Oct 17, 2015

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – O viziune dinspre capăt a trecerii

Autor al mai multor volume de poezie şi de proză, Gheorghe Gh. Bostaca a simţit de fiecare dată că rostul autorului este, în primul rînd, să dea seamă despre ceea ce înţelege, ce simte, ce crede despre viaţă, în acea scurtă trecere rezervată fiinţei omeneşti pe Pământ. E o trecere de care nu prea eşti convins decît atunci cînd ai ajuns deja „la capătul străzii”, aşa cum spune în finalul acele prefeţe ad-hoc cu care îşi deschide antologia intitulată Entropii poetice (Editura Tipo Moldova, colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2015).

E o antologie care are menirea de a spune mai multe despre cel care, dincolo de rigorile profesiei şi de meandrele existenţei, a căutat, prin intermediul discursului literar, să-şi lămurească relaţionarea cu lumea, faţă de care se află fie în situaţia ingrată a surghiunitului, fie în situaţia aparent fastă, de a se afla într-un centru al ei, văzut ca „potop de lumini”. E o antologie în care textele relevă nu doar constantele lirice ale unui poet cu vocaţie, ci şi liniile unui cogito ce evidenţiază natura mereu gânditoare a omului, aflat într-o rătăcire ce aminteşte de chinul personajului biblic. Despre posibila eliberare sufletească prin scris ne vorbeşte un autor în „prefaţa” sa, în care ne transmite, pe linia unei comunicări afective, că urmează să ne vorbească, poetic, despre Timp, Iubire, Schimbare, Durere.

Practic, poţi urmări antologia dinspre reperele indicate de un autor sensibil, prin expresie poetică şi, în acelaşi timp, sensibilizat de încercările vieţii. Deşi primul text, intitulat, după cum am spus, chiar Prefaţă, are încărcătura programatică necesară, în interiorul volumului găsim poemul Lumină, ce poate fi înţeles din perspectiva relaţionării cu liniile de înţelegere poetică din celelalte poeme. În primul rînd, aici găsim imaginea confruntării dintre lumină şi întuneric (beznă), generică pentru întreg universul generat de lirica lui Gheorghe Gh. Bostaca. Există apoi asocierea dintre eul poetic şi ceilalţi, alteritatea ce dă întotdeauna frisoane. E o „ploaie de euri”, spune poemul, imagine interesantă ce rezonează cu cealaltă imagine axială, a eu-lui care, cu ochii deschişi nu vede, lăsând în schimb loc revelaţiei prin lumină, singura modalitate completă şi complexă de cunoaştere: „O lumină/ Mă inundă/ Dinăuntru/ Lăsându-mă/ Îndeajuns/ Pentru mine/ Sau pentru cei/ Ce m-aşteaptă”.

O antologie ar trebui să impună un comentariu despre rigorile alcătuirii ei. Dar trecînd peste aceasta, remarcăm faptul că se poate vorbi de o densitate sugestivă de simboluri întîlnite în textele ce compun volumul, iar aceasta poate trimite spre cultivarea unui gen de neo-simbolism ad-hoc, prin care vocea poetică, sublimare a unui tip de cogito existenţial, îşi exteriorizează trăirile. Dincolo de opoziţia operatorie întuneric-lumină, poezia lui Bostaca imaginează o a doua opoziţie, complementară, e drept, între închidere, figurată prin imaginea fortăreţei/ castel  şi deschiderea, tradusă poetic prin diferite imagini. Inclusiv iubirea se înscrie în rigorile cerute de spaţiile „concentraţionare” ale existenţei (cu puţine excepţii în text, una fiind întru totul remarcabilă: „Prin ochi,/ A curs o lume/ În suflet./ Şi ultima clipă a zilei/ A rămas/ Ca o amintire limpede/ Pe o geană/ Pentru a fugi/ Cu cristalele/ Unei lacrimi/ În roua dimineţii.”).

În acest neo-simbolism cultivat de poezia lui Gheorghe Gh. Bostaca, principalele imagini cu valoare simbolică sunt: castelul/ fortăreaţa, ornicul/ ceasornicul/ clepsidra, bolta, templul, clopotul, ochiul, tunelul, crucea, lumina, bezna, oglinda, drumul, ploaia, podul, insula, sera/ sala.

Se configurează astfel imaginea unui poet claustrat în propria-i durere, poet care, deşi face apel la imaginea plastică uneori şi la simbolul cu putere maximă de semnificare, rămîne puternic prins în curgerea discursivă dată de modernitate: lapidaritate, concentrare, sugestie maximă, transcrierea percepţiilor cotidiene etc. Volumul Entropii poetice  reuşeşte să fixeze un polimorfism al Eu-lui, supus mereu îndoielii, durerii, analizei cinice, sarcastice: e un fel de tristeţe ce trimite spre fragilitatea fiinţei omeneşti, spre trecerea imposibil de oprit, spre rătăcirea continuă care este chiar viaţa omului. Omul e văzut într-o captivitate, e drept modernă, dar captivitate care anulează marile bucurii posibile: „Mai este vreo zi/ În care liber/ Eu voi fi?/ Cu nimic înainte/ Cu nimic înapoi/ Şi cu atîtea lacrimi/ În ochi/ Cît să pot vedea/ Pe strada speranţelor/ Deşarte?” Şi tot ca fiinţă modernă, eu-l din poemele acestui volum resimte dureros jocul iluziilor şi invazia celorlalţi, alteritatea fiind, de la Sartre încoace cel puţin, pericolul major resimţit de tragismul nostru subiectiv. Din marea incertitudine asupra lumii, chiar dacă omul se mai poate descoperi într-o ipotetică asociere cu Cosmosul, se nasc infinitele întrebări, formă specifică de traducere a condiţiei tragic-existenţiale ce însoţeşte făptura umană: „Unde sunteţi?/ În închisoarea strict personală?/ În univers?/ În deplină libertate?/ Plutiţi?/ Vă îmbrăţişaţi?/ Tăceţi?/ Ce bine că nu răspundeţi/ la milioane, / Miliarde/ de întrebări/ Şi la nimeni!”

Acel „şi la nimeni” din finalul poemului de mai sus reiterează sugestia unei imagini dominante în poezia acestui autor: singur, omul se îndreaptă, fără urmă de speranţă, spre capăt, căutînd, prin formele specifice discursului liric, halte sensibile, în care mângâierea sufletească să atenueze Marea Spaimă. Şi astfel ne amintim că literatura (sau măcar o bună parte a ei) s-a născut din această dorinţă a omului, dintotdeauna, de a se salva prin „procreaţia întru frumos”, după spusele unui mare filosof.

Prin volumul Entropii poetice, Gheorghe Gh. Bostaca îşi arată (şi ne arată, sugestiv) adevărata măsură.

Revista indexata EBSCO