Oct 17, 2015

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Un amărît de garderobier

Orgoliile în teatru sînt imense. Să te ferească Sfîntul să ai a face cu un actor care are cît de cît succes la public, cu o actriţă care a jucat-o pe Ofelia, cu un regizor care a luat un premiu de creaţie oricît de mic – tu care nu eşti decît un amărît de garderobier, sau de sufleor, sau de altceva dintre meseriile umile aferente scenei; fereşte-te să-ţi spui părerea despre un spectacol sau despre jocul unui / unei actor / actriţe dacă această părere nu e extraordinar de favorabilă. Nu cumva să ai vreo rezervă, nu cumva să schiţezi vreun gest de dezaprobare, nu cumva să nu le adresezi entuziaste felicitări cînd dumnealor, maeştrii, se întorc de pe scenă în culise ca să el schimbi tu mantia sau rochia sau lavaliera. Dacă – Doamne, fereşte! – nu ţii seamă de aceste reguli şi scapi păsărica, ai încurcat-o, poţi să te muţi din respectivul teatru. Am cunoscut asemenea cazuri, unul este chiar destul de recent.

Dar nu despre asemenea întîmplare vreau să scriu, ci despre faptul că, de multe ori – cazuri sînt numeroase, cum vom vedea îndată – printre umilii scenei se află virtuale celebrităţi, oameni care primesc să facă muncile mărunte numai pentru a fi acolo, în inima teatrului, cu dorinţa şi cu speranţa c ă acolo îşi vor putea împlini visul, idealul. Cîte umilinţe vor fi îndurat Eminescu şi Caragiale în anii de tinereţe, cînd au fost sufleori şi copişti de role? Cîţi dintre actorii care evoluau atunci pe scenele româneşti bănuiau măcar că din cuşca sufleorului îi ajută – cu moderaţie şi umilinţă – nişte viitoare genii ale poeziei şi teatrului? Şi cîţi îi vor fi jignit – fie şi numai prin superioritatea şi aroganţa privirii! Dar pe Paul Gusty – regizorul de mare autoritate, realizator de mari spectacole şi formator de regizori şi actori, personalitate care a marcat viaţa teatrală bucureşteană mai mult de o jumătate de secol – cîţi îl vor fi umilit în anii tinereţii lui, cînd a fost sufleor, copist de role, băiat bun la toate (chiar şi vizitiu la nevoie)!

Exemple asemănătoare se găsesc peste tot, chiar şi la… case mai mari. În Franţa, de pildă, la „Vieux Colombier” (teatru înfiinţat de Jacques Copeau în 1913), ştiţi cine se afla în cuşca sufleorului, ajutîndu-i pe celebrii Louis Jouvet şi Charles Dullin să-şi spună corect replicile din comedia lui Molière L’Amour médecin? Dacă n-aş avea un dispreţ total faţă de sintagma nimeni altul decît, aş zice: nimeni altul decît Georges Duhamel, viitorul membru al Academiei Franceze (1935), romancierul, poetul şi eseistul de mare valoare şi prestigiu. Dar amărîtul de garderobier ştiţi cine era, adică cine îi ajuta pe Jouvet şi Dullin să se îmbrace / dezbrace, cine le peria hainele şi încălţămintea. Greu de crezut, dar era, în persoană, Roger Martin du Gard, viitorul laureat al Premiului Nobel (1937), romancier şi dramaturg.

Nu ştiu cum va evolua şi cît de mare regizor va ajunge tînărul de la cazul căruia am pornit să scriu aceste rînduri. Deocamdată el este un foarte – dar foarte! – promiţător creator de spectacole. Nu cred că şi-a uitat cu totul meseria de garderobier din care a fost dat afară pentru că obişnuia să-şi spună părerea despre spectacolele nereuşite ale unor regizori-maeştri sau despre evoluţiile chinuite ale unor actori – şi ei tot maeştri, desigur. Cred însă că el, regizorul promiţător de azi şi maestrul de mîine, nu-i va privi niciodată cu dispreţ, cu superioritate, şi nu-i va umili pe slujitorii mărunţi ai scenei şi că îşi va aduce mereu aminte de o zicală celebră – aceea cu bastonul de mareşal din raniţa oricărui soldat.

Revista indexata EBSCO