Oct 17, 2015

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – O întîlnire miraculoasă

Pe 1 iulie 1951 se năştea Dragoş Pâslaru, cel care – înainte de a fi un activ susţinător al libertăţii printr-o serie de acţiuni civice în 1989-1990, iar apoi un căutător al isihiei în cîteva mănăstiri şi schituri din vîrf de munte – avea să fie un remarcabil actor de teatru şi film. Memoria afectivă (fără ajutorul imdb-ului sau al altor site-uri cu informaţii biografice) reţine: Fraţii Karamazov, Cum vă place, …au pus cătuşe florilor (din teatru), Patima fără sfîrşit, Ciuta, Trandafirul şi coroana, Don Carlos, Domnişoara Christina(teatru TV), O lacrimă de fată, Angela merge mai departe, Concurs, Secvenţe, Ochi de urs, Întoarcerea din iad, Singur de cart, Pruncul, petrolul şi ardelenii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Piciu, Umbrele soarelui, Drumeţ în calea lupilor, Şobolanii roşii, Balanţa, O vară de neuitat, Femeia în roşu, Fii cu ochii pe fericire (film).

Întîlnirea mea cu actorul Dragoş Pâslaru în 1993, în holul UVT (Universitatea de Vest din Timişoara), a fost una providenţială. Ştiu, „providenţial” este deja clasat în rîndul termenilor demonetizaţi. Pentru mine însă, prilejul de a-i fi în preajmă – o dată, de două ori, de nenumărate ori în cei 21 de ani de cînd l-am cunoscut personal – avea să se transforme (încă de la prima întîlnire) în lungi conversaţii (unele chiar în contradictoriu) cu bătaie lungă. Miza nu era un film sau altul, o carte sau alta, o muzică sau alta, ci felul în care un film, o carte sau o muzică îţi strecoară în suflet dorul după desăvîrşire. Sau, într-un limbaj tarkovskian, o anume nostalgie care nu trebuie confundată cu melancolia. Aşa stînd lucrurile, am discutat pe larg despre filmele lui Andrei Tarkovski, Tenghiz Abulzdze, Serghei Paradjanov, Andrei Koncealovski, Nikita Mihalkov, dar şi despre filme de Akira Kurosawa, KenjiMizoguchi, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Luis Bunuel, Jiri Menzel, Milos Forman, Emir Kusturica, Kristof Zanussi, Andrei Wajda, Robert Bresson, Francis Ford Coppolla, Sydney Pollack, Victor Iliu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Manole Marcus, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu,Cristian Mungiu, Cristi Puiu,HannoHoefer,Constantin Popescu jr., Radu Jude. Mai recent, despre 4 luni, 3 săptămîni şi  zile, Zapping, După dealuri, O umbră de nor, Leviatan, Ida, Somn de iarnă.Despre cărţile lui Dostoievski, Gogol, Pavel Florenski, Alexander Soljeniţîn sau Cinghiz Aitmatov. Despre poezia lui Ioan Alexandru şi – mai ales – despre Nicolae Steinhardt. Despre importanţa de a rămîne în „starea de graţie”, de a nu te metamorfoza sinucigaş (asemenea Învăţătorului din Călăuza) în Mistreţ.Despre, în fine, semnificaţia replicii din finalul Căinţei (de Tenghiz Abuladze): „Ce drum e acela dacă nu duce la biserică?” şi despre asumarea opţiunii noastre atunci cînd ne încumetăm să-i dăm un răspuns.

Am discutat despre toate acestea şi despre încă altele cu cel care a fost, pe rînd, actorul Dragoş Pâslaru, fratele Vasile, monahul Valerian şi – acum – ieromonahul Valerian. Şi cred că – din cer, de undeva –ne-au vegheat îndreptărilecineastului nepereche Andrei Tarkovski, cel care a înţeles – mai bine ca oricine altcineva – să aducă icoana pe ecran.Însă nu plasticizant şi din raţiuni decorative, artizanale, ci revelatoriu, transfigurator. (Chiar dacă pentru majoritatea privitorilor filmelor sale recuzita folosită nu mai are nicio relevanţă în babilonia vremurilor de acum, iar un film ca Andrei Rubliov e doar un film istoric despre „un ev întunecat”, Solaris şi Călăuza sunt doar nişte – mai mult sau mai puţin plictisitoare – poveşti S.F. ş.a.m.d.) Ce anume am desluşit din toate convorbirile noastre? Nevoia de a înţelege cum se cuvine întrebarea (desigur, retorică) din ultima secvenţă a sus-pomenitului film de Abuladze. Nevoia de a deosebi ceea ce este esenţial (şi, cu adevărat, dătător de viaţă) de ceea ce e doar înşelare (şi destrămare).În fine, lucrul cel mai greu de înţeles şi desluşit, cel mai anevoios (dar nu cu neputinţă) de pus în practică: starea de împreună-rugăciune, devenirea întru fiinţă, înomenirea prin firescul raportării la cele văzute şi nevăzute. Pe scurt: îmbisericirea minţii, într-o vreme a cernerii, a schimbărilor radicale de paradigme, a tuturor libertăţilor şi drepturilor omeneşti posibile şi imposibile.Adică punerea pe cale şi venirea în fire.De aceea şi spun că întîlnirea noastră a fost providenţială.

Revista indexata EBSCO