Oct 17, 2015

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – O mare directoare!

Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc

Motto: Si non e vero…

 

Deceniul nouă. Mă duc la doamna Elena Deleanu în birou, la Teatrul Giuleşti, să-i propun un spectacol. E un spectacol ciudat, de gaguri. Aprobă, glacial; mă fascinează mereu la ea turbanul, de care nu se dezlipeşte. Şi machiajul cam apăsat.

Apoi, culmea, a parodiat-o pe Cleopatra Melidoneanu, interpretînd o romanţă, la tv! (să nu crezi! Sobra manageră a Giuleştiului, parodiind o agreabilă solistă de operetă! Hm!… ).

Montarea mea nu iese, pînă la urmă, din motive… topografic/ familiale (nu vreau să le dezvolt aici, de ruşine; dar recunosc că la 152 de spectacole terminate, am avut şi trei,…  neisprăvite).

Recunosc, m-a fascinat această femeie, autodidactă, dar de-o maximă prestanţă, cu alură de Sfinx şi comportament de Margaret Thatcher. A fost, puţini ştiu, cea mai longevivă directoare de teatru din România! (cam 40 de ani). A egalat-o, cred, Margareta Niculescu, la Teatrul Ţăndărică.

O activistă de partid, fără bacalaureat, a condus un teatru din Bucureşti atîta vreme, obţinînd mari succese naţionale şi internaţionale, în timp ce ilustrul Amza Pellea a clacat, după doar un an, la cîrma Naţionalului din Craiova. Să nu mai vorbim de alt autodidact de geniu, Caragiale… (nici el n-a rezistat mai mult de un an, ca director!).

Altă amintire, anterioară: stînd la ea la birou, la o cafea, îmi spune că are grijă ca actorii ei să nu coboare ştacheta, făcînd concesii publicului. Eu o contrazic, amintindu-i că-n Noaptea încurcăturilor se spune versul „dacă-i rău, să-l borîm!” (referitor la vin). Albindu-se şi mai tare, doamna Deleanu replică, cu ton peremptoriu: „Nu s-au pronunţat aceste cuvinte pe scena teatrului meu!”. N-am de lucru şi o contrazic: „Ba da, doamnă! Am fost în sală!”.

Sună la scenă şi-l întreabă pe Mircea Dumitru, unul dintre actorii care cîntau acele versuri, în spectacol: „Cum sunau versurile cîntecului cu vinul, din Noaptea…?” Histrionul, naiv, le reproduce. Doamna îi spune, cu ton morbid: „Da! Am pierdut pariul!” – şi-i închide.

Nu ştiu ce-a urmat, dar peste ani, prin 1990, amicul şi colegul meu Tudor Mărăscu (am încercat să facem, împreună, Teatrul & revista Scorpion) un om minunat, mi-a reproşat de vreo trei ori că i-am băgat în cap prostii, cîndva, doamnei Deleanu! Nu cred c-avea dreptate: am vrut să-i dau peste nas, elegant, fiindcă prea vorbea în verdicte, uneori…

O altă problemă: ce s-a ales de Teatrul Giuleşti? Era, după refacere, cea mai modernă sală a Capitalei! Era un confort indiscutabil să stai la un spectacol aici! Nu uit Măsură pentru măsură (genial!), Meşterul Manole (idem), Năpasta, Woyzeck, Descăpăţînarea ş.a. Şi nu uit, deşi eram doar elev, cînd s-au ţinut la Giuleşti spectacole în cadrul unui festival internaţional: atunci am văzut Omul cel bun al lui Şerban, de la Piatra, şi atunci am privit-o, de la un metru distanţă, pe legendara Elen Stewart…

E bine să ne reamintim de ea, de minunata doamnă Elena Deleanu, cu respect şi recunoştinţă…

Revista indexata EBSCO