Oct 17, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Octavian MIHALCEA – În proximitatea numinosului

Volumul de versuri pe care ni-l propune Stela Iorga, Dumnezeu de lîngă mine (eLiteratura, Bucureşti, 2014) aduce în prim-plan sentimentul sacralităţii. În viaţa cotidiană sînt semne numeroase ce se îndreaptă constant spre esenţă. Unii dintre noi, pătrunşi de efluviile numinosului, cinstesc plenitudinea divină. Ideea poetică, însoţită de un aproape inevitabil filon solitar, îşi asumă existenţa, cu toate incompletitudinile acesteia. Mereu va persista tentaţia inefabilului, ideal de nezdruncinat: umbra/ florii de cireş/ privindu-se/ în oglindă/ aceea aş vrea să o prind/ aş vrea să o înţeleg. Poeta mărturiseşte o stare ce are la bază expectativa, în virtutea notabilelor realizări viitoare. Pînă atunci, intervin sfîşierile, preţ plătit pentru îndrăzneala de a visa departe: mai jos/ mereu mai jos/ tot mai jos/ mai multă suferinţă/ adîncul cheamă înaltul/ ştiu doar gustul sărat al lacrimilor/ care aproape au făcut din mine/ ceva de forma şi consistenţa unui drob de sare/ şi aia grunjoasă/ şi amară/ şi încă mai e loc şi pentru mai jos/ de exemplu undeva într-un oraş pe pămînt. Calea către alt fel de drum poartă neîncetat aura idealismului liric. Sinuozităţi spectrale vin să întregească această atmosferă propice evaziunii. Se petrec mutaţii esenţiale. E invocată chiar fericirea, mereu entitate dezirabilă. Vocea auctorială doreşte să plăsmuiască străluciri elocvente pentru a pătrunde opacitatea înconjurătoare. Evidenta prezenţă a divinităţii accentuează înariparea gîndurilor. Poeziile din Dumnezeu e lîngă mine abordează problematica elevării, demers estetic care subliniază valori ultrasensibile, aici fiind incluse şi inerentele conflicte interioare. Adeseori, sînt evidenţiate minusurile condiţiei umane: sînt unele zile/ în care aş vrea să reînvăţ să zbor/ aşa cum zburam odinioară/ nu mai am/ aripi/ nu mai am/ timp/ nu mai am/ aer/ ceva nu mai am/ ceva lipseşte în dreptul inimii mele/ să învăţ zborul/ perfect. Crucea veghează toate peregrinările existenţiale: din ce în ce mai lapidară/ asta mi-e starea zilnică/ mai la obiect/ fără alte abateri/ de la norma divină/ cîtă cruce pe mine/ ceva mai mare de un stat de om. Persistă imaginea unei fiinţări situate în proximitatea insignifianţelor terestre, aşteptînd apoteoticul moment eliberator. Aripile şi îngerul au valoarea simbolurilor infailibile. Iubirea Lui, unică, dureroasă şi purificatoare, are profunde conotaţii aspiraţionale. La răstimpuri, sufletul,  faţă în faţă doar cu moartea/ şi cu somnul mării, dornic de maximale realizări, intră în zodia deznădejdii. Perspectiva luminii celeste nu exclude şi prezenţa marcantelor încercări, abolite după îndelungi tribulaţii. Identificarea christică dă o conotaţie neaşteptată actului devoţional: am urme de cuie în palme/ am mîncărimi de la ele/ aştept ca toma să vină/ să mă străpungă şi el/ dincolo de carne/ dincolo de suliţă/ pînă la omul ce am fost/ pînă la mortul viu ce sînt. O problematică natură a iubirii caracterizează versurile din volumul  Dumnezeu de lîngă mine. Glasul frămîntărilor sufleteşti se face tot mai des auzit. Ne putem imagina unele pînze semnate de Sir John Everett Millais sau Edward Burne-Jones atunci cînd citim versuri în genul acestora: cît urlet în mine/ ca sirenele decapitate/ una cîte una/ despletite/ ale căror capete frumoase/ plutesc tăiate pe ape/ cîntecul lor mut/ acompaniază/ jalea/ drumul/ zborul/ tainul meu/ de om trăitor sub pămînturi/ veşnic plîngător/ blestemat/ ca o salcie care se priveşte numai pe sine. Motivele serafice se conjugă, paradoxal, cu evidente tonuri viscerale, sinteză “zugrăvită” în culori tari, totuşi plutitoare: zambile brînduşe toporaşi/ şi altele/ cresc toate din mîna mea dreaptă/ cea cu care lucrez cuvintele/ şi le traduc dintr-o limbă în alta mai nouă/ măcelarii îmi taie zilnic/ această mînă dreaptă/ cu care fac şi portrete de păsări în zbor/ nimic nu rămîne/ fără decît/ un parfum suav/ ca un zbor de pasăre/ care îşi dă sufletul/ în zbor. Stela Iorga desfăşoară diverse scenarii întru surprinderea notelor sublime ale fiinţării, prezentînd cu asiduitate şi laturile sfîşietoare ce decurg din această adevărată luptă pentru accederea la înţelesurile superioare. Este dezirabil să ne situăm cît mai mult sub influenţa acestei particulare hierogamii: în ordinea venirii duhului sfînt/ nu ştiu cine va fi/ în vechea ordine universală/ tu vei veni/ şi amîndoi ne vom uni/ într-o preasfîntă fericire/ precum cupa/ aceea pe care am văzut-o la pontul euxin/ cu doi şerpi împletindu-se în toartă/ unul vom fi/ şi din noi va pui/ altfel de duh/ cu mult mai aproape de cel care veşnic ne desparte.

Revista indexata EBSCO