Oct 17, 2015

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Strada care caută marea

„1/ După ce a dat la iveală istoria,

a legănat-o pe picioare apoi

şi-a ascuns degetele printre plete

 

2/ Vînturile deşertului macină temeliile/ oraşelor, curţile acoperite cu pavele,

pieţele vechi, străzi cocoşate

sprijinindu-se mereu una pe alta,

cafea măcinată, condimente şi praful de puşcă

se frig pe acelaşi jăratic: nisipul

acoperă sîngele dar nu-l va putea spăla

 

3/

În numele creatorului sînt scrise în deşert

sălbăticia, ignoranţa, copiii născuţi şi

copii ucişi

 

destinul lor este foametea

 

4/

Chiar dacă ar ucide pe cineva

pălăria din fetru a beduinului

nu va descoperi nici sîngele

dar nici misterul”

Hilal Karahan, Orientul mijlociu

 

Nu de mult am vorbit despre o carte a lui Mustafa Balel, un cunoscut prozator şi traducător contemporan turc, apărut la noi în traducerea Niculinei Oprea şi a lui Florin Logreşteanu, după texte transpuse de autor în franceză[1]. Acum, iată, Niculina Oprea ne propune o autoare de poezie din Turcia, Hilal Karahan, tot după versiunea în franceză semnată de Mustafa Balel.

Hilal Karahan[2], născută în 1977 la Gaziantep, Turcia, a debutat, după ani în care a publicat în reviste, cu volumul Dicţionarul sufletului sau Rezumatul unei zile, 2003.

Acest volum apărut în limba română este, scrie N. Oprea în cuvîntul de deschidere, o selecţie alcătuită în viziunea autoarei, şi cuprinde parte din poeme scrise între 1995-2012, publicate în volumele Dicţionarul sufletului sau Rezumatul unei zile, 2003, În faţa colinei, 2003, Secret şi ceaţă, 2004, Mumia retardată, 2010 şi Noaptea care risipeşte focul, 2012. În cuprinsul selecţiei poemele sînt grupate, elaborat, în secţiunile: I. Emoţii nocturne (noaptea…), II. Versetele nopţii (erai vocea…), III. Psalmii Florii-soarelui (lasă-i mîinile să ajungă la sîn…), IV. Ochiuri de apă (am fost în locul unde focul se domolise…). Fiecare are, ca un fel de prolog/ de „deschidere”, un mic (cu excepţia secţiunii III) poem, din primul verset al căruia sînt acele subtitluri din paranteze (noaptea…, erai vocea…, ş.a.; de pildă, pria secţiune este deschisă de poemul: „noaptea/ pătrunde/ în fiecare inimă/ prin aceeaşi uşă”). Reunite, poate că aceste poeme „de deschidere” ar putea alcătui/ ar putea fi privite, cumva, şi ca un sumar/ puncte de reazem/ osatura pe care autoarea şi-a vizualizat/ construit această selecţie.

Sînt mai multe nuanţe pe care le foloseşte Hilal Karahan în creionarea tabloului poetic al lumii sale interioare/ exterioare, aşa cum le simte/ vede ea. Poate că dominanta este un anume fel de a vedea iubirea/ erotismul, ca o atingere a unuia sau a două trupuri/ suflete, a două căutări („de ani de zile eram două suflete/ într-un singur trup: nevoia ca tu să exişti/ şi furia absenţei tale”), dar pe „simeza” nopţii (nu-i aşa, noaptea – care are „fruntea albă”, este „răbdătoare”, „toată lumea crede în presimţiri”, şi „nesfîrşit este freamătul cărnii/ sub faldurile nopţii”, iubirea tristeţea, ura toate încep şi, rar, se închid noaptea) cu irizările unor alte teme/ motive/ „chei” care au, fiecare, „rolul” lor. Timpul, de pildă, este „duşmănie aspră/ cascadă în care tot ceea ce există cade spumegînd”; sau poate fi „asemănător unei/ tinere mirese caucaziene, arogantă”. Sau arderea iubirilor pînă se prefac în cenuşă, şi, după ce „am traversat focurile”, „cenuşa s-a risipit în vînt”. Sau umbra, care, de exemplu, „îşi pregăteşte evantaiul/ cînd o seară obosită/ pe umerii viţei de vie se lasă”. Sau distanţa, absenţa, aşteptarea, durerea în care te „retragi” în timpul absenţei persoanei iubite, amintirile („uneori stăm în balcon cu amintirile noastre/ ca ziua îngheţată de frig”),  memoria (care uneori este „un truc fals”), melancolia, singurătatea („singurătatea noastră este o cărămidă,/ viaţa este zidarul”; sau: „starea de singurătate a materiei/ între piele şi carne se află” sau…), luna (căci „noaptea luna merge odată cu noi”; de altfel, luna/ semiluna au „dedicate” mai multe poeme), tăcerea, vocea, interpretată în mai multe chipuri („mister fragil”; uneori „noaptea începe odată cu voce” etc.) ş.a..

Sînt multe poemele din această selecţie (în care apare cumva altfel – ca o privire asupra sinelui şi a lumii nuanţată altfel – Psalmii Florii-soarelui (lasă-i mîinile să ajungă la sîn…), cu cele şapte poeme intitulate Geneza 1 – 7; acest stil pare că se regăseşte oarecum în puţine poeme din alte secţiuni, de pildă în Oglinda de piatră. În acest fel, autoarea pare că îşi îmbracă senzaţiile în cuvinte, re-construind (prin filtru cerebral) realitatea (sau un fel de real (?), în care diversele faţete se văd prin oglinda sinelui) în haine de vers de la acest mod de a vedea tot ce i se întîmplă/ simte/ gîndeşte/ visează. Altfel spus, cele două lumi, dinăuntru şi din afară, se regăsesc în această manieră în una singură, în care realitatea/ gîndirea şi imaginaţia dau mai mare profunzime acestui „tablou”.

Interesant este, subliniem, şi locul/ puterea/ rolul pe care îl (o) conferă nopţii, pe care o descrie în varii feluri, o vede în varii moduri, şi ca „o nesfîrşită frînghie/ în jurul gîtului/ universului”, dar, între altele, şi ca „o povară / peste piepturile noastre” ori „o cămaşă de piatră pe cerul nostru”. Şi, scrie autoarea încă în primul poem al primului ciclu, „confruntarea / aduce trăinicie nopţii”.

Erotismul, pe de altă parte, răzbate din cuvintele care par a aduce (întreţine) focul cu ele, uneori, alteori e ca un voal subtil care abia îşi lasă mireasma să răzbată în afară, abia perceptibil, ca o părere sau o posibilitate. Este un discurs poetic cu mai multe faţete, care poate fi privit prin mai multe feluri de oglinzi ale lecturii (pînă şi dragostea, nu-i aşa, scrie autoarea, „este un semn la plural”). Una dintre acestea este dată de pildă de raţionalul care îşi face loc lîngă arderea iubirii, de logică ori de felul în care simte viaţa celorlalţi, condiţia umană chiar, munca, viaţa de zi cu zi a celor nevoiţi să cîştige din greu, cînd pot, o pîine – cum e în poemul Uzina, de exemplu (acea uzină care, deşi „face gargară cu ulei de ungere” şi „faţa cerului sfîşie cu lăncile ei”, dă locuri de muncă, dar… „antreprenorul nu semnează/ contractul de muncă fără/ ca în primele pagini ale ziarelor/ să apară cadavre arse”).

O altă nuanţă este dată de felul în care surprinde concret lumea din care face parte, a Turciei (în care, seara, adesea, „în jurul meselor alungite de umbre/ praful împrăştie fumul/ din narghileaua/ argintată”, poate prin vreun „cartier umed mirosind a tarhana[3]”), nu doar în poeme ca O seară ploioasă la Ankara sau Noaptea în Eregli la Marea neagră. O notă aparte pentru poemul Orientul mijlociu despre o lume în care, scrie autoarea, uneori, „în numele creatorului sînt scrise în deşert/ sălbăticia, ignoranţa, copiii născuţi şi/ copii ucişi”.

Hilal Karahan scrie folosind un vocabular accesibil, dar nu simplist, creează nu de puţine ori metafore/ imagini poetice interesante: „în vaza fără apă/ se usucă trei sau patru nopţi/ ai căror spini sînt încă îmbrăţişaţi.”; „iepe de sticlă hoinăresc pe străzi”; „din graba în care noaptea/ a aruncat oraşul, nici o dimineaţă/ nu-l mai poate salva”; „inima ta este o jertfă profundă –/ frunza viţei de vie care acoperă/ strugurii negri,/ zdrobiţi”.

Hilal Karahan este o autoare care, din cîte se poate observa din această selecţie, pare că îşi construieşte cu atenţie şi poemele, şi volumele, păstrînd o amprentă evidentă a feminităţii sale, dar dublată de un mod atent/ lucid de a privi lumea (şi dinlăuntru, şi din afară), caută/ oferă soluţii/ răspunsuri interesante la încercările la care te poate supune viaţa sau la întrebările pe care le „întîlneşti” de-a lungul timpului. O autoare interesantă, care, prin intermediul Niculinei Oprea, pătrunde în limba română, adăugînd încă o dală la drumul întru înţelegerea de către cititorul român, prin poezie, a lumii din care aceasta provine.

 

Hilal Karahan, Strada care caută marea, poeme alese 1995-2012, traducere şi prefaţă de Niculina Oprea, coperta I – cu o imagine de Igor Rems, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 84 p.

[1] Mustafa Balel scrie si în limba franceza, avînd studii în domeniu, si un masterat la Poitiers.

[2] A absolvit medicina, s-a specializat în obstetrica si ginecologie; este membru al Asociatiei Scriitorilor si as PEN Club din Turcia.

[3] Supa turceasca din alimente de baza uscate si iaurt (nota Mustafa Balel).

Revista indexata EBSCO