşte temeinic această carte.

Cea de a doua parte a cărţii însumează poeme mai ample, cu titlu sau fără titlu, conţinînd obsesii cotidiene, şi multe puneri în scenă ale unor întîmplări care au emoţionat-o. Tăcerea cailor, tăcerea cîinilor şi alte tăceri, construiesc un univers generos, într-un imens imn orfic, imn cîntat parcă de pe Dealul Păunilor.

Revista indexata EBSCO