Oct 17, 2015

Posted by in MOZAIC

Episcop AMBROZIE – Mărturisire

Înaltpreasfinţiile Voastre, Înaltpreasfinţite Părinte Meletie, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi al Bucovinei de Nord, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Irinej, Preasfinţite Părinte şi Frate Mihail Longhin Jar, preacuvioase părinte stareţ Melchisedec, preacuvioşi părinţi stareţi şi egumeni, preacuvioase maici stareţe, cuvioase măicuţe, preacucerniciile voastre, preacucernici şi cuvioşi părinţi, iubit popor al lui Dumnezeu:

Hristos este în mijlocul nostru!

 

S-au împlinit unsprezece ani de când, în 2004, la împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la mutarea la veşnicele lăcaşuri, a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare, care S-au adăugat în ceata sfinţilor lui Dumnezeu, obştea Voievodalei Mănăstire a Putnei a trăit unul dintre cele mai înălţătoare momente duhovniceşti. Căci slujind atunci slujba Privegherii, la proclamarea canonizării Sfântului Voievod, din două zile ale lunii iulie, la ceas de Vecernii, îmi amintesc – de parcă a fost ieri – de tinerii din ligile studenţilor creştini-ortodocşi, ca de altfel toţi tinerii din ţară, care au venit aici, îmbrăcaţi în costume româneşti, tradiţionale, purtând drapelul românesc, aflându-se în procesiune de zile pe la ctitoriile ştefaniene, înălţate în cei peste 47 de ani de vieţuire.

 

Un paradox: moartea şi sfinţenia

Este greu să vorbim astăzi, în această sfântă şi de Dumnezeu păzită ctitorie, la Adormirea Maicii Domnului, chiar dacă este Praznicul Împărătesc al Celei care „întru adormirea Sa nu ne lasă pe noi”. Avem aici, deasupra Sfântului Prestol, o preafrumoasă icoană al Maicii Domnului, un epitaf al punerii Sale în mormântul din Ghetsimani, din apropierea Muntelui Măslinilor, unde adeseori Fiul ei obişnuia să se roage în singurătate; acolo unde a plâns cetatea Ierusalimului, rostind profeticele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime care ucizi pe proorocii, şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori n-am vrut să adun pe fiii tăi precum cloşca îşi adună puii, dar tu n-ai vrut. Şi vor veni zile când duşmanii tăi te vor împrejura şi vor săpa şanţ, şi te vor distruge şi nu va rămâne pe tine piatră pe piatră” (Matei, 23, 37 – 38). Aici, la mormântul Ei, şi-au aflat întărirea credinţei Apostolii Mântuitorului, căci aici, deschizându-l şi neaflând preacurat trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfântul patriarh Iuvenalie al Ierusalimului, a dat mărturie despre ridicarea sa la Ceruri, cu trupul; din aceasta s-au adăpat duhovniceşte toţi ierarhii şi teologhisitorii Ortodoxiei, precum şi toţi binecredincioşii voievozi. Această imagine a Preacuratei Fecioare Maria s-a păstrat în toate bisericile vechi după cum o regăsim, bunăoară, la bisericile din Cipru, la vechile bazilici din Constantinopole, din vechiul Bizanţ, dar le aflăm şi aici, în Ţara aceasta apostolică, numită pe bunădreptate Grădina Maicii Domnului. Aceste icoane sfinte ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, le găsim şi în sfintele noastre mănăstiri şi biserici. De aceea, în mărturisirea de credinţă a Bisericii, după evlavia poporului, s-a numit Teotokos, adică Născătoare de Dumnezeu şi Platytera, adică Cea mai presus decât Cerurile. Ei bine, când s-au desfăcut mormântul de la Ghetsimani n-au mai găsit acolo pe Maica Vieţii, pentru că, aşa cum ne spune Troparul praznicului de astăzi: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile Tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”. Căci, ne întrebăm, cum oare ar fi putut să fie cuprinsă de moarte şi de stricăciune Ea, Cea întru totul curată şi preasfântă, Ea, Cea care a fost înălţată la cer de către însuşi Fiul Preaiubit, după cum iarăşi vedem în această prea frumoasă icoană a epitafului Adormirii Maicii Domnului? Este o zi sfântă, de mare sărbătoare, iubiţi credincioşi şi credincioase şi dreptmăritori creştini.

 

 

O sinteză: sfinţenia şi teritoriul

În această ţară binecuvântată, născută din Sfânta Evanghelie, după cum bine grăia Mihail Eminescu, poetul neamului nostru, nu sunt doar mănăstiri cu icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, care de multe ori plâng pentru păcatele noastre. Aceasta este însăşi ţara sfinţilor, care s-au nevoit încă din primele veacuri, din zorii creştinătăţii şi care, participând la Sfintele Sinoade Ecumenice, şi-au adus aportul, teologhisind, aşa după cum au fost, bunăoară, Teotim, sfântul episcop al Tomisului, Sfântul Gherman din Dobrogea, Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie cel Smerit, precum şi rugătorii care s-au nevoit în bisericuţele din cretă de la Murfatlar, Basarabii de astăzi. Pe pereţii acestora se păstrează încă scrijeliri de rugăciuni şi însemne de cruci sfinte. Aşadar, ce-am mai putea să zicem noi astăzi, „având atâta nor de mărturii” (Evrei 12, 1), când, în Ţara Voievozilor, în dulcea şi frumoasa Bucovină, găsindu-ne la umbra celei mai măreţe ctitorii ştefaniene, alături de Sfânta Monastire a Neamţului, cu celelalte patruzeci şi două de biserici şi mănăstiri, de lăcaşuri sfinte, despre care pricesnele româneşti grăiesc cum că pe vremuri, strămoşii noştri ridicau altare şi, în zilele de sărbătoare, pe iconostase, aduceau busuioc. Aşa spun cântările izvorâte din evlavia poporului român, pe care îl iubim, pe care îl formaţi domniile voastre şi în faţa căruia ne înclinăm. Voievodul nostru, iubitor de neam şi de ţară, denigrat chiar şi astăzi încă, de către mulţi, primea în vremea sa laudele şi cinstirea Papei Sixtus al IV-lea, care îl numea Athleta Christi, adică Atletul lui Hristos. Imperatorii din vremea aceea îl venerau zicând: „dacă această poartă a creştinătăţii, Moldova, va cădea, atunci întreaga lume a creştinătăţii se va primejdui. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, moştenind încă obiceiurile Bizanţului, venea la domnie, potrivit cronicarilor moldoveni, în anul milei Domnului 1457, şi luându-şi ca soaţă o prinţesă de la Kiev, a cneazului Semen, făcând căsătorie de alianţă. N-au trăit împreună decât câţiva ani, dar au zămislit prunci. S-a căsătorit, apoi, cu o altă prinţesă, bizantină, anume Maria de Mangop, cu care a trăit patru ani. În timpul acesta, prinţesa din Mangop, în chiliile mănăstirii de la Putna, ţesea renumita broderie ce se cheamă până astăzi Epitaful sau giulgiul de îngropăciune al Mariei de Mangop, care-i una dintre cele mai preţuite broderii medievale din Ţara Moldovei şi nu numai. Şi-a ţesut cu lacrimi acest epitaf, pe care călugării sfintei monastiri l-au ţinut aici ca pe un odor de mare preţ, indiferent de vremuri şi de stăpâniri, indiferent de cei care vremelnic au încercat să supună această parte de ţară, binecuvântată cu mănăstiri şi biserici. Pre acest preasfânt odor călugării n-au vrut să se scoaţă din aşezământul sfânt al Putnei, înţelegând că el înseamnă foarte mult, că el este pecetea dăinuirii noastre; că este una dintre cele mai vechi podoabe, care învederează cine a fost Ştefan cel Mare şi de ce a fost crezut ca Binecredincios şi Sfânt. Iară după patru ani, Maria de Mangop s-a săvârşit în pace şi a fost înmormântată aci, la Putna, alături de soţul şi domnul dumisale. Iară după aceea la leatu’ 1473, Măritul Voievod Ştefan cel Mare trecea în Ţara Românească, pentru a înlătura neorânduielile lui Radu cel Frumos, şi o lua drept chezaşă pe mama acestuia, pe doamna Despina, şi pe fiica ei, Maria Voichiţa, carele, mai pre urmă îi va deveni cea de-a treia soaţă şi i-l va dărui pe Bogdan al III-lea – Domn al Ţării Moldovei ca şi pe cele două preafrumoase fiice. Ce rostire, dară, am mai putea face încă, dacă zărim temeluirile din vremea domniei sale, adică aceea în care voievodul ce a stăpânit peste neamul moldovenilor, patruzeci şi şapte de ani buni şi bine întocmiţi, a durat încă un „sărindar de biserici”, şi-şi doarme somnul de veci în această ctitorie – falnica mănăstire Putna. Ce-am mai putea dzice iarăşi despre ctitoriile înaintaşilor săi, precum cele ale lui Alexandru cel Bun care şi-a înveşnicit părinţii la sfânta monastire Bistriţa, pe Anastasia şi pe Roman, alături de Alexandrel şi de ceilalţi scoborâtori din neamul Muşatinilor? Şi iarăşi, Ce am putea grăi astăzi despre bătrâna şi însemnata monastire Bogdana, cu ale ei străvechi morminte de ighemoni, din stirpea Întâiului Bogdan din Ţara Maramureşului descălecător şi al Moldovei întemeietor?

Un dat: teritoriul şi conştiinţa

Prin urmare, astăzi s-ar cădea să facem o lecţie de istorie, scurtă dar plină de învăţăminte, de suflet folositoare şi pentru conştiinţa noastră, naţională, într-o vreme în care copiii, în şcoli, învaţă după manuale alternative. Ne întrebăm retoric şi, probabil că şi dumneavoastră vă întrebaţi, pentru că aici, în faţa noastră, noi, clericii, avem un număr impresionant de acatiste şi de rugăciuni în care domniile voastre vi-i pomeniţi atât pe cei vii, cât şi pe cei răposaţi, mulţi dintre ei adevăraţi mărturisitori în perioada pribegiei comuniste. Ce am putea să spunem astăzi despre „manualele alternative” care sunt o alternativă la ce? La ce anume? La o altfel de istorie, mistificată, falsificată? Odinioară, Ştefan cel Mare avea relaţii diplomatice cu toate ţările şi, în acelaşi timp, cu mult curaj, se lupta şi cu polonii, şi cu ungurii, şi cu tătarii, şi cu Înalta Poartă, la Podul Înalt, la Vaslui, în 1475, apoi la Războieni – Valea Albă… Ce am putea să spunem noi astăzi despre un voievod pe care unii, „neiubitori de neam şi de ţară”, l-au discreditat, într-o vreme în care vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, care a fost o bună bucată de vreme Mitropolit aici, în această parte de ţară a Moldovei şi Bucovinei şi care a restaurat Casa Domnească? Este bine să ştiţi, cei care iubiţi încă istoria acestui neam românesc, cultura sa, că poemul Epigonii într-o zi ca aceasta s-a scris. Şi tot într-o zi, ca aceasta, era tăiat Vodă Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti. Este bine să cunoaşteţi că Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), prăznuit în 26 ale lunii septembrie, era primit la Constantinopol ca un prinţ al păcii şi ca un adevărat Imperator bizantin de către însuşi Sultanul. Bizantinii nu au dispărut în 1453, nu toţi romeii au fost ucişi pe lespezile Sfintei Sofia. Vlăstarele cele mai alese ale nobilimii bizantine s-au răspândit în întregul spaţiu balcanic şi nu numai, ducând şi păstrând moştenirea Oraşului lui Constantin. Potrivit uzanţelor vremii, urmaşii Comnenilor, ai Paleologilor, ai Cantacuzinilor, mai târziu, au înfăptuit căsătorii de alianţă, illo tempore ocheroe chino, cum spun latinii şi deopotrivă grecii. Aşa au fost vremurile şi Sfântul Voievod spunea: „Doamne, numai tu ştii ce a fost în inima mea”. Puţini mai cunosc astăzi versurile din Muma lui Ştefan cel Mare a lui Dimitrie Bolintineanu, şi mai puţini îşi mai amintesc de monumentala piesă Apus de Soare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Ce popor şi ce voievozi am avut noi!? L-am avut pe Mircea cel Bătrân, domn până la Marea cea Mare, stăpânitor al Durostorului şi al Silistrei de astăzi, pământ românesc cândva. „Ce domnitor şi iubitor de neam şi de ţară”, dacă ar fi să folosim limbajul, litania şi glasul lui Mihail Sadoveanu.

 

O cauză: conştiinţa şi unitatea

Astăzi au venit fraţii de la Cernăuţi, Înaltpreasfinţitul Părintele Mitropolit Meletie şi Înaltpreasfinţitul Părintele Arhiepiscop Irineu, ca să ne arate că şi ei îl iubesc pe Ştefan cel Mare; că Ştefan cel Mare a ctitorit atât de mult în cetăţile de apărare din nord dar mai ales din sudul ţării, de la gurile Dunării, la Cetatea Albă, la Chilia şi Soroca

Ce am putea să spunem astăzi, când ne ruşinăm cu istoria neamului nostru, un popor brav, un popor demn, un popor care a dăinuit şi care va dăinui în istorie? Am putea astăzi, oare, să vorbim despre Ştefan cel Mare, despre smerenia lui, despre încercarea răbdării la care îl supunea duhovnicul său, Sfântul Daniil Sihastru? Înaintea uşii chiliei părintelui său duhovnicesc, domnitorul devenea ucenic şi, în bună rânduială, îi cerea sfatul. În copilăria noastră, aşa ţineam minte istoria neamului, prin poeziile scrise de marii noştri poeţi şi recitate de profesori, de „dascăli de cuget şi de simţire românească”, aşa cum îi numea de altfel vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului, dr. Antonie Plămădeală, şi el un bun basarabean şi un român adevărat (sic!)! Cum ne cutremuram de vocea aspră şi de neînduplecarea „mumei” lui Ştefan cel Mare, din versurile inspirate ale lui Bolintineanu: „Du-te la oştire, /Pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul /Încoronat cu flori”.

Desigur că noi, ca şi copii ne întrebam, ce mamă poate să fie aceea care să nu-l primească, sărăcuţul, rănit fiind? Şi ne făceam poveştile noastre şi ne imaginam, şi vedeam că şi cu noi se aplică regula… Căci, atunci când făceam prostioare, copiii fiind, nu ne spunea „Du-te la oştire, pentru ţară mori”, dar nu prea mai intrai în casă până când nu băteai nişte metanii, până când nu te duceai la părintele să te spovedească, până când nu făceai pocăinţa „vameşului”. Aşa a fost pe vremea lui Ştefan cel Mare! Cum am putea să prindem noi, oare, o istorie de patruzeci şi şapte de ani în „cuvinte potrivite”[1]? Au încercat să scrie meşteşugit unii şi alţii despre Ştefan cel Mare şi au rezultat, vorba poetului, „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. El însă, Domnul şi Atletul lui Hristos doar atât a spus: „Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea”. Profesorii mari, adevăraţii istorici, academicienii şi, într-un fel sau altul, „oameni de cuget şi simţire românească”, cum spuneam, au scris despre Ştefan cel Mare. Eu mă înclin în faţa profesorilor care sunt aici, a decanului Facultăţii de Teologie de la Iaşi, al cărei Doctor honoris causa este Întâistătătorul Bisericii Noastre – Preafericitul Patriarh Daniel. Eu în faţa dumneavoastră, a moldovenilor şi, cu precădere, a bucovinenilor, n-aş avea ce să spun când vă văd în aceste straie frumoase, româneşti şi mă bucur că există, în sfârşit, o zi a iei şi a portului românesc. Mă bucur să văd că toţi tinerii care le-au purtat acum unsprezece ani – poate că nu este întâmplătoare această cifră, dac-ar fi să ne gândim la expresia „în cel de-al unsprezecelea ceas” – au venit astăzi însoţiţi de pruncii lor, la fel de frumos îmbrăcaţi tradiţional. Au trecut unsprezece ani de la o jumătate de mileniu, de când s-a mutat la cele veşnice Sfântul Voievod. Şi ştiţi dumneavoastră că acei copii, şefi de promoţie, mulţi dintre ei absolvenţi ai altor facultăţi decât Teologia, şefi la ASCOR, la ligile studenţeşti, ortodoxe, s-au călugărit sau s-au au primit taina preoţiei, slujind în cetate şi fiind îndrumaţi de preoţi mărturisitori precum Părintele Constantin Voicescu şi Părintele Nicolae Bordaşiu. Unii dintre ei sunt călugări astăzi; la Putna, la mănăstirea Comana, din episcopia de unde venim noi, de la Călugărenii lui Mihai Vodă-Viteazul, la Sfintele Mănăstiri Oaşa sau Nera, iar alţii preoţi destoinici la parohii. Cei mai mulţi, însă, au rămas în lume mărturisitori, precum profesorul Virgiliu Gheorghe (Vlăiescu). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că acei copii, pe de o parte foarte bine pregătiţi la nivel academic, excepţionali unii dintre ei, au ales să urmeze calea cea grea a vieţii în Hristos, în buna tradiţie a monahismului românesc, ctitorit şi statornicit în mănăstirile Ţării. Trebuie să mai ştiţi domniile voastre şi frăţiile voastre, toţi cei care ne aud prin intermediul Radioului naţional, Radio România Actualităţi, Antena Satelor, Radio Cultural sau prin intermediul tehnologiei de ultimă oră, să ştiţi fraţilor că românii plecaţi departe sunt veniţi nu în vacanţă, ci cu dor şi cu drag după fraţi, după părinţi şi, din nefericire, şi după copii şi după nepoţi pe care i-au lăsat acasă; ne ascultă şi vin la mănăstiri să se închine, să se reculeagă şi să reînnoade firul acesta al comuniunii, al spiritului de neam şi de ţară, sentimente care par astăzi, probabil greşit percepute de unii dintre noi, ca fiind oarecum desuete sau anacronice.

Dacă ar fi să facem astăzi o lecţie de istorie, atunci să vorbim despre „o istorie sinceră a poporului român”, preluând titlul cărţii academicianului vrednic de pomenire Florin Constantiniu; dacă ar fi să vorbim astăzi despre mitropoliţii care au pătimit, despre Tit Simedrea, plămădit şi născut la Ghimpaţi, de pe Vlaşca, de unde venim noi; el este cel care a fost primul vicar al lui Miron Cristea, întâiul patriarh al României şi, mai apoi, mitropolit al Cernăuţilor. Ar trebui să vorbim astăzi, căci a sosit vremea, despre Mitropolitul Visarion Puiu, şi el arhipăstor al Cernăuţilor, predecesori vrednici ai Înaltpreasfinţiilor lor, acolo unde s-au format cei mai mari dascăli ai teologiei româneşti, între care străluceşte Părintele Dumitru Stăniloae. Să vorbim despre cei cinci ani ai lui Visarion Puiu, din 1935-1940, când a ctitorit Centrul mitropolitan de la Cernăuţi, şi încă alte ctitorii, care până astăzi, în ciuda vicisitudinilor vremii şi ale stăpânirilor, şi ele vremelnice, sunt încă vii în memoria românilor de acolo şi de aici; se cuvine să o spunem astăzi, la sfântă zi de prăznuire, la Sfânta şi Voievodala Mănăstire Putna – „Mănăstire a Mănăstirilor”, cu toată tăria şi responsabilitatea că a murit în pribegie, condamnat la moarte, cu dorul de neam şi ţară (sic!). S-ar cuveni să vorbim astăzi şi despre Doina şi Aldea Teodorovici, cu a lor doină, ca şi despre Grigore Vieru, cu minunata sa poezie despre limbă: În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ / Ci doar în limba ta/ Durerea să o mângâi,/ Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt… . Sau despre cine altcineva aţi dori dumneavoastră să vorbim? Poate despre sfinţii închisorilor, care au fost condamnaţi zilele trecute, printr-o lege nedreaptă, după ani şi zeci de ani de temniţă grea şi de reeducare la Piteşti, de temniţă cruntă la Aiud, în Balta Brăilei, la tăiat de stuf. Despre ce să mai vorbim astăzi? Că din Sfânta Rusie, în vremea lui Dimitrie Cantemir, principe moldav, venea Petru cel Mare şi se ospăta cu boierii moldavi, că se făceau alianţe împotriva otomanilor şi că oştile lui Constantin Brâncoveanu, pe care-l comemorăm astăzi, pentru că de ziua lui de naştere a fost decapitat, în urmă cu 301 de ani. Să vorbim astăzi despre oştile trădătorilor, dinspre mamă, ale lui Toma Cantacuzino, care, la 1711, după popasul între dealurile de la Valea Călugărească, treceau la Stănileşti, pe Prut şi se aliau cu trupele lui Dimitrie Cantemir şi cu cele ale Ţarului Petru cel Mare şi erau înfrânţi toţi trei sau toate trei; că s-a refugiat Dimitrie Cantemir într-o gubernie a Rusiei, unde murea în 1723, iar osemintele sale fiind aduse ulterior în ctitoria lui Vasile Lupu, a Sfinţilor Trei Ierarhi. Să vorbim despre Brâncoveanu, care a avut întotdeauna ca model pe Alexandru cel Bun, pe Neagoe Basarab, prinţul păcii, cel care în 26 de ani de domnie n-a făcut război cu nimeni, decât războaie de apărare. De la acesta din urmă ne-au rămas Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care nu este doar un manual de artă şi de strategie militară, ci este un manual isihast, care a inspirat pe împăraţii lumii din vremea aceea să-l compileze, să-l plagieze, că tot se poartă astăzi plagiatul, de orice natură ar fi el.

 

O evidenţă: unitatea şi filoxenia

Ce să vă mai spunem astăzi? Că au venit străini în ţara noastră, din Iviria sau Georgia, aduşi de Brâncoveanu, adică Sfântul Antim Ivireanul, şi că au făcut cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai literară limbă românească. Că am avut pe Sfântul Paisie Velicicovschi care ne-a luminat vieţile prin traducerea şi copierea Filocaliei în centrele de la Mănăstirile Dragomirna, Neamţ sau Secu? Că ucenicii lui, până astăzi, au ctitorit? Că am avut din toate timpurile şi din toate locurile, până la un moment al istoriei, când a fost răpită o parte din ţară, relaţii, nu bune, ci foarte bune, gestionate nu din raţiuni diplomatice ci din perspectiva legii nescrise a frăţietăţii şi a ospeţiei, cu cnejii şi cu ţarii ruşi. La aceştia se duceau stareţii mănăstirilor, fiind găzduiţi în palatele de la Sankt Petersburg, de la Kiev, de la Moscova şi erau ajutaţi. Şi Rusia şi Ţările Române aveau conştiinţa că sunt continuatoare ale moştenirii bizantine. Chiar şi emblemele lor, vulturul bicefal al ruşilor sau cel al Cantacuzinilor ne trimit către rădăcini evident bizantine. Ce ne-a unit şi ce ne-a despărţit? Ne-au dezbinat străinii, dar au respectat întotdeauna toposul şi etosul românesc. Ne dezbină astăzi străinii, pentru că nu mai avem oameni de conştiinţă şi de demnitate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste faţă de poporul din care au zămislit. O să oferim celor doi episcopi de la Cernăuţi, din Bucovina de Nord, atât Înaltpreasfinţitului Meletie cât şi Înaltpreasfinţitului Irineu, cămăşile pe care le purtaţi dumneavoastră, în dulcea Bucovină. Căci acolo tot Bucovina este! Că este denumită de Nord, denumită într-un fel sau altul, în contextul acesta al Europei unite, unde vorbim despre medici fără frontiere, de ţări fără graniţe dintr-un spaţiu sau altul, Schengen sau cum s-or mai numi ele, de fostele Soviete, care formau URSS-ul de altă dată, că vorbim despre fosta Uniune Iugoslavă a lui Tito, în care trăiau în pace, că vorbim astăzi de Federaţia Rusă, care este puternică şi care nu permite Islamului să practice Şaria în ţară. Aşa a spus preşedintele: să practice Islamul acolo, în ţările lor, de unde sunt. Când am fost noi împotriva vreunui neam, împotriva vreunei etnii, împotriva vreunei religii, când în cărţile noastre de slujbă, vechi, de la Putna – îmi arătau aseară călugării – se condamnă şi incriminează iudaismul? Niciodată! Când am fost noi împotriva lipovenilor care au fugit în vremea patriarhului Nikon şi s-au stabilit la gurile Dunării, la Mila 23. Ei la Mila 23, iar noi la Mila Domnului (sic!). Când am fost noi împotriva turcilor sau tătarilor? Domnitorii noştri plăteau tribut către Înalta Poartă, pentru ca niciodată, dar niciodată, să nu se ridice o moschee în ţară? Erau aşa numitele capitulaţii, rămase în vigoare încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, până la tratatul de la Adrianopol, ba încă până astăzi. Dar relaţiile erau atât de bune, încât domnitorii noştri, când mergeau la Înalta Poartă nu erau îngenunchiaţi şi târâţi, cum vedem în filmele de audienţă făcute de turci astăzi. Se duceau cu demnitate. Plăteau tribut atunci când recunoşteau înfrângerea, spunând, ca şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare: „pentru păcatele mele am fost înfrânt”. Dar niciodată nu ne-am vândut ţara. Este o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, cum spunea părintele Iustin Pârvu, şi să ai crucea înainte: Preoţi cu crucea-n frunte / Căci oastea e creştină. Pe unii îi lasă genunchii… Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi în ţara voievozilor, a ighemonilor, moschee pentru un popor atât de tolerant, de îngăduitor, atât de primitor de străini. Au moschee în Parcul Carol, au o foarte frumoasă moschee la Constanţa, în care mergeam pe când eram soldat, avem un Consiliu consultativ al Cultelor în care, prin rotaţie, cultele recunoscute au preşedinţia sau conducerea. Nu se poate să se scoată peste noapte legi împotriva propriului popor! Nu se poate să se condamne intelectualitatea românească, care a pătimit atât de mult, încât Petre Ţuţea spunea: „Nu pot să vă povestesc atrocităţile care s-au petrecut în temniţele şi în închisorile româneşti, pentru a nu ofensa poporul român ”, Cum pot fi condamnaţi cei trecuţi prin reeducarea de la Piteşti, cum pot fi condamnaţi cei îngropaţi prin gropile comune, neştiuţi de nimeni, ca în vremea în care bolşevismul se instala în Rusia ţarilor? Cum a păţit sfânta Elisabeta Feodorovna, căsătorită cu prinţul Serghei? Nu putem să repetăm istoria pentru nişte epigoni, despre care scria Eminescu. Până la urma urmei, la scara istoriei, ce rămâne după noi? Rămân copiii aceştia care s-au călugărit, care s-au preoţit, şefi de promoţie, intelectuali, updataţi, cu tehnologia la zi, care n-au vrut ca Sfânta Mănăstire Putna să fie pictată decât de oameni care sunt din partea locului, astăzi vrednicii de pomenire Gavril şi Mihail Moroşanu. Ce rămâne după noi sau după cei care vor veni după noi? Avem prieteni de religie islamică. Ne întâlnim cu ei şi, în treacăt fie spus, şi Ştefan cel Mare spunea – iată ce ecumenicitate illo tempore – mai degrabă turbanul, decât … altceva.

 

O provocare: filoxenia şi alteritatea

Trebuie să pricepem, să înţelegem vremurile pe care le trăim. Eu nu pot să accept, ca nepot de veteran de război – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a văzut români murind acolo, ca şi la Stalingrad, şi mi-a povestit ţinându-mă pe genunchi – nu pot să accept că eu sunt nepot de „bandit”. Caraliii, torţionarii înşişi vedeau la un moment dat că sfinţii închisorilor sunt oameni educaţi, sunt oameni buni, sunt oameni manieraţi şi, la un moment dat, nu-i mai băteau. Citiţi, vă rog, Temniţele suferinţei a lui Dimitrie Bejan. Ne întrebăm, cu îndreptăţire, cine condamnă astăzi gulagurile, deportările de orice fel, din îndepărtata Siberie, unde copiii se jucau cu craniile părinţilor morţi, care n-aveau timp să putrezească? Cine mai aminteşte astăzi despre cei deportaţi în Bărăgan şi în Dobrogea, despre lotul „Arnăuţoiu”, care se ascundea în Munţii Făgăraşului? Cine mai vorbeşte astăzi despre copiii care au rămas fără părinţi, şi a căror minte a fost schimbată, prin îndoctrinare, încât lucrurile acestea toate, vedeţi dumneavoastră, iubiţi credincioşi şi iubite credincioase, se repetă în istorie, ciclic. Roata –  vieţii roată. Balcanii nu sunt numai un butoi de pulbere, aşa cum ni se tot repetă, ci sunt, înainte de toate, leagănul creştinismului din Estul Europei. Domnitorii sârbi, domnitorii munteni, cnezii ruşi sau bulgari, toţi erau uniţi în jurul aceleiaşi mărturisiri de credinţă, în jurul aceleiaşi Sfinte Liturghii, în jurul aceleiaşi tradiţii monahale pe care, adesea mulţi le îmbrăţişau. Cuvintele acestea nu sunt ale mele. La rândul meu le-am auzit mărturisite de oameni de cultură, de istorici cu adevărată trăire ortodoxă, între care se cuvine să-l menţionez pe domnul Tudor Teoteoi. Aşadar, ţineau pravila, rânduielile postului şi rugăciunea şi Dumnezeu apăra ţara. Aşa se întâmpla atunci. Astăzi, cei care se joacă cu destinele acestei ţări pitoreşti, cu dulcea şi frumoasa Bucovină, ca şi ale ţării noastre vor fi condamnaţi la damnatio memoriae. Of, dacă ar asculta de soţii, de surori şi mai ales de mamele care sunt totdeauna credincioase!

Îmi amintesc că odată, după ce am făcut armata, ne-a oprit un poliţist, de fapt era un miliţian. Şi atunci călugărul din mănăstire care conducea i-a zis: „Măi omule ia o cruce şi dă-o nevestei, că tu nu crezi”. El a zis. „Aşa este părinte, eu nu cred, da’ îmi fac datoria”. Zice: „Soţia m-a învăţat cele bune”. Dacă s-ar lua după soţii…ce bine ar fi! Nu se poate să nu reuşeşti, dacă asculţi de soţia ta, de partenerul tău de viaţă, de cea care ţi-a născut copiii şi care „este datoare să poartă văl pe cap, de dragul îngerilor”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, nu batic sau basma, nu şalvari.

Cât mă bucur astăzi că-i văd pe îngeraşii aceştia mici în costum tradiţional! Cât mă bucur că văd o Românie frumoasă, o Românie pitorească, nu o Românie grotescă. Sigur că există şi un „cult” al urâtului, care a existat în vremurile prigoanei comuniste, dar românii au luptat ca să nu avem o ideologie comunistă. „Pământul ţării e sfânt”, zicea Mitropolitul Bartolomeu Anania, pentru că adăposteşte osemintele celor pe care nu vor să îi mai caute istoricii. Adică nu mai pot.

Cine mai vorbeşte astăzi şi are curajul să vorbească? Cum să mai vorbeşti despre astfel de lucruri, când avem o lege care le condamnă? Noi nu vă îndemnăm la dezbinare, nu vă îndemnăm la ură, dar vă spunem din istorie ceva. În timpul războaielor ruso-turce, dacă nu erau ruşii, astăzi nu cădea Imperiul Otoman. Dacă nu aveam un principe străin din familia Hohenzollern, care să fie adus într-un mod pe care îl cunoaşteţi, nu aveam un rege precum Carol. Iar dacă regele Carol I nu ar fi lăsat un nepot, pe Ferdinand (Nando), soţul reginei Maria, n-am fi avut astăzi un stat, o ţară unită la 1918. Domnitori străini de neam, dar de cuget şi simţire românească.

V-aţi întrebat vreodată, citind cărţile reginei Maria – Povestea vieţii mele – , pentru că e sărbătoarea Sfintei Maria astăzi, cât de greu i-a fost acesteia să-şi convingă soţul să ia decizia corectă şi să părăsească dealul Cotrocenilor, dealul mitropolitului Filaret, şi să fugă cu guvernul, la jumătatea anului 1916, la Iaşi? Au venit nemţii şi au ocupat Cotrocenii, iar ea le-a lăsat scrisoare frumoasă, rugându-i să aibă grijă de pruncul lor, înmormântat acolo. Cât de greu i-a fost regelui Ferdinand să ia decizia de a lupta, aşa cum am văzut la regii României rând pe rând, ctitori de neam şi de ţară. Au respectat credinţa poporului. Poţi să fii străin de neam, dar nu poţi să fii străin de ţară! Poţi să fii de altă religie, dar nu poţi să promovezi o lege făcută noaptea, necitită, nestudiată, nedată la comisii de specialitate, fără să consulţi o biserică care se cheamă, ca sintagmă, „Biserică Naţională”. Cuvântul syntagma (suntagma) în limba greacă înseamnă constituţie. Prin urmare, dacă suntem biserică naţională, trebuie să fim consultaţi, pentru că este ştiut că niciodată Biserica n-a mers împotriva neamului, niciodată împotriva statului şi niciodată nu a mers împotriva ocârmuirii, oricare a fost ea, bună sau rea. Aceasta este, de altfel, învăţătura Scripturii: daţi Cezarului ce este al Cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezu. Trebuie să avem demnitate! Morţii noştri se răscolesc în mormânt şi se va întâmpla cum s-a întâmplat la Neamţ, când caldarâmul aleilor s-a ridicat, dând la iveală moaştele sfinţilor. Pe noi ne avertizează Mântuitorul când spune: „Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor vorbi” (Luca 19, 40). De ce să nu mărturisim astăzi? Cum să nu fim întrebaţi? Toate religiile lumii trebuie respectate, toate cultele trebuie respectate! Unde este libertatea de exprimare a cultelor? Suntem intimidaţi, ni se testează permanent vigilenţa – cei care aţi făcut armata ştiţi ce înseamnă asta – prin scoaterea religiei din şcoală şi prin multe altele. O să vă spun un lucru pe care nu l-am spus niciodată. În 89, mi-am văzut foştii colegi de liceu, din Câmpina, venind la Bucureşti, să pună umărul la revoluţie sau ce-a fost ea. Au fost împuşcaţi la Otopeni, toţi, copii curaţi care au fost ridicaţi la oase după 18 ani, dacă nu intrau la facultate. Când mergeam la aeroport şi primeam delegaţii, îmi amintesc şi-mi voi aminti mereu de tinerii aceştia, după cum îi pomenesc pe toţi cei care astăzi se duc şi luptă pentru cauze străine în ţări îndepărtate şi-i aduc morţi, cu tricolorul. Zic rău? Zic greşit? Poate că n-ar trebui să se spună lucrurile astea, dar Biserica Ortodoxă Românească, biserica neamului ar trebui întrebată. Dacă astăzi se locuieşte la Cotroceni, fostă mănăstire, unde au stat şi regii rând pe rând, dar au stat şi dictatorii, unde apoi s-a dărâmat ctitoria Cantacuzinilor, biserica şi muzeul, şi doar cu mari eforturi s-a refăcut, ei bine, s-ar cuveni să ne întrebăm ce înseamnă omul pe lumea aceasta, câtă vreme istoria se schimbă de azi pe mâine. Ne punem speranţe în cei care ne conduc, de vreme ce i-am votat! Nu suntem şovini. Vedeţi albumele din Bucovina, scoase de stareţa Mihaela Cozmei. Să vedeţi lipoveni, să vedeţi evrei, să vedeţi turci, să vedeţi tătari, să vedeţi rromi. N-am fost niciodată şovini şi nu suntem şovini. Suntem atât de primitori încât străinilor le dai casa ta, le dai masa ta, sufletul tău pe tipsie, însă doar până în momentul în care se leagă de credinţa copiilor tăi. O să murim într-o zi. Credeţi că sunteţi alfa şi omega, începutul şi sfârşitul? Ştefan cel Mare n-a lăsat să fie islamizată ţara şi a suferit. Cui a spus oful lui? La duhovnic! Pe Vlad Ţepeş, nepotul lui Mircea cel Bătrân, occidentalii ni l-au făcut vampir, prin cartea lui Bram Stoker. Dar el a fost ctitor. Iară pe Mihai Viteazul, orfan fiind, l-au crescut călugării la Simonos Petra. Şi Domnitorii noştri, trebuie să se ştie, au murit pentru neam şi pentru ţară.

 

O datorie: alteritatea şi identitatea

Trebuie să mărturisim credinţa. Trebuie să avem atitudine. De ce este folosită Biserica? Suntem luaţi în seamă doar la închinările mari, la procesiuni. Acum 11 ani, în iulie 2004, a fost zi de prăznuire, la care au participat mulţi politicieni, care ajuns rând pe rând, care mai de care. Unii s-au dus la Jilava, au uitat că acolo e Fortul 13, şi îmi trimeteau cărţi cu dedicaţie, numite Exerciţii de libertate, asta în închisoare. Alţii, tot din închisoare, scriu cărţi ca să iasă mai repede. Înţelegeţi despre ce vorbim noi? Despre ţara aceasta pe care, oricât ar vrea cineva s-o fure sau s-o vândă, nu pot să o vândă. Că toţi munţii ăştia sunt ai Bucovinei, pământ pe care austriecii l-au respectat la 1789. Ruşii ne-au respectat, Petru cel Mare însuşi arătând mare preţuire lui Dimitrie Cantemir. Întotdeauna am avut relaţii bune. De ce ne detronează eroii? Pe Mihai Viteazu, pe Eminescu? Ce bucurie mare că au venit Părinţii de la Cernăuţi, ca să ne spună, cum zice cântecul bătrân ca Unirea că „fraţii în veci vor fi fraţi”. Un cântec istoric ne aduce aminte ce bucurie mare e să vezi că nu ne dezbină străinii.

Iubiţi credincioşi, multe v-aş mai spune astăzi, dar ceea ce trebuie să reţineţi că esenţialul este să creşteţi copiii în credinţă. Noi am călătorit până la capătul lumii, că ne-a trimis Patriarhul nostru să vizităm clerici, în Australia, la Stockholm sau în Statele Unite, la Chicago şi la Detroit. Ajuns acolo, mi-am adus aminte de principesa Ileana, fata cea mică a reginei Maria. Principesa Ileana a îmbrăcat haina monahală, luând numele de Maica Alexandra şi a vieţuit în Mănăstirea Schimbarea la Faţă, în statul Ohio, până în 1991, când s-a mutat la Domnul. Nu şi-a mai văzut ţara decât în 1990, dar credinţa a fost cea care a întărit-o. Dragostea aceasta de neam şi de ţară a moştenit-o de la mama ei, de la Regina Maria – de la Regina Inimilor, ocrotitoarea tuturor soldaţilor români şi nu numai, răniţi în război Poate nu întâmplător, astăzi, în vremuri de restrişte şi de dihonie, inima celei care a fost supranumită Regina Inimilor se întoarce în ţară, la români…De ce era numită astfel: pentru că mergea pe front, pentru că îngrijea bolnavii şi pentru că făcea acte caritabile. Alaltăseară am fost găzduit într-o casă monahală, la Mănăstirea Agapia. Erau acolo fotografii cu călugăriţele la Războiul cel mare, pe front. Purtau camilafcă albă şi cruce roşie. Erau călugăriţele din primul şi al doilea Război Mondial, surorile de caritate, cele care au inspirat-o pe Regina Maria. Şi cele bătrâne m-au întrebat şi mi-au dat pomelnic şi mi-au spus: „cine ştie, oare, cât de umilite am fost când am fost date afară din mănăstire în 1959 prin decret? Cine ştie cât au suferit, atât greco-catolicii, cât şi ortodocşii? Spuma intelectualităţii noastre a fost decimată, ca să nu mai avem conştiinţă naţională. Astăzi mai vorbim de o conştiinţă naţională? Sau măcar despre conştiinţă? În momentele acestea, Biserica este cotată ca fiind ţapul ispăşitor şi toată lumea, ca în perioada biblică, încearcă să-i pună mâna pe cap şi s-o trimită în pustiu cu păcatele ei.

Am aici Acatistul sfinţilor mărturisitori din închisorile comuniste. Sigur că nu este canonic. Dar oare Cântările triste ale Mănăstirii Putna în care clopotele dau veste „Ştefan Vodă al Moldovei, Ştefan Vodă nu mai este” sunt canonice? Când spune: „şi de veţi vedea că vine vreun duşman nesăbuit, să strigaţi atunci la mine şi-oi ieşi şi din mormânt” sunt ele canonice? Nu sunt izvorâte, oare, din evlavia poporului care canonizează el cel dintâi? Auziţi ce spun ei aici: Tropar scris de mărturisitori, de călugări intelectuali care stau prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, cei de care lumea nu era vrednică, potrivit cuvântului Sfântului Pavel (Evrei 11, 38). Ei sunt Mărturisitorii cei adevăraţi ai lui Hristos. Cu vitejie au stat împotriva vrăjmăşiei Satanei, şi nici prigoana, nici temniţa, nici chinurile, nici lanţurile nu i-au înspăimântat şi cu putere de credinţă neamul românesc au păzit. Aţi ascultat-o vreodată pe Elisabeta Rizea? Dar pe Lucia Hossu-Longin, cu Memorialul durerii? Am fost botezat în Mănăstirea Mislea, ctitoria lui Radu Paisie, transformată în temniţă pentru legionari, apoi în cea mai cruntă închisoare pentru femei, unde s-a turnat filmul doamnei Vallerie Grossu, Binecuvântată fii, închisoare! Atunci când am văzut vărsarea de sânge din 89, am plecat la mănăstire şi am îmbrăţişat viaţa monahală, ca şi copiii aceştia; când au văzut ce înseamnă evlavia dumneavoastră, toţi şefii de promoţie urcând pe dealul de unde Ştefan cel Mare a tras cu arcul şi a ales loc de pomenire, să zidească monastire sfântă, s-au călugărit şi ei, au devenit preoţi sau oameni cu rosturi înalte în societate. Dar copiii dumneavoastră ce cale vor alege? Cu istorii alternative? Eu am auzit în şcoală, că am făcut şcoală tehnică, n-am făcut Seminar, despre curent alternativ, despre alte lucruri alternative, dar să găseşti o istorie alternativă sau o altfel de istorie… Haideţi să vorbim despre istoria sinceră a acestui popor, care nu datorează nimănui nimic. Am văzut la Milano, într-una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii, Biblioteca Ambroziană, alături de manuscrisele lui Leonardo Da Vinci, dintre care unele nu s-au tipărit până astăzi, lucrările lui Dimitrie Cantemir. Aceasta a fost ţara noastră, aceasta este ţara noastră şi eu sunt mândru că sunt român. Nu voi accepta niciodată ca cei care au mărturisit, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, membrii grupului „Rugul Aprins”, părinţii călugări de la Schitul Darvari, unde am fost stareţ, veniţi de la Schitul românesc Prodromul, bătuţi şi alungaţi prin decretul comunist 410, în 1959, să fie astăzi condamnaţi şi înfieraţi pentru păcate pe care nu le-au săvârşit. Mulţi dintre aceşti părinţi sunt înmormântaţi astăzi în cimitirul Mănăstirii Cernica, lângă biserica Sfântului Lazăr, Cel a patra zi înviat din morţi, în frunte cu stareţul lor, arhimandritul Simeon Ciumandra, care, întâmplător sau nu, se muta la cele veşnice, atunci când abia mă năşteam eu… Mă întrebau călugăriţele în vârstă, la Văratec, la Agapia, la Durău, pe unde am slujit: de ce am fost date afară din mănăstire? Cu ce am greşit noi, cele care îi luam şi-i creşteam pe orfanii de război sau pe copiii refugiaţilor din calea armatelor germane sau sovietice, sau din vremea dictaturii militare din Grecia? Cu ce am greşit noi în faţa lumii şi în faţa istoriei? Oare demnitatea şi răbdarea de care am dat dovadă sunt păcatele care ne condamnă?

Istoria se schimbă. Ştiţi ce înseamnă un nume înaintea istoriei? Este o problemă de perspectivă. Eu mă uit aici şi văd icoana sfinţilor mărturisitori, iar dumneavoastră vă uitaţi din partea cealaltă. De multe ori privim acelaşi lucru şi înţelegem lucruri diferite. Să aveţi conştiinţă, că asta au vrut voievozii de la noi. Avem ce mărturisi: îl avem pe Constantin Vodă Brâncoveanu, îi avem pe părinţii cuvioşi, nevoitori prin codrii aceştia ce încă rezistă în picioare, o avem pe Sfânta Teodora de la Sihla care, deşi cu moaştele la Lavra Pecerskaia, rămâne de-a pururi alături de neamul său. Nu obiectul mărturisirii ne lipseşte, ci tăria conştiinţei noastre mărturisitoare. Am văzut la Sankt Petersburg un muzeu al dictaturii comuniste. Când vom face şi noi un muzeu în care să arătăm cât am suferit? Cei care sunteţi mai în vârstă, intelectuali şi aţi citit şi aţi văzut „celebra” Călăuza ateistului sau Biblia hazlie? Câte blasfemii şi câte nenorociri. Eu, pentru că sunt tânăr, le ştiu de la bunicul, de la tata şi de la profesorii din vremea aceea, de dinainte de 89, de la cei care ne învăţau carte bună şi care ne învăţau să ne iubim Neamul şi Ţara, Biserica şi Şcoala.

Mă opresc aici. Vă rog de iertare şi fiţi binecuvântaţi! Am adus daruri speciale pentru cei doi arhiepiscopi şi mitropoliţi, cămeşi, cum purtaţi dumneavoastră, astfel încât să-şi aducă aminte că sunt fraţii noştri! Dumneavoastră, celor ce v-aţi adunat la ctitoria Sfântului Ştefan, vă pun înainte sufletul şi gândurile mele şi-l rog pe Bunul Dumnezeu să ne întărească, să ne dăruiască puterea mărturisirii şi conştiinţa cea curată, în stare să spună în orice vreme şi în orice loc: sunt mândru că sunt ROMÂN!

 

[1] Am vorbit în patruzeci şi şapte de minute. Să fie, oare, întâmplător sau, oare, s-a împlinit vorba Psalmistului care prefăcea, cu dumnezeiască rânduială, mia de ani într-o zi care a trecut sau zicerea Vlădicii Antonie Plămadeală despre „trei ceasuri în iad”.

Revista indexata EBSCO