Oct 17, 2015

Posted by in Actualitatea literara

Bogdan Mihai MANDACHE – Reconfigurări culturale

Profesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneţia şi la Collčge International de Philosophie, participant la seminariile lui Martin Heidegger, Giorgio Agamben este unul dintre cei mai importanţi filosofi italieni contemporani. Este cunoscut cititorilor români pentru cărţile sale Prietenul şi alte eseuri (incursiuni în universul unor concepte fundamentale pentru lumea de astăzi, dar care au marcat parcursul gîndurilor şi faptelor de-a lungul veacurilor de la Aristotel la Martin Heidegger) şi Nuditatea (investigarea unor teme variate ale culturii noastre care îşi au unitatea în tema predilectă a filosofului italian: definirea aşezării noastre în lumea de azi şi cercetarea răđăcinilor acestei aşezări). Editura Humanitas, care a editat şi titlurile amintite, propune o nouă carte semnată de Giorgio Agamben: Stanţe. Cuvîntul şi fantasma în cultura occidentală, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, 2015, 258 p. Volumul este o culegere de studii şi eseuri despre teme şi motive filosofice din cultura europeană. Ce mai spune cuvîntul stanţe omului zilelor noastre? Răspunsul ni-l oferă printr-un citat din Dante, care afirmă că acest cuvînt a fost născocit „pentru ca acel lucru în care este cuprins întregul meşteşug al canţonei să fie numit stanţă, adică odaie încăpătoare sau receptacol al întregii arte. Căci după cum în sînul canţonei se adună întregul gînd, tot aşa stanţa strînge în sînul ei întreaga artă”.

Privită din afară, viaţa monastică se înfăţişează ca o trăire tihnită, ca o curgere lină, neabătută, departe de agitaţia locurilor profane. Din primele secole ale creştinismului, odată cu apariţia vieţii monahale, trăitorii din mănăstiri sau din pustiuri au simţit că viaţa lor este deseori tulburată de ispite, de demoni. Evagrie Ponticul şi pe urmele sale Ioan Casian enumerau opt păcate capitale, reduse apoi la şapte; poate că cel mai înfricoşător „demon al amiezii” era akedia, trîndăvia, întristarea, sindromul melancolic care îi încearcă la ceasul amiezii pe călugării care se cufundă într-o păguboasă aşteptare, într-o sfîrşeală care nu-i îndeamnă nici la meditaţie, nici la lectură, nici la rugăciune. Sînt pagini dense, pline de utile trimiteri la tema ispitelor sufletului aşa cum au ilustrat-o scriitorii (Giacomo Leopardi, Gabriele d’Annunzio, Huysmans, Th. Gautier, Baudelaire, Michel Leiris), pictorii (Giotto, Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Dürer, Gustave Moreau) sau filosofii (Kierkegaard, Pieper). „Cum intenţia sa întortocheată deschide un orizont către epifania intangibilului, trîndavul este o dovadă a înţelepciunii întunecate potrivit căreia speranţa le-a fost dată doar celor care nu mai speră, iar ţelurile au fost fixate doar pentru cei care nicicum nu le vor putea  atinge. Iată cît de contradictorie e natura «demonului amiezii»! Aşa cum despre o boală de moarte se poate spune că presupune în sine posibilitatea însănătoşirii, şi despre trîndăvie se poate spune că «nenorocirea cea mai mare e să n-o fi îndurat niciodat㻓, scrie Giorgio Agamben. Anticii explicau multe din tulburările minţii prin una din cele patru umori ale corpului, bila neagră, un mit esenţial ce prelungeşte miturile personale. În cosmologia umorală medievală, aminteşte filosoful italian, melancolia, sau bila neagră, era asociată pămîntului, dar şi influenţei lui Saturn, cei aflaţi sub cîrmuirea nefericitei umori fiind dedicaţi filosofiei, poeziei, artelor. Giorgio Agamben corectează cîteva din opiniile celor care au comentat celebra gravură a lui Dürer, Melancolia, care nu au înţeles textele patristice despre „demonul amiezii”, Renaşterea fiind cea care a reevaluat temperamentul melancolic „în cadrul unei viziuni în care demonul amiezii ca ispită a călugărului şi umoarea neagră ca boală specifică tipului uman contemplativ păreau asimilabile”. Dar nu numai poezia, arta şi filosofia erau atributele temperamentului melancolic, ci şi erosul: „În vocaţia contemplativă şi tenace a temperamentului saturnian învie Erosul pervertit al trîndavului, care-şi pironeşte dorinţa în inaccesibil”, proximitate despre care scrisese şi Marsilio Ficino în celebrul său comentariu la Banchetul lui Platon. „Cerneala neagră” a melancoliei nu este doar o frumoasă expresie poetică, ea exprimă sărăcirea prezentului şi incertitudinile viitorului pentru cel ce vede şi simte secătuirea apei speranţei. Nu întîmplător Freud asociază doliul şi melancolia într-unul din puţinele texte în care abordează complexul umoral saturnian, subliniind că „mecanismul dinamic al melancoliei preia o parte din caracteristicile sale esenţiale de la doliu şi de la regresia narcisistă”.

Veacul al XIII-lea a fost unul al iubirii curtene şi deopotrivă al poeziei de dragoste, Giorgio Agamben amintind mitul lui Narcis şi al lui Pygmalion, punînd în evidenţă că tema iubirii este strîns legată de cea a imaginii şi glosînd pe marginea teoriei senzaţiei expusă de Dante: „Aceste lucruri vizibile, atît cele proprii, cît şi cele comune, întrucît sînt vizibile, pătrund în ochi – nu spun lucrurile, ci forma lor – prin mediul străveziu, nu în mod real, ci intenţional, la fel ca printr-o sticlă transparentă”. Obiectele sensibile îşi imprimă forma în simţuri, iar această imagine sau fantasmă este primită de fantezie şi va fi păstrată şi în absenţa obiectului care a generat-o. Pornind de la un fragment din Philebos al lui Platon, Giorgio Agamben întrevede fantasma în cultura medievală, urmăreşte rolul fundamental al imaginii în procesul cognitiv, amintind că noi, modernii, „am încetat de mult să ne minunăm de misterioasa putere a imaginii interioare”. Teoria aristotelică a imaginii a fost preţuită de cărturarii medievali: „În acest proces exegetic, în care Evul Mediu ascunde una dintre intenţiile sale cele mai originale şi fecunde, fantasma se polarizează şi devine locul unei experienţe extreme a sufletului, în care acesta poate urca pînă la limita orbitoare a divinului sau se poate prăbuşi în abisul ameţitor al pierzaniei si răului”. Tema imaginii revine cu pregnanţă la Avicenna şi la Averroes, primul vorbind despre cele cinci trepte ale simţului interior, ca de o dezgolire a fantasmei de accidentele materiale, în vreme ce al doilea vede procesul cognitiv ca o reflectare a fantasmelor din oglindă în oglindă. Mult timp s-a vorbit, fără temei, de Evul Mediu întunecat pentru a-l contrapune Renaşterii luminoase; astăzi tot mai multe studii arată că Evul Mediu nu a fost nicicum un ev întunecat, cartea lui Giorgio Agamben subliniind îmbinarea armonioasă a căutărilor spiritului de a cuprinde contururile lumii intelectuale oferind ca exemplu doctrina pneumatică în care se întîlneau medicina şi cosmologia, psihologia şi retorica: „tocmai sub semnul acestei doctrine aspectele izbutesc să se contopească armonios, în înălţarea unei construcţii care reprezintă poate cea mai impunătoare catedrală intelectuală construită de gîndirea Evului Mediu tîrziu. Faptul că această catedrală a rămas parţial îngropată pînă acum ne-a făcut sa-i privim rodul cel mai desăvîrşit, lirica de dragoste a secolului al XIII-lea, ca pe una dintre acele statui mutilate pe care timpul le-a desprins de pe frontoanele templelor greceşti sau de pe timpanele bisericilor romanice, iar acum ne surîd misterios în sălile muzeelor”. În timp, pneumatologia va deveni o cale îndelung studiată doar de cercurile esoterice, nu înainte însă de a-şi găsi expresia elevată în lirica de dragoste medievală. Dante vorbeşte despre spiritul fantastic ca sediu şi vehicul pentru influenţele cereşti, al influenţelor magice şi divine, în vreme ce literaţii stilnovişti unesc teoria pneumei cu cea a iubirii, intuind o polaritate care amestecă inextricabil boala şi mîntuirea, umbrirea şi iluminarea, lipsa şi prisosul. Şi poeţii şi tratatele medicale medievale vorbesc despre aspectul fantasmatic al experienţei amoroase, despre pervertirea sau proasta funcţionare a putinţei estimative, despre amor hereos care împinge imaginaţia „să se învîrtească obsesiv în jurul fantasmei ce se imprimă tot mai adînc într-un cerc bolnăvicios în care Eros capătă întunecata mască saturniană a patologiei melancolice”. Este deplînsă şi se caută remedii împotriva pervertirii putinţei estimative care atribuie femeii iubite o sumă de calităţi şi atribute care „tulbură judecata şi, ca şi cum i-ar îmbăta, îi zăpăcesc şi-i înşală pe oameni”, scria Arnoldi Villanovani.

Giorgio Agamben a ales pentru cartea sa cîteva teme ale culturii europene (ideea de melancolie, opera de artă şi dominaţia mărfii, fantasma în poezia de dragoste din secolul al XIII-lea, forma simbolică) pe marginea cărora glosează cu dăruire şi talent, purtîndu-şi cititorul prin tainicul labirint al cunoaşterii la capătul căruia se deschid noi înţelesuri, noi răspunsuri la enigmele, obscurităţile şi contrariile cu care ne întîmpină eternul Sfinx, invitaţii spre noi parcursuri spirituale, spre reconfigurări hermeneutice ale infinitului spaţiu simbolic al culturii.

 

 

Revista indexata EBSCO