Oct 17, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Nicolae Scurtu, Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare” (1939-1944), Editura Timpul, Iaşi, 2015, 238 p.

Lansată cu ocazia zilelor revistei din acest an (dedicată şi lui Constantin Ciopraga şi Mihai Drăgan), cartea semnată de Nicolae Scurtu, „documentată” şi „restitutivă, în acelaşi timp”, a fost generată, scrie autorul, de publicarea „unor instrumente de lucru şi monografii” (le citează) „închinate celei mai prestigioase reviste literare din spaţiul românesc”, în dorinţa de a „restabili, cu exactitate, itinerariul complet al acestei publicaţii occidentale”.

Urmare a cercetărilor în biblioteci publice/ particulare, în „unele arhive naţionale”, scrie autorul, subliniind „eforturile intelectuale, morale şi materiale şi morale” ale lui I.E. Torouţiu şi colegilor de redacţie Ştefan Cuciureanu, Alexandru Ionescu şi Theodor Al Munteanu”, graţie cărora revista a Apărut şi în vremuri crunte pentru neamul românesc, şi în lunile aprilie, mai, iunie şi iulie ale fatidicului an 1944”, a rezultat, aşadar, această carte, structurată astfel (după paginile de început ale autorului – Inscripţie): Cuvinte testamentare – către cititori (Al. Tzigara-Samurcaş), Un nou articol program – după 71 de ani (I.E. Torouţiu), Bibliografie ultimelor numere: aprilie – iulie 1944, I.E. Torouţiu, colegii de redacţie şi unele probleme ale revistei (Epistole de la Ştefan Cuciureanu – 1911-1986), Epistole de la Alexandru Ionescu, Epistole de la Theodor Al. Munteanu – 1911-1988), Revelatoare epistole ale unor colaboratori din perioada 1939-1944, Restituirea, întîia oară, a unor articole şi evocări, O colaborare de bun augur: I.E. Torouţiu şi Alexandru Ionescu (Eminescu, valoarea dominantă a secolului nostru), O evocare a revistei „Convorbiri literare” (1939-1944) („Convorbiri literare” în ultimii ani – Ştefan Cuciureanu), şi, în final, indice de nume şi facsimile.

Dat fiind caracterul rubricii, ne oprim aici cu această succintă semnalare a unei cărţi (care se adaugă celor care şi-au propus cît mai buna/ corecta cunoaştere a istoriei revistei „Convorbiri literare”) care cuprinde, scrie autorul, multe pagini mai puţin cunoscute sau, cum este, de pildă, cazul unor epistole ale lui I.E. Torouţiu, „în mare parte necunoscute”, care vorbesc despre ani de restrişte din istoria noastră, dar şi despre felul în care au făcut tot ce le-a stat în putinţă membrii redacţiei revistei să publice număr de număr. Încheiem citînd cîteva rînduri din articolul program al lui Torouţiu, partea numită Încrestări pentru viitor: „Mijlocitori cumpătaţi între lumea cititorilor şi parnasul creatorilor, vom apela mereu la intervenţia legilor esteticii pentru apropierea extremelor; fără prejudecăţi, abandonînd simpatii personale şi reprimînd resentimente, ne vom spune cuvîntul onest, fără cuvinte mari, faţă de critica doctă plină de menajamente, coterii şi reciproce îndatoriri, care umflă baloane de eroi spirituali din personagii meschine şi ridicule”.

 

Dumitru C. Moruzi, Scrieri, vol. I – Înstrăinaţii, Pribegi în ţară străină (romane, vol. II – Moartea lui Cain (roman). Nuvele. Memorialistică. Poezie, Studii sociale, studiu introductiv, text îngrijit, note, glosar şi bibliografie de Vasile Ciocanu şi Andrei Hropotinschi, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2014, 596+520 p.

Cu ceva timp în urmă semnalam o restituire a operei unui „exilat în uitare”, în pofida rolului avut în mişcarea unionistă din Moldova de peste Prut, dar şi a operei sale literare, Ion Buzdugan, despre care Eugen Lungu scria că este, pentru cititorul român, „practic un anonim”. În aceeaşi notă începe şi studiul introductiv al acestei ediţii („Dumitru C. Moruzi e aproape necunoscut cititorului nostru”) şi, din nefericire, la fel de adevărat deşi, cel care „s-a stins din viaţă cu patru ani înainte de Unirea de la 1918”, „a făcut operă de iniţiere a românilor în problemele basarabene”, deschizînd, în acelaşi timp, „ochii basarabenilor că dincolo de Prut trăiesc confraţii lor”, cum scriu Vasile Ciocanu şi Andrei Hropotinschi în studiul introductiv care e bine de citit, spre mai buna înţelegere şi a timpului în care a trăit Dumitru C. Moruzi.

Romancier social, memorialist, publicist, folclorist (Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Chişinău 2000, pp. 34-35), despre Dumitru C. Moruzi (născut la 2 iulie 1850 la Iaşi, unde a şi murit, în 1914, în cartierul Tătăraşi; cu studii la Paris) au scris, între alţii, Xenopol, Iorga, Călinescu („D.C. Moruzi îşi romanţează amintirile în stilul lui N. Filimon. Toată valoarea romanului stă în documentaţia asupra vieţii boierilor şi ţăranilor din Basarabia. Alcătuirea unei case boiereşti, la Chişinău şi la ţară, moravurile nobilimii basarabene, ale curţii de la Petersburg, călătoriile în faeton, acestea toate sînt înfăţişate cu un mare pitoresc; vehiculele sînt ca şi portretizate.”)

Primul volum cuprinde două romane, Înstrăinaţii (1910) şi Pribegi în ţară răpită (1912) (îşi subintitula romanele fie studii, fie romane sociale). Volumul al doilea: romanul Moartea lui Cain (1914), Nuvele şi memorialistică, Poezie (Cîntece basarabene), Studii sociale – Ruşii şi românii, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, şi Problema jidovească şi poporul român, şi, în final, note, addenda (cu o serie de texte publicate în „Unirea”, nr. 34, din 19 oct. 194, după moartea lui D.C. Moruzzi) glosar, bibliografie şi cîteva pagini de iconografie.

Apreciat, cum am amintit, în epocă ca scriitor (a fost, pe de altă parte, funcţionar în serviciul mareşalului nobilimii din Soroca, pînă în 1877, translator pentru limba română al Cancelariei diplomatică ruse – calitate în care a ajuns şi pe unele cîmpuri de luptă –, după alte funcţii a fost reprezentant al Comisiei mixte creată la Bucureşti pentru a examina eventuale proteste ale populaţiei româneşti împotriva trupelor ruse care traversau ţara, funcţie în care a rămas pînă la desfiinţarea comisiei, în iulie 1879, administrator de plasă la Constanţa, subprefect la Sulina ş.a.) a fost măcinat de boli (şi-a pierdut auzul, între altele), apăsat şi de lipsa banilor. Aşa se face că Dumitru C. Moruzi a murit sărac, la 9 octombrie 1914, însă a avut funeralii cu mare pompă, fiind înmormîntat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi (pînă acum nu am dat de loc).

Sînt doar cîteva cuvinte, dat fiind specificul rubricii, despre un autor de care cititorul se poate re-apropia şi prin intermediul acestei ediţii îngrijită de Vasile Ciocanu şi Andrei Hropotinschi.

 

Güner Akmolla, Cartea iertării. Document tătar, prefaţă: M. Chelaru, ediţia a III-a, Editura StudIS, Iaşi, 2015,  316 p.; Ce ascunde marea, poezii alese/ saylanma şiirler, cuvînt de început: Emilia Dabu, Editura StudIS, Iaşi, 2015, 84 p.

Ediţia de faţă a Cărţii iertării este, îmi spunea autoarea, încă un „documentar incomplet” al felului în care au trecut tătarii crimeeni din Dobrogea peste o perioadă cumplită care a afectat ţara noastră, adusă de tancurile sovietice.

Autoarea vorbeşte despre arestări, condamnări, prigoana cetăţenilor României, tătari şi români, mai ales din Dobrogea, de către organele represive, la presiunea şi sub teroarea Rusiei sovietice. Despre drama naţională a tătarilor, dorul lor de Crimeea (azi din nou sub stăpînire rusească), legăturile cu Crimeea, despre „procesul Crimeii” ş.a. Este şi un mod de a omagia înaintaşii care şi-au păstrat demnitatea riscîndu-şi vieţile şi, de multe ori, şi siguranţa familiilor lor.

În interviul din „Convorbiri Literare”, nr. 4 (184)/ 2011, Güner Akmolla spunea: „M-am format în cadrul spiritualităţi româneşti, redînd culoarea spiritualităţii tătare crimeene. În familie am avut opt deţinuţi politici…”. Iar în alt interviu: „Procesul Patriei Crimeea are rădăcinile în poeziile marelui Memet Niyazi, în acţiunile marelui mentor Mustegep Ulkusal, şi filonul există, n-a pierit în anchete sau închisori, tătarii din România fiind solidari cu cei din Crimeea atunci cînd au plecat, atunci cînd a intervenit în istoria lor surghiunul din 18 mai 1944, acum cînd este parte din alt stat.”. Sînt pomenite evenimente din anii represiunii, nume (de la, de pildă, medicul Amet Ozenbaşlî, ministru în guvernul condus de primul preşedinte ales democratic, Celebi Gihan, între 13 decembrie 1917 – 26 ianuarie 1918, la o listă lungă de avocaţi, profesori, muncitori, ţărani din Dobrogea), sînt oferite date concrete, citate documente oficiale din care reies anchetarea/ torturarea/ condamnarea unor oameni de la noi, români şi tătari.

Faptul că a ajuns la a treia ediţie a cărţii arată şi stăruinţa de a face cît mai mult posibil spre aducerea aminte a acestor fapte – din România şi Crimeea, din fosta URSS – a felului în care s-au purtat oamenii acestor locuri în faţa opresiunii roşii. În acelaşi timp, aduce la iveală, pe cît posibil, noi aspecte, aminteşte şi alte nume, are poate şi alte abordări ale unor documente. Aminteşte şi realizări ale urmaşilor celor care au plătit cu libertatea/ viaţa. Nu e singura carte în care se referă şi la acei ani. Amintim romanul „Tătarii”, amplă frescă a felului în care, în viziunea autoarei, au trăit şi trăiesc, cu obiceiurile şi felul lor de munci/ vieţui, co-etnicii săi, fie la noi, fie în Crimeea ori pe alte meleaguri.

Într-un fel, şi volumul de versuri e o „prelungire” a acestei cărţi, cuprinzînd poeme ca: Limba maternă, patria mea, Inima-mi bate pînă-n Crimeea, Primul meu drum spre Crimeea, şi altele care duc cititorul mai aproape de lumea tătarilor din Dobrogea şi de oriunde ar fi, ca Sat tătăresc, Cîntec de joc, Aşure, Balada Tekirghiolului ş.a.

Astfel de volume (mai ales Cartea iertării) scrise de martori la unele evenimente au rolul lor. Dincolo de amendamentele care li se pot aduce, de faptul că, probabil, au limite/ sînt perfectibile, astfel de demersuri pot contribui la adăugarea unor nuanţe de veridicitate imaginii noastre despre vremurile la care fac referire.

 

Mihail Ciupercescu, Colaterală umbră, poezii, 134 p., Oglinda apei, poezii, 136 p., Editura Sympoesium, Iaşi, 2015

În 2012, Mihail Ciupercescu a editat, a aceeaşi editură ieşeană, un volum de versuri intitulat Mereu aparenţe în care adunase texte scrise de-a lungul timpului, în ani. Rămăseseră altele, care aveau legătură cu alte idei ale sale, pe care, iată, le-a adunat, alături de texte scrise în ultima vreme, în aceste două volume. În fiecare dintre aceste trei cărţi autorul pare că şi-a „desenat” în cuvinte sufletul, viaţa, trăirile. Are „povestea” sa de spus, şi o aşterne în versuri cînd în stil rimat, cînd în vers alb. Este despre dragoste (cu „bătălii pentru cetatea iubirii”, iubirea ca un „mod de a da şi primi dureri”, dar şi una în care „cu cît dai mai multă fericire, cu atît primeşti”), aşteptări („inima este un ceas care măsoară ritmul aşteptărilor”), sensul vieţii, locul său, ca individ, în această viaţă („de colaterală umbră”, „personaj secund”, dar cu planuri şi drumuri care trebuie urmate), ce şi cum i-a reuşit sau nu, momentele frumoase sau de tristeţe, despre Eminescu, Florii, alienare ş.a. Şi, desigur, despre poezie. Spune autorul: „Poezia bună se savurează/ după arta degustării vinurilor vechi şi fine/ cu toate simţurile aţintite spre inefabil”. Toate acestea vin, poate, şi ca un „tomnatic gînd”, o presiune fără istov a clipelor care curg, mereu mai multe în spate decît înainte („sînt tot mai puţin/ şi sînt solitar”, „va trebui să mă grăbesc/ vremea uitării deja adie”  căci „s-au stins lumini/ s-a risipit căldură” şi vechi prieteni nu mai sînt).

Aşteptăm continuarea zicerii despre sine şi despre înţelegerea sa asupra lumii/ vieţii într-un nou volum, cîndva, semnat de Mihail Ciupercescu, şi încheiem cu un fragment din poemul Din cuzinte: „Dezgrop cuvinte de pămînt/ le scuip din gura amară/ le dau zbor cu vibraţie/ să spună şi să cînte […]/ descopăr adînc în pămînt/ cuvinte ce-mi iau zborul/ prin norii care pătează spaţii/ verticale/ pînă în al nouălea cer// în locul de tăcere al cuvintelor/ mă voi culca eu”.

 

Vasile Larco, Oameni… ca lumea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 196 p.

Despre Vasile Larco, unul dintre cunoscuţii epigramişti ai Iaşului, cu carte de vizită şi la nivel naţional, am mai amintit în rubrica noastră. De data aceasta semnalăm tot un volum de epigrame, de un format mai mic, ceva plecat din A6, menit să încapă cîte două catrene pe pagină. Cartea reuneşte, scrie Vasile Larco, „epigrame, analecte” (unele dintre ele publicate şi cu alte ocazii), sub semnul unui moto-subtitlu – „Zi-i lume şi te mîntuie”, şi a unei bucurii mărturisite a autorului: „Cu tot respectul cuvenit/ Vă dăruiesc acest volum/ Şi sînt extrem de fericit/ Că nu s-a editat postum”.

Nu strică să ne (re)amintim cît de des putem că umorul, epigrama (un gen nu chiar atît de uşor de scris precum ar putea să pară uneori) nu doar că descreţesc frunţile, dar dau şi o stare de bine. Şi de aceea de cîte ori avem prilejul, semnalăm cărţile confraţilor umorişti/ epigramişti, nu doar membri ai Academiei Libere „Păstorel”. Acum însă încheiem cu două texte din acest volum al lui Vasile Larco: Greşeală şi spovedanie; „O, Doamne, mor, îmi vine rîndul,/ Nu mai rezist, mă prind suspine,/ Mă iartă/ am greşit cu gîndul…/ Gîndul c-o să trăiesc mai bine!”; Remarcă poetică „Poetul are un statut,/ Statornicit de-o veşnicie;/ El scrie cînd nu-i cunoscut/ Şi-i cunoscut cînd nu mai scrie.”

Revista indexata EBSCO